În sălbăticie de Jon Krakauer

in salbaticie.jpg

Am făcut cunoștință cu povestea lui Christopher McCandless prin filmul „În sălbăticie”, care a devenit probabil filmul care m-a pus cel mai mult pe gânduri. McCandless, student premiant și sportiv cu un viitor strălucit înainte, pleacă într-o zi de acasă doar cu rucsacul, după ce și-a donat toate bunurile materiale. Doi ani mai târziu, este găsit fără suflare în Alaska, în mijlocul sălbăticiei. Cauza morții a fost, cel mai probabil, foamea. Povestea tânărului care a renunțat la visul american și la drumul carierei pentru a călca un drum mai puțin  umblat a fost făcută auzită de jurnalistul Jon Krakauer într-un articol. În 1996 Krakauer publică și cartea „În sălbăticie”, în care documentează minuțios viața lui McCandless, ultimii doi ani din călătoria sa și încearcă să afle motivul motivației sale.

Cartea prezintă o realitate documentată, cu hărți și coordonate, dar relatată, și cu ajutorul jurnalului de călătorie, în cel mai simplu mod, care emoționează încă din primele pagini. Chris își părăsește părinții și sora pentru a călători cu sine însuși. Alege drumul solitudinii și al descoperirii. Povestea lui poate fi privită și ca o călătorie inițiatică,  una în care protagonistul renunță la posesiile lui pământești nu pentru a atinge un anume scop, ci pentru a trăi condiția umană pe deplin. „Fiindcă în experiențe, în amintiri și în imensa bucurie de a trăi la cote maxime rezidă adevăratul sens al lucrurilor. Doamne, ce bine e să trăiești! Îți mulțumesc. Îți mulțumesc.”

Chris McCandless m-a făcut să-mi pun multe întrebări despre condiția umană, carieră, destin și alegerile pe care suntem liberi să le facem și despre urmările ce apar odată cu fiecare decizie luată. M-a impresionat profund pagina 74 în care tânărul afirmă într-un paragraf din propriul jurnal: „Te înșeli dacă îți închipui că Bucuria emană numai sau mai ales din relațiile interumane. Dumnezeu a presărat-o peste tot în jurul nostru. Ea se află în tot ceea ce ni se întâmplă. Ne trebuie doar curajul de a ne întoarce împotriva stilului nostru obișnuit de viață și de a ne angaja într-o existența neconvențională.”

             Am plâns când nu am înțeles și am plâns când am înțeles. Cu creionul într-o mână și cu batista în celaltă, am devorat cartea dintr-o răsuflare, în speranța că poate el nu moare. Aproape 200 de pagini mai târziu, îl citează pe Boris Pasternak din Doctor Jivago cu mare înverșunare, subliniază faptul că  „ …și fericirea neîmpărtășită nu e fericire”. Apoi adaugă, cu litere mari „FERICIREA NU E REALĂ DECÂT DACĂ E ÎMPĂRTĂȘITĂ”. Și atunci am înțeles. Inima mea s-a frânt în multe bucăți pe care le-am adunat mai apoi de pe sub pagini și am refăcut o nouă viziune asupra vieții și asupra valorilor morale. După ce am terminat de citit această carte, tot ce am vrut să fac a fost să trăiesc.

 

Gabor Medeea

 

Colegiul Național Elena Ghiba Birta Arad

Un bărbat pe nume Ove de Fredrik Backman

ove.jpeg

      Ove. Un personaj principal aparent lipsit de strălucirea unui erou, de vorbe înțelepte și de carismă. Acesta este un om care vorbește foarte puțin și, atunci când o face, mai mult „plesnește” decât vorbește. Întotdeauna morocănos și acuzator, pare că este nemulțumit de tot  „și se așteaptă mereu ca întreaga lume să-l dezamăgească”.  Pe de altă parte, Ove este un om de modă veche, neimpresionat de vremurile care cer ca tehnologia, robotica sau… alții să rezolve ce este de rezolvat. El încă trăiește, ca mentalitate, în timpurile în care „un bărbat este responsabil și poate repara un boiler dacă acest lucru este necesar”.

Povestea pe care o spune Frederik Backman este pe cât de simplă, pe atât de emoționantă. Fiind verosimilă, are exemple de acțiuni care se pot întâmpla în viața de zi cu zi a unui om, iar narațiunea îți merge direct la suflet.

Ove este prototipul omului simplu, dar cu o inimă de aur, pe care a învățat s-o ascundă foarte bine. La suprafață este „un tip care arată cu degetul spre cei ce nu-i convin de parcă ar fi niște hoți”, dar în adâncuri își iubește soția din toată ființa. Pe Sonja, care i-a schimbat viața atunci când a acceptat să se cunune cu morocănosul care este. A fost raza lui de soare. A fost greutatea care avea să-i balanseze viața dar, care l-a părăsit definitiv chiar în momentul în care Ove are în față anii bătrâneții. Însă este menirea unei alte femei, noua vecină de peste drum, să-l readucă la lumină. Parvaneh s-a mutat împreună cu familia vizavi de casa lui Ove și, deși nu știe, are misiunea de a readuce la viață o inimă de aur care a fost îngropată la doi metri sub pământ de ceva vreme.

Un bărbat pe nume Ove este o poveste motivatoare. Piesă cu piesă, trecutul lui Ove îi justifică, oarecum, atitudinea de respingere pe care o are față de lume. Sufletul bun al celui lovit de destin trebuie să vină „până la jumătatea drumului” în relația cu o comunitate în care inițial Ove nu crede, confundând-o cu destinul potrivnic. Aici este, de fapt, cheia succesului acestei povești. În loc să asambleze o perdea care să „ia ochii” de la conținut,  Frederik Backman oferă publicului personajul care poate fi chiar vecinul de vizavi și care poate face scandal când trebuie să scoată pubela din curte în locul altora, dar la fel de bine se poate repezi să le stingă casa care a luat foc…

Neagotă Raul

Colegiul Național Elena Ghiba Birta Arad

Celui care mă așteaptă de Parinoush Saniee

celui.jpg

Această carte o urmărește pe Masumeh, o tânără iraniană care, inițial plină de viață și de dorința de a studia, crește și se transformă într-o femeie puternică, cultă și independetă, care sfidează percepțiile societății privind femeile.

Masumeh provine dintr-o familie tradițională, numeroasă, în care atât mama cât și frații săi o disprețuiesc pentru simplul fapt că este inteligentă, frumoasă și frecventează școala, spre deosebire de cei trei băieți care au fost nevoiți să-și întrerupă studiile, deoarece nu făceau față. Singurul ei sprijin și singurul care o iubește cu adevărat este Agha Jun, tatăl ei, un om simplu, muncitor și cu o inimă mare. Nenorocirea o lovește pe Masumeh în mometul în care frații ei desoperă „idila” dintre ea și Saied, un tânăr student la Facultatea de Farmacie. Deși aceștia o acuză de faptul că a pătat onoarea familiei și a tatălui lor prin această presupusă relație, cei doi s-au rezumat doar la niște priviri aruncate pe furiș și saluturi timide. Prin aceste mici gesturi, iubirea pentru celălat creștea pe zi ce trece. Cum era de așteptat, celor doi nu li se acordă nici o șansă, Masumeh este căsătorită cu forța cu Hamid, un bărbat ales de familie pe care-l cunoaște doar în ziua nunții, iar Saied este atacat de frații fetei și nevoit să părăsească orașul. Parvaneh, singura ei prietenă și confidentă, este și ea considerată vinovată de „rușinea” adusă de Masumeh. Părăsește la rândul ei orașul alături de familia sa, după numeroase certuri cu frații fetei.

Inițial, Hamid pare soțul perfect. O incurajează să-și continue studiile, să renunțe la hijab și să-și exprime părerile, oferindu-i o libertate cu care nu era obișnuită. Era un bărbat cult, înțelegător, cu viziuni mari și adept al comunicării în familie. Treptat, după ce ajung să se cunoască, Masumeh descoperă că și el, la rândul lui a fost obligat să se căsătorească de către familie, care considera că era timpul să-și întemeieze și el o familie a lui, și să petreacă mai mult timp acasă, departe de prietenii săi. Cu timpul, apar și problemele în acestă familie aparent perfectă. Deși ea spera ca venirea pe lume a celor trei copii ai lor să-i lege mai mult, dimpotrivă, chiar îi îndepărtează. Hamid lipsește tot mai mult și mai des de acasă. Masumeh este tot mai singură, tot mai tristă. Ce e mai rău, apare odată cu dipariția lui. Singurătate, umilințe, neajunsuri, sunt încercări prin care eroina trece cu fruntea sus. Nu acceptă mila sau ajutorul celorlalți. Se descurcă singură și face o treabă minunată. Le asigură copiilor tot ceea este necesar, muncind și, simultan frecventând facultatea. Viața îi dă lovitură după lovitură. După moartea lui Hamid, urmează cea a socrului, iar mai apoi cea a  lui Agha Jun, care lasă urme adânci în sufletul lui Masumeh.

Copiii cresc, întemeindu-și propeiile familii, iar odată cu plecarea lor, Masumeh se simte tot mai singură. Se întreabă dacă marea ei iubire, Saied, își mai amintește de ea. Dacă a iubit-o și el la fel de mult pe cât l-a iubit ea. L-a păstrat undeva adânc în sufletul ei, scoțându-l la suprafață când îi era mai greu. Acesta apare din nou în viața ei, amintindu-i de iubirea adolescentină și oferindu-i șansa de a fi fericită. De a se bucura de viață alături de cel pe care l-a iubit tot timpul, de a fi împlinită, de a fi Masumeh cea de acum câteva decenii. Din păcate însă, soarta îi este iarăși potrivnică. Copiii săi nu sunt de acord ca ea să-și refacă viața, invocându-l pe tatăl lor, amintirea acestuia și tradiția societății. Masumeh renunță încă o dată la propria fericire. Ne arată încă o dată câte este dispusă o mamă, o femeie, să facă. Că pentru ea, propria fericire este văzută de proprii copii ca ceva mai puțin important, ceva care le-ar trăda amintirea tatălui, ceva cu care le-ar fi rușine. Acestă fericire a ei ar fi văzută de societate ca ceva murdar, ca un păcat. Dar până la urmă, la câte este un om dispus să renunțe din teamă de a fi judecat de  ceilalți? Cât este de nedreaptă soarta? De câte sacrificii este nevoie pentru a avea parte de o porție de fericire? Parinoush Sainee ne arată cât suntem de norocoși că nu trăim într-o astfel de lume, în care societatea și percepțiile celorlalți ne îngrădesc fericirea și ne influențează orice decizie.

Oltman Miriam

Colegiul Național Elena Ghiba Birta Arad

 

 

 

Elantris de Brandon Sanderson

elantris.jpg

     Elantris este un roman fantastic scris de scriitorul american Brandon Sanderson.  În această carte este vorba de Elantris, un oraș considerat orașul soare al oamenilor-zei. Acest oraș avea construcții magnifice, înalte până la cer, cu ziduri impenetrabile. Oameni care trăiau în acest oraș se numeau elantrieni, acestea aveau o înfățișare specifică față  de celelalte națiunii. Părul le era de un alb pur, pielea lor strălucea argintie în întuneric și elantrieni puteau să practice magia cu ajutorul unor desene cu proprietăți magice, care se numeau Aon-uri. Elantrieni nu aveau nevoie de mâncare pentru a supraviețui, iar orice rană le era vindecată. Însă viață minunată pe care o duceau aceștia a luat sfârșit când orașul a fost lovit de un blestem,  care transforma semizeii în niște monstruozități. Monstruozități  cu pielea gri și părul căzut, părea că tot ce era vibrant la ei a putrezit. Și cel mai grav era că, acum, durerea provocată de orice rană  rămânea cu ei pentru tot restul vieții. Toți oameni care erau loviți de acest blestem erau exilați într-o parte întunecată a orașului unde de cele multe ori își găseau sfârșitul vieții, deoarece condițiile în care trebuiau să trăiască erau de neimaginat.

De acest blestem este lovit însuși prințul moștenitor, Raoden. Pentru a nu lăsa să se afle acest lucru și pentru a nu îngrijora elantrienii, cei de la palat  hotărăsc să spună că prințul a murit. Această teribilă întâmplare are loc chiar înaintea căsătoriei prințului cu Sarene, fiică regelui din Teod. Aceasta află de moartea regelui pe drum spre Elantris însă nu se întoarce ,deoarece conform contractului de căsătorie aceasta trebuia să-și ducă până la capăt îndatoririle de văduvă. Rămâne la palatul a cărei regină trebuia să devină, iar în timpul șederii ei a avut parte de tot felul de întâmplări și află secretele ascunse ale Elantrisului și ale casei regale. Pe parcursul cărții descoperim în Sarene o femeie puternică și deșteaptă. Deși este considerată inferioară pentru că este femeie, aceasta nu se lasă intimidată și reușește să obțină respectul oamenilor prin inteligența de care dă dovadă.  Serene era pasionată de politică așa că  se amestecă în grupul de prieteni al lui Raoden, câștigându-le încrederea. Împreună vor încerca să salveze Elantrisul, care era odată cel mai măreț oraș. Pe lângă că încearcă să salveze orașul Serene descoperă că Raoden, cel care trebuia să îi fie soț nu este mort și că se află în afara orașului cu ceilalți oameni loviți de blestem. Acum mai are o misiune,aceea de a-l salva  pe prinț. Între timp Raoden încearcă să supraviețuiască și să se alieze cu câți mai mulți oameni aflați acolo pentru că de unul singur nu are cum să reziste blestemului și condițiilor în care trebuia să trăiască.

Această carte te captivează prin frumoasa poveste de dragoste dintre Serene și Raoden, care nu se văzuseră niciodată, dar simțeau că ceva îi leagă. Pe lângă povestea de dragoste,  întregul univers care este creat în această carte nu face altceva decât să te fascineze și mai tare. Elantris, istoria acestui oraș și magia care este prezentă peste tot în Elantris sunt doar câteva lucruri care te fac să nu lași cartea din mână. Finalul este la fel de captivant, deoarece  o armată de călugări încearcă să pună stăpânire pe oraș omorând orice le apare în calea lor, iar acest lucru se întâmplă chiar când Raoden găsește o soluție să se reîntoarcă în regat.

Mihali Daiana

Colegiul Național Elena Ghiba Birta Arad

Vânătorii de comori Secretul Orașului Interzis, James Patterson și Chris Grabentein

În cea de-a treia aventură, copiii din familia Kidd trebuie să recupereze unele dintre cele mai prețioase artefacte din istorie, pentru a-și salva mama, răpită de o bandă de pirați fără scrupule. De data aceasta trebuie să ajungă în China, în încercarea disperată de a găsi suficient de repede indiciile salvatoare, într-o cursă contra cronometru pentru a descoperi secretele bine păzite ale Orașului Interzis. Tatăl o eliberează pe mama lor, în timp ce copiii recuperează tablourile furate de Her Hitler în Germania, cum i-a cerut Dionysus Strckting. Președintele chinez vrea să le dea vaza Ming ca să o ajute pe mama lor, cum îi promise lui Dionysus Strechting, doar dacă găsesc orașul subteran al dinastiei Qween S. Unchiul lor,Tymothi, îi stă în cale, deși el lucrează la Interpol. La sfârșit, familia Kidd se reîntregește din nou în Berlin, iar răufăcătorii sunt prinși de Interpol.

989570huno.jpg

Lado Hunor,clasa a VI-a, Școala Gimnazială Nr.11,Oradea