„Fantoma Aniei” de Vera Brosgol

FANTOMA ANIEI, CARTE.png

Fantoma Aniei,  de Vera Brosgol

Ania este o tânără fată care a emigrat din Rusia în Statele Unite ale Americii, alături de mama și de fratele ei Sasha.

Ania se integrează greu în noua ei școală, iar în aceeași situație se află și Dima, un coleg de-al Aniei, care la rândul lui a emigrat din Rusia.

Într-o zi pe când era la școală, Ania alege să chiulească de la ore și să se retragă într-o pădurice, dar cade într-un puț abandonat. Adolescenta strigă după ajutor, dar nimeni nu era prin preajmă. Atunci, dintr-o dată, o fantomă apare în fața fetei. La început, Ania crede că are halucinații, dar fantoma îi spune că se află în acel puț de mai bine de nouăzeci de ani și îi explică că nu se poate îndepărta de scheletul ei.

La un moment dat un trecător aude strigătele de ajutor ale Aniei și o salvează din acel ciudat loc.

În următoarea zi Ania se afla în baia școlii, iar fantoma apare din nou. Aceasta îi spune că atunci când a fost salvată din puț Ania a pus din greșeală un os în rucsacul ei. Fata îi spune fantomei că imediat după ore o va duce înapoi în acel puț, până când, la un test important fantoma iese din rucsacul Aniei și o ajută cu răspunsurile corecte, uitându-se la ceilalți colegi.

Până la urmă, Ania o păstrează pe fantomă și o duce acasă, dar cu mare grijă, deoarece nimeni nu trebuia să afle despre existența ei. Ania află mai multe lucruri despre fantomă, de exemlu numele ei este Emily.

Acestea devin prietene, dar Emily profită de naivitatea Aniei și începe să-i controleze în permanență viața. Adolescenta bănuiește că este ceva în neregulă cu Emily. Se hotărăște să-i afle istoricul, dar într-un mod discret, așa că merge la o bibliotecă din oraș ca să afle imformațiile dorite. Acolo se întâlnește cu Dima, iar acesta o ajută să caute. Cei doi află că Emily a fost o criminală în serie. Tot ce știuse până acum Ania despre ea era o minciună!

Când ajunge acasă, fata are marea surpriză să vadă că fantoma putea să țină lucruri în mână, ceea ce era acum un adevărat peicol!

Emily începe să îi facă rău Aniei și familiei sale. Aceasta împrăștie mingiuțe pe scări, iar mama Aniei cade și își rupe piciorul. Acum cei doi frați rămân singuri acasă. Noaptea fantoma merge la Sasha în cameră și îl sperie. Ania îl calmează, după care găsește osul și fuge cu el înapoi lângă puțul în care a căzut și reușește să învingă fantoma pentru totdeauna.

Mi-a plăcut nespus de mult acest roman grafic! Cartea a fost atât de ușor de citit, încât am terminat-o într-o singură zi. În unele situații, întâmplările mi s-au părut atât de reale, încât mi-am dat seama câți copii se confruntă cu integrarea într-o nouă societate, sau cât de complexați sunt de felul cum arată sau cum se comportă.

Consider că din unele privințe este unul dintre cele mai realiste romane pe care le-am citit până acum! Patricia Tamaș cls a V-a, Șc. Gim. Nr. 11, Oradea

Cărțile de Top ale lui Denis: „Raymie Nightingale”, de Kate DiCamillo

(„Pentru neînfricatele mele… mulțumesc!”)
Foto DENIS TEODORESCU.jpg
Raymie, Beverly și Louisiana sunt trei fete ce se întâlnesc la un curs de gimnastică aerobică. Ele au un scop și anume doresc sa participe la „Little Miss Central Florida Tire 1975”. Toate cele trei fete au câte o poveste de viață.
Raymie dorea să câștige concursul ca să apară în ziare și a-l determina pe tatăl ei (impresionat fiind de reușita ei) să se reîntoarcă acasă (acesta părăsind-o), ea rămânând cu mama.
Părinții Louisianei au murit și ea locuia împreună cu bunica. Ca să reușească să supraviețuiască, acestea furau din magazine. Louisiana dorea să câștige concursul pentru bani, pentru a avea o viață mai bună.
Beverly dorea sa saboteze concursul, deoarece era obligată de mama sa să participe.
„Fiecare dintre „Cele Trei Neînfricate” a pierdut câte ceva, fiecare are întrebări fără răspuns, iar asta le apropie. Și, pe măsură ce se cunosc mai bine, află că o faptă bună poate da naștere unei aventuri complicate, ce te deturnează de la scopul inițial.”
Raymie este sunată de tatăl său după ce povestea plecării lui apare întâmplător în ziare, dar, după ce îi aude vocea, fata realizează că nu are ce să îi spună. Acest lucru o determină să nu mai participe la concurs. Beverly și mama ei au o conversație lungă și ajung la o înțelegere. Și aceasta renunță la concurs.
Louisiana, singura dintre cele trei care a participat, dar nu cu numărul de gimnastică aerobică, ci a cântat „Raindrops Keep Fallin’on My Head” (Picăturile de ploaie continuă să-mi cadă în cap), a fost încoronată „Little Miss Central Florida Tire”: „Au stat acolo toate trei multă vreme și s-au uitat în depărtare, la lume.”
Această carte este despre prietenie și maturizare. Uneori tristețea poate fi presărată și cu momente haioase și speranță.
Recomand cu drag această carte, merită citită, tocmai pentru ca fiecare dintre noi a visat, la un moment dat, a sperat, a indraznit si asta ne-a dat aripi sa credem intotdeauna in noi!
Fiecare suntem propriul nostru erou si depinde doar de noi sa ne urmam visul!

MENTALITATEA DESCHISĂ. Privește dincolo de tine. Institutul Arbinger

unnamed.jpg

MENTALITATEA DESCHISĂ. Privește dincolo de tine. Institutul Arbinger

Pentru că așa cum afirma de curând  Florin Bican, vacanța este un prilej tocmai bun de a citi cărțile pentru care nu ai avut timp, de pe raftul …. în așteptare, am luat și eu o carte care a așteptat cuminte din  7 martie; atunci am primit-o la Conferința Super Teach desfășurată la Oradea, cu patru zile înaintea declarării pandemiei, când absolut nimeni nu se gândea că se va spune … stop joc! și vom intra într-o etapă incertă, din toate punctele de vedere. Sigir că atunci am răsfoit-o, dar necesitatea imediat următoare atunci, era să găsesc o platformă educațională, în oceanul de oferte de pe net, modalități de lucru online …, un colac de salvare, altfel spus, pentru că simțeam că am fost abandonați undeva în larg, dar TREBUIA să ajungem cu bine la țărm!

,,Nu aștepta de la ceilalți” – p 119, este exact experiența prin care am trecut, prin care încă mai trecem, încercând să găsim soluții pentru educație, să le adaptăm elevilor noștri; maniera de lucru și de gândire deschisă propusă de autorii cărții se dovedește acum mai actuală ca oricând: fiecare dintre noi să ne deschidem spre ceilalți în activitatea noastră, să împărrtășim ideile și să lucrăm ÎMPREUNĂ.

,,Mobilizați-vă în jurul unui scop comun” – p 143, un alt principiu în care m-am regăsit; obținerea unui rezultat colectiv, motivează pe fiecare dintre cei implicați și nu  numai.

Pașii de urmat înspre formarea unei culturi a mentalității deschise, nu sunt dificili; ne aflăm chiar pe acest TRASEU. Vă invit să îi descoperiți și să constatați acest lucru! Prof. Sanda Checicheiș, Șc. Gim. N r. 11, Oradea

 

„Micul Print”, de Antoine de Saint-Exupery

 

MICUL PRINT, de Antoine de Saint-Exupery (Recenzie)MICUL PRINT. Imagine YASMINE.jpg

 

     „Toți oamenii mari au fost mai întâi copii, dar puțini dintre ei își mai aduc aminte.”

Povestea incepe in desertul Sahara, acolo unde naratorul-personaj, pilotul de avion, aterizeaza fortat din cauza unor probleme la motor. Dupa o noapte petrecuta in pustiul desertului, se trezeste langa el cu un omulet imbracat ca un print care ii cere sa-i deseneze o oaie. Surprizele se tin lant in legatura cu ciudata aparitie. Incet-incet, il descoase pe micul print si ii afla povestea.

Acesta venea de pe asteroidul B-612, descoperit in anul 1909 de un astronom turc. Pe acest asteroid mic pe care traia micul print cresteau tot felul de plante, dar el avea grija ca in fiecare zi sa scoata baobabii, altfel acestia i-ar fi ocupat intregul spatiu de pe asteroid. Tot pe asteroid avea si o floare pe o ingrijea, precum si trei vulcani din care doi erau activi. In ziua cand a plecat de pe asteroid, se spune ca s-ar fi folosit de niste pasari calatoare, a udat floarea si a curat hornurile celor trei vulcani, asa sa fie in siguranta.

Calatoria lui incepe pe o planeta pe care domnea un rege. Acest rege era trist pentru ca nu avea niciun supus. I-a propus micul print sa-i fie supus, i-a oferit chiar si functii importante, dar acesta le-a refuzat. Urmatoarea oprire a fost pe o planeta unde traia un om vanitos, adica mandru foc de el. Acestuia trebuia sa-i faci tot timpul complimente despre felul cum arata. A treia planeta, era planeta unde traia un om betiv. El bea pentru ca ii era rusine. Rusine ca era un betiv. Pe a patra planeta gasi un businessman. Acesta socotea toata ziua cate stele a cumparat, cati bani castiga pentru a avea sa mai cumpere alte stele. Pe urmatoarea planeta descoperi un lampagiu, planeta fiind si ea ciudata. Era mica si nu avea decat un felinar, iar lampagiul trebuia sa aprinda felinarul de cate ori se lasa seara, iar cand venea dimineata sa-l stinga. A sasea planeta era cea mai mare planeta pe care o vazuse. Aici locuia un geograf batran care i-a povestit despre planeta Pamant, urmatoarea oprire fiind chiar pe Pamant.

Tot acest periplu printre planete si oameni diferiti l-a nedumerit pe micul print spunandu-i naratorulu-personaj ca pentru el oamenii mari sunt de neinteles, ca se complica foarte mult cand ar putea face lucrurile sa fie extrem de simple. Atunci cand a aterizat pe Pamant s-a intalnit cu un sarpe, apoi a vazut muntii cei mari, dupa care a intalnit o gradina cu cinci mii de trandafiri la fel ca floarea pe care el o lasase acasa. Intalni apoi o vulpe care ii ceru sa o imblanzeasca si cu care se imprieteni. El ii explica vulpii ca degeaba exista o gradina cu cinci mii de trandafiri daca nu are cine sa o admire. Pentru el floarea pe care o lasase pe asteroid era cea mai frumoasa: „Nu cunoaştem decât ceea ce îmblânzim. Iar oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Cumpără lucruri de gata de la neguţători. Cum însă nu există neguţători de prieteni, oamenii nu mai au prieteni.”

Urmatorul cu care se intalni pe Pamant era acarul. Dupa acesta urma intalnirea cu negutatorul. Povestirea intalnilor micului print a fost intrerupta de narrator, care ii explica faptul ca nu mai are apa de baut. Atunci printul il conduse prin desert pana la o fantana. Mare a fost mirarea acestuia cand descoperi o fantana in toata puterea cuvantului cu scripete, cu ciutura si cu funie, nu cum sunt in desert, adica niste gropi cu apa. Scotand apa din fantana, micul print ii explica ce melodie frumoasa canta fantana atunci cand scoti apa din ea.

A doua zi ii spuse ca trebuie sa plece. Se implinise un an de cand aterizase pe Pamant si calatoria lui se incheia aici. Dar i-a lasat un dar: atunci cand se va uita la stele, acestea vor rade pentru el cu acelasi ras ca al micului print. In urmatoarea zi micul print a disparut. Si, de atunci, de cate ori se uita la stele, naratorul-personaj auzea parca milioane de clopotei care radeau privind spre el.

De ce sa citim “Micul Print”? Pentru ca este minunata! Pentru ca, de fiecare data cand o (re)citesti, descoperi noi si noi intelesuri! Pentru ca, desi pare o carte pentru cei mici, o (re)citesc si cei mari cu aceeasi placere a lecturii! Pentru ca ne ofera lectii de viata despre Copilarie, despre Prietenie, despre (re)descoperirea eului nostru, despre zambet, despre… florile noastre, despre NOI: „Oamenii au dat uitării adevărul acesta. Tu însă nu trebuie să-l uiţi. Devii răspunzător de-a pururi pentru ceea ce ai îmblânzit. Tu eşti răspunzător pentru floarea ta.”

 Important este sa ne (re)gasim fiecare si, mai ales, sa ne pastram… floarea noastra: „Încep să înţeleg, zise micul prinţ: e undeva o floare… mi se pare că m-a îmblânzit…”

Micul Print m-a facut sa vad importanta lucrurilor marunte si ne-a aratat tuturor lumea noastra vazuta cu inima, nu cu ochii: “Limpede nu poti sa vezi decat cu inima. Ochii nu pot patrunde in miezul lucrurilor.”

 

„Spre văi de jad și sălbăție” (Veronica D. Niculescu), în lectura (in)fidelă a Deliei Maier

Este posibil ca imaginea să conţină: text care spune „παυ Veronica D. Niculescu Spre văi de ad și sălbăție EGO proza”Delicată prin poveste, deja cunoscută multora, premiată și răsfățată, cartea prin care Veronica D. Niculescu își face debutul ca romancieră, „Spre văi de jad și sălbăție” este povestea unui suflet excizat, disecat și analizat cu atâta discretă gingășie, încât… nici nu pare a sângera. Abia când închideam cartea, în urma ultimei pagini parcurse, m-a lovit sălbatic, la fel ca izul ierbii sub genunchii jupuiți ai omului care a căzut ori s-a împiedicat și a alunecat, amărăciunea poveștii. Deconstrucția circulară a iubirii mitice. A acelei Iubiri… la care visăm de mici, la care sperăm toată adolescența, care ne trădează, toată viața. Îmi vin în minte două asocieri-avertisment: Ileana Vulpescu („Dragostele ăle marii/Țin la drumuri ca tâlharii/Dragostele ăle mici/Priponite-s de uluci”) și Francesc Miralles („Iubire cu i mic”)… Tot romanul Veronicăi D. Niculescu este un răspuns la acest avertisment sau poate la gândul cu iz retoric al lui Iona (din piesa soresciană) cum că „ar trebui să se pună un grătar la intrarea în orice suflet. Ca să nu se bage nimeni în el cu cuțitul”. Triplul fir din care e toarsă povestea de iubire e aproape ucigaș… Subintitulat „Adevărata poveste a unei false prințese”, romanul funcționează ca o oglindă deformată, distorsionând atât visurile, cât și realitățile. Miranda/Mereu da Flor, protagonista, oscilează mereu între lumi: agape, philia și eros se întrețes fermecător și teribil de trist deopotrivă. Un prim fir, ca al unui basm versificat, proiectează iubirea în atemporalitate, acolo unde „nu este durere, nici întristare, nici suspin”, într-un discurs ce-mi amintește de Nedelciu („Nora” sau „Balada zânei de la Bâlea-Lac”), ca un avertisment: nu ne este dat, în sensul ei pâmântesc, o astfel de experiență. Pentru a vorbi senin despre marea dragoste, e nevoie de un basm. De o poveste dulce, să cauterizeze răni, să liniștească valurile suferinței. În povestea delicată, iubirea din basm există. În lumea sălbatică a paradisului copilăriei Mirandei, nu există decât avertismente. Copila refuză aproape organic maturizarea: intuiește rănile, intuiește pierderea, intuiește compromisurile fără sfârșit ale existenței. Povestea propriilor părinți e un demn exemplu a cum se transformă totul în proza cea lungă a marii iubiri… „Mă rugam să nu cresc, fiindcă știam urâțenia marelui, intuiam o hidoșenie a vârstelor, mirosurile, durerile, bolile.” Universul copilăriei e microscopic: scara la care trebuie trăite evenimentele, încât să nu aducă suferințe, scara la care poți povesti cu delicatețe, încât să poți dezvălui, strat după strat, meandrele propriului suflet. Aveam, de multe ori, citind-o, senzația că m-am pierdut pe coclaurii interiori ai primei mele iubiri, ai primei mele suferințe din dragoste. Mă regăseam și înțelegeam unde duce scriitura, ca și cum mi s-ar fi oferit, în mod nesperat, un bilet de intrare către sufletul celei care scrie. Rareori mi-a fost dat să văd (și nu vorbesc doar despre subtilitatea stilistică, despre finețea detaliului și despre îndemânarea lingvistică) o frază atât de năucitoare în delicatețea cu care, iată, se dezvăluie, în poveste, pentru a se contopi cu ea, un scriitor. Greu de spus, mai ales dacă mă refer la a treia parte a poveștii, la maturizarea dureroasă, ca într-o deconstrucție de basm, ca într-un „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” modern, unde se termină personajul și de unde începe omul real. De obicei, vălul opac de ceață stă între carte și scriitor și le deconstruiesc cu relativă ușurință tertipurile, strategiile narative, nu mă pot abține (deformare profesională) de la a mă gândi la aspectele de ordin „poietic”. În cazul acestui roman, sunt atât de bine ascunse… la fel cum se ascunde albastrul sub aripile gaiței sau „marea/ meduzele când plimbă sub clopotele verzi”. Povestea are final deschis, pentru că e aproape palpabilă fluiditatea sufletească, pulsul suferinței e prea la suprafață… Mi s-a părut de o intimitate năucitoare, o asemenea carte-confesiune încifrată, încât aproape m-am sfiit să scriu despre  ea, ca și cum, punându-mi reacțiile pe hârtie, aș fi riscat un act de impietate față de scriitoarea care mi-a făcut, prin poveste, darul unei proze feminine de un rafinament senzitiv și stilistic desăvârșit

.