„Catherine cea îndărătnică”, de Karen Cushman

Catherine.jpg

De la primele pagini ale cărții ,,Catherine cea îndărătnică” de Karen Cushman, care este scrisă sub forma unui jurnal, am simțit că între mine și eroină s-a format o legătură unică, greu de explicat. E ca și cum mi-aș fi găsit o stră-stră-stră…. bunică, de care nu mi-a vorbit nimeni din familie până acum, în această tânără englezoaică din secolul al XIII-lea, din vremea regelui Edward, care își povestește mai bine de un an din viață. Cred că cel mai mult m-a atras la personaj trăsătura ei precizată și în titlu: Catherine era foarte îndărătnică! Urăște – ca mine – treburile gospodărești precum cusutul, spălatul vaselor și măturatul. Adoră – din nou ca mine – literatura, limbile străine și animalele. Dar cărțile și viața m-au obișnuit să nu privesc omul dintr-o singură perspectivă, așa că, recunosc, și imaginea eroinei depind de ochiul celui care o privește: dacă ești un pețitor de-ai tinerei, ai să o vezi frumoasă și isteață, fata cunoscând latina și scrisul. Părerea ta se va schimba însă repejor, deoarece  chiar înainte de jumătatea cărții aflăm că a scăpat de toți pețitorii prin diferite metode, născocite de imaginația ei năstrușnică. Dacă ești unul dintre părinții sau dădacele lui Catherine, o să ți se pară o năpastă, o obrăznicătură  și o fată prost-crescută, dar cu mult spirit și voință. Dacă ești un prieten de-ai ei, ai să fii surprins cât este de zglobie, de isteață, de tenace și de creativă în tot ceea ce face. De pildă, atunci când nu este de acord cu imaginea convențională impusă domnițelor medievale (am uitat să precizez că și ea este fiică de lord), Catherine își activează talentul ei de compozitor și inventează cântece pentru a convinge lumea că o domniță nu trebuie să arate într-un anume fel, ci să se comporte ca atare.

Dacă ar trebui să schimb ceva la această carte, aș refuza categoric, pentru că mi se pare savuroasă de la cap la coadă. Îmi place foarte mult finalul, când Catherine, dovedind că a parcurs o fază a maturizării, se învoiește cu decizia luată de părinții săi. Trăind intens fiecare aventură, ajunge să creadă că putem fi oricine vrem, dar că uităm uneori să fim noi înșine. Așa că, după ce experimentează fuga de acasă, se întoarce de bunăvoie și acceptă să se mărite și să fie ea însăși.

Îi mulțumesc din suflet autoarei pentru că m-a învățat că pot fi oricine vreau, dar în călătoria imaginației mele spre locuri uitate sau inexistente, să îmi amintesc să fiu eu însămi și să îmi trăiesc viața după cum mi-a hărăzit-o Cel de Sus. Trempe Andrada, clasa a VII-a, Școala Gimnazială „Oltea Doamna” Oradea

„Luminile din septembrie” de Carlos Ruiz Zafon

1974837-0.jpeg

 

„ – Nu trebuie să crezi tot ceea ce vezi. Imaginea asupra realității pe care ne-o oferă ochii nu este decât o iluzie, un efect optic, zise el. Lumina e o mare mincinoasă.”

Într-o lume în care nimic nu e ceea ce pare a fi, salvarea poate fi doar încrederea în cei din jur. Familia Sauvelle va avea să constate acest fapt lucrând pentru un fabricant de jucării din Golful Albastru, de pe coasta Normandiei. Primele zile totul decurge normal, însă o crimă cumplită zguduie apoi orașul, iar o investigație veche se redeschide. Irene, fiica familiei Sauvelle, împreună cu Ismael, un tânăr marinar inteligent, caută răspunsuri în casa fabricantului de jucării, implicându-se într-o aventură periculoasă. Povești de viață sunt dezvăluite, indicii sunt deslușite, iar misterul prinde contur din ce în ce mai mult. Însă finalul este cu totul și cu totul neașteptat. Cartea aceasta mi s-a părut deosebit de interesantă, trezind adrenalina și setea de mister din mine. Citind mai multe cărți ale domnului Zafon, am constatat că acestea seamănă între ele, având aproximativ aceeași intrigă și aceeași temă: dezlegarea unui mister legat de trecutul întunecat al unei persoane. În ciuda acestui fapt, m-au impresionat mult contrucția personajelor care au o complexitate aparte și finalul deschis al acestei cărți. Recomnd acest roman cu promisiunea unei povești emoționante de viață și a unui mister nemaipomenit! Trempe Andrada, clasa a 7-a, Școala Gimnazială „Oltea Doamna”, Oradea