PRIMA MEA COLECȚIE

„Atunci când am selectat povestirile pentru cărticică, ne-a interesat mai puțin valoarea literară și mai mult cea documentară. Am aflat astfel că pasiunea pentru a colecționa, mai ales în cazul copiilor mici, nu a dispărut; am aflat și motivul ‒ dorința de «a avea» precum și modelul celorlalți. Încep prin a strânge „de toate”, dopuri, capace, pietre de toate felurile, iar dacă sunt plate, cu atât mai bine că pot scrie mesaje pe ele, role de hîrtie igienică pentru proiecte școlare, mașinuțe, scoici, magneți pentru frigider.
Pe la 13-14 ani renunță la cele mai multe dintre primele lor colecții prea «copilărești». Acum se întâmplă să descopere prin canapeie, sertare sau lăzi de zestre fețele de masă cu «cipcă”, păretarele, covoarele țesute la război și ajung la concluzia că acestea sunt obiecte de colecție «adevărate», chiar dacă bunicile și străbunicile lor nu s-au gândit niciodată să-și facă o colecție. Sau găsesc fotografii vechi de familie în sepia ori în alb-negru și pun temelia unei noi colecții despre care sunt convinși că nu o vor rătăci ca pe cele din prima lor copilărie.
Iar prin liceu, colecțiile devin un prilej de «meditație». De altfel unul dintre texte se și numește «Un colecționar meditativ”. Întrebările pe care și le pun acum sunt altele: se poate numi colecționar doar acela care se atașează de lucruri?, gândurile, speranțele, listele de așteptări sau de urgențe, călătoriile, tik-tokurile, «scrisorile fără destinatar» se pot strânge într-o colecție? Și răspunsurile sună aproape la unison: «În fond, orice colecție este o întoarcere către sine, o repliere», «Eu consider că o colecție este acel ceva în care te regăsești.»”.

Din „Postfață”
Vă invităm să continuați cu poveștile despre a doua, a treia colecție…