„Ce văd dragonii” de Diana Geacăr, în lectura lui Toma Rus (Liceul Internațional IOANID)

Țineți minte o frază? Sigur că o să o țineți minte, pentru că s-ar putea să fie utilă, mpcar când o să aveți o zi grea la matematică: „Mie, culmea culmilor mi se pare că trebuie să rezolv tot felul de probleme și de ecuații despre care nu cred că or să îmi fie de folos vreodată. Că doar nu n-o să mă fac matematiciană!’’

Cartea a primit Mențiunea specială a juriului la Concursul de manuscrise Polirom Junior, ediția 2018. Îmi vine mai greu să înțeleg de ce. Cartea a fost amuzantă, dar nu am înțeles nimic. Adică, nu știu cum să spun, am înțeles cuvintele, am înțeles cam ce ar trebui să se întâmple cu personajele, dar nu am înțeles ce este această carte, care e șpilul din spatele construcției, dacă este un vis, sau dacă lucrurile se întâmplă așa (în sensul unei povești fără coordonată temporală bine structurată)… Dacă este un joc pe calculator. Dacă este plasată într-o alta lume/dimensiune… distopie? Mie mi s-a părut un pic nebună cartea asta. Mai e de lucrat la coordonatele spațio-temporale, zic eu, pentru că autoarea a lăsat prea multe puncte de suspensie la acest aspect. Mie, cititor fiind, nu îmi place să decid sau, mai rău, să rămână atât de ambiguu totul. Firul narativ este un fel de copiere după „Alice în țara minunilor”, dar mult mai ciudată. Cred că titlul ăsta a fost ales ca să aibă marketing bun, căci copiilor le plac dragonii.

Cartea începe cu viața unei fetițe care nu își înțelege părinții. Aceștia o întreabă dacă vrea să se joace la calculator, iar ea le spune că nu vrea și că vrea să vadă niște știri. Noaptea, fetița nu poate să doarma și a văzut cum a venit un vânt, iar părinții ei au dispărut. S-a întâlnit prima dată cu Cavalerul (la final s-a dovedit că acesta era Mugur – băiatul care își dorea să devină cavaler), apoi s-a întâlnit cu dragonul Smoc Gălbui. Fetița a plecat împreună cu cei doi să își caute părinții, dar Smoc Gălbui le-a propus ca el și cavalerul să meargă pe o partea a drumului, iar fetița pe cealaltă.

De aici, firul întâmplărilor seamănă mai degrabă cu un joc video: fetița a mers foarte mult și a obosit; a trecut pe lângă o poiată de găini și găina i-a spus că are un loc liber în care se poate odihni. Apoi, la un han l-a găsit pe prietenul ei, care nu mai știa cine este și spăla un pahar. Pentru a găsi ieșirea spre casă, fata a început să primească indicii. Și așa a ajuns să vorbească cu un pește care vedea totul invers, apoi cu un copac, apoi cu un măgar care avea mâini și care era regele animalelor. Apoi a fost foarte trăsnit când a vorbit cu un aligator care își spăla picioarele într-un lighean. Apoi a vorbit cu un porc spinos care stătea în fața casei lui, fără să intre, pentru că el aștepta să se întoarcă acasă (bizar!). Apoi fata a urmărit o barză și, pe coridor, a fost luată de un trol care a ținut-o prizonieră alături de prietenii ei într-un palat. Niciunul dintre ei nu își amintea de unde veneau și cine sunt. Apoi a observat niște statui ce arătau ca ei, dar mult mai rău. Au reușit să fugă de statui cu norul și au început să caute drumul către casa. Au vorbit cu un sac și au descoperit cuvintele magice „Bună ziua”, „Bună seara”.

Până la urmă, s-au întors la castelul păzit de troli unde au fost atacați și au ajuns acasă la un trol. Aici a  descoperit că trolii sunt părinții ei, doar că statuile de piatră i-au pus pe părinți să se deghizeze. Apoi a venit din nou Smoc Gălbui și au zburat acasă…  

Romanul seamănă cu „Alice în țara minunilor” și cu „Războiul solomonarilor”, dar „Războiul solomonarilor” a fost mult mai frumoasă, firul poveștii a fost mult mai îngrijit și fiecare detaliu era plasat astfel încât să observi și să îți explici legătura din carte. În cartea asta am facut-o lată, că nu am înțeles ceva: toate acestea se întâmplă în visul fetei? E o alegorie, ca la fabule, ca să învățăm că nu trebuie să ne pierdem mult timp pe calculator? Sunt întâmplări ale unui roman distopic sau ale unui basm-roman? Personajele par să fie amestecate la întâmplare din tot felul de povești și de jocuri video pentru copii, acesta fiind primul defect pentru care nu recomand cartea. Defectul 2 – a copiat „Alice în țara minunilor” ca atmosferă și fel de a „încâlci” lucrurile. Defectul 3 – niciun capitol nu seamănă cu celălalt, legătura, trecerea între ele e șubredă. Și cred că sunt furate mai multe idei din alte cărți.

„Necredincioasa”, de Ayaan Hirsi Ali

ayaan-hirsi-ali-necredencioasa.jpg

„Necredincioasa”, Ayaan Hirsi Ali, editura „RAO”, anul 2011, traducere de Maria Dobrinoiu.

Ayaan Hirsi Ali nu este doar o femeie musulmană care își spune povestea, ea este un politician abil, o susținătoare a drepturilor femeilor și cea care condamnă practicile traditionale de mutilare în rândul copiilor și adulților. În „Necredincioasa”, Hirsi Ali prezintă nu doar viața sa, ci explică problemele cel mai adânc înrădăcinate ale acestei religii monoteiste, fără a-i condamna, însă, pe adepții ei.

Tânăra Ayaan, fiica unui influent politician, se naște în cel mai nepotrivit moment: este vremea războiului civil din Somalia. Crescând într-un cămin abuziv, cu un tată mai mult absent, Ayaan oscilează între a-l urî pe Allah și a-l idolatriza. Chiar dacă este victimă a mutilării genitale, Ayaan dorește să își trăiască viața. Orice pornire de rebeliune îi este diminuată de mama sa, ce consideră că orice păcat al fiicei se va abate și asupra ei.

Plecând din Somalia spre un trai mai bun, familia Hirsi Ali ajunge în Arabia Saudită, unde islamismul extrem îi șochează până și pe cei mai musulmani somalezi. Apoi, urmează mutările în țări „păgâne”: Etiopia și Kenya. Totul se continuă cu drame familiale: nunți forțate, fugi în Occident și, cel mai important, cu ajungerea lui Ayaan în Olanda, unde primește șansa de a avea o nouă viață. Însă, bucuria este de scurtă durată. Atacurile teroriste ce o vizează pe Ayaan nu fac decât să aducă opinia publică de partea ei, iar fanaticii să fie condamnați. Olanda este zguduită de asasinate, de bătăi și violuri. Iar Ayaan se află în mijlocul lor.

„Necredincioasa” este un roman autobiografic ce merită citit. Conținând atât de multe informații despre islam și folclorul somalez, această carte poate fi considerată chiar un dicționar. Viața lui Ayaan Hirsi Ali mi s-a revelat în cel mai minunat mod. Simțeam nevoia de o lectură care să mă emoționeze când am ales-o din bibliotecă. Dar, în niciun moment, nu m-am așteptat să devină un roman care trebuie citit de orice persoană doritoare să îsi facă o opinie sinceră despre ce înseamă a fi refugiat de religie islamică și femeie, în același timp.

Evelyn Marina Urucu, clasa a XI-a,  Colegiul Național „Traian”, Drobeta-Turnu Severin.

„Fructele mâniei”, de John Steinbeck

john-steinbeck-fructele-maniei-adevarul-2011-l-156591-510x510.jpeg

„Fructele mâniei”, John Steinbeck, editura „Adevarul”, anul 2011, traducere de Dumitru Mazilu.

M-am reîntâlnit cu John Steinbeck la exact patru ani după ce am citit „Șoareci și oameni”, o adevărată capodoperă literară. Însă, de această dată, am descoperit „Fructele mâniei”, un roman dureros de adevărat, despre un subiect prea puțin mediatizat: urmările crizei economice a anilor 1920, suprapuse cu dezastrul ecologic ce a afectat toată preeria americană.

Protagoniștii sunt o familie din Oklahoma, care dorește un trai mai bun și, astfel, decide să plece spre „țara făgăduinței”: California, singurul stat american care nu fusese afectat de furia naturii. Familia Joad pornește la drum, dar acest grup atipic (un fost deținut, un preot scos din funcție, doi îndrăgostiți, părinți dornici de îmbogățire, bunici sceptici și tineri aventurieri) se împuținează văzând cu ochii. La finalul călătoriei apare întrebarea: „Noi ce facem acum?” la care nu poate să răspundă nimeni.

Steinbeck ne poartă prin taberele de muncitori, pe plantații de bumbac și de piersici, prin secetă și prin furtună. Facem cunoștință cu corupția din clasa politică americană si cu cruzimea poliției californiene. Cu stilul său brutal, caracteristic, Steinbeck nu menajează cititorii și prezintă realitatea așa cum este ea, fără a îndulci adevărul.

Cred că tocmai de aceea „Fructele mâniei” mi-a plăcut atât de mult. Lăsând la o parte povestea tragică a familiei Joad, romanul este o lecție de istorie, prea puțin cunoscută, mai ales, de americani. Cunoașteam în mare parte modul cum Statele Unite ale Americii au fost lovite de Marea Criză, dar „Fructele mâniei” nu este un tratat de istorie, ci prezintă, inclusiv, disperarea, foamea, durerea și deznădejdea oamenilor. Deși Steinbeck lasă un final deschis, putem realiza că aceste „fructe ale mâniei”, menționate de nenumărate ori în roman, devin cruciale în viitoarea societate americană.

Pot doar să îndemn pe oricine să citească această carte. În final, „Fructele mâniei” nu dezamăgește cititorul în niciun fel, iar Steinbeck continuă să scrie pentru suflete într-un mod lejer, ironic, dar plin de durere.

Evelyn Marina Urucu,  clasa a XI-a, Colegiul Național „Traian”, Drobeta-Turnu Severin.

„Mizerabilii”, de Victor Hugo

mizerabilii-vol-i-iii-de-victor-hugo-2011-p50013-01.jpeg

„Mizerabilii”, Victor Hugo, editura „Adevarul Holding”, anul 2011, traducere de Nicolae Constantinescu.

După o îndelungată absență, în timpul căreia pot spune că am avut parte de experiențe diverse, de-a dreptul minunate, revin cu o altă recenzie. De această dată, „Mizerabilii” este romanul care m-a marcat și pe care aș dori să îl popularizez, mai ales în rândul tinerilor.

Deși are aproximativ 1500 de pagini, împărțite în trei volume, și arată destul de intimidant, pot spune că Victor Hugo este un maestru în arta scrisului: nu simți cum trec paginile, iar, la final, ai dori ca povestea să continue la nesfârșit. Prima dată, m-am întâlnit cu Victor Hugo la vârsta de zece ani, când citeam „Nôtre Dame de Paris”, care mi-a plăcut într-o anumită măsură. Presupun că descrierile lungi m-au făcut să iubesc mai puțin stilul de scriere și mai mult povestea din spatele cuvintelor, dar în „Mizerabilii” nimic nu ar fi fost la fel dacă Victor Hugo nu ar fi descris cu lux de amănunte contextul social, politic și economic al vremii.

Suntem transpuși în deceniile de după Revoluția Franceză, marcate de o secetă și de o foamete cruntă. Jean Valjean, protagonistul, este eliberat din închisoare, după ani petrecuți după gratii, din cauza faptului că furase o pâine pentru a-și hrăni nepoții și sora. Cu cartela galbenă în mână, semnul unui fost deținut, lui Valjean îi este imposibil să găsească un loc de muncă. După ce este găzduit în casa unui preot binevoitor, Valjean crede că nu mai există nicio speranță: trebuie să fure pentru existența lui. Dar preotul îi schimbă părerea și, de aici, totul continuă în mod organic: Jean Valjean devine o persoana nouă, chiar dacă nu are aceeași identitate.

Fantine este o fată săracă, extrem de frumoasă, cu un destin sumbru. Făcând sacrificii inimaginabile pentru fiica sa, Cosette, Fantine devine un simbol al tăriei și al spiritului de sacrificiu. Iar Cosette, deși nu o cunoaște, trăiește după același cod moral, sub îndrumarea lui Jean Valjean.

În același timp, Marius Pontmercy este un tânăr idealist, care dorește să se găsească pe sine în toată această tevatură politică din Parisul anului 1832. Luptând într-o revoluție doar de dragul prieteniei, Marius dorește, cu adevărat, doar să își găsească iubirea.

Finalul este unul simbolic, caracteristic lui Victor Hugo. Moartea nu ocolește nici măcar pe cei mai virtuoși oameni, iar iubirea și speranța sunt lucrurile care reprezintă o familie, nu doar legăturile de sânge. Iar, la sfârșit, nu contează dacă ești doar un mormânt nenumit, ci dacă cei din jur te vor iubi chiar si după moarte.

„Mizerabilii” este o carte sfâșietoare, amuzantă, romantică și luminoasă, toate în același timp. Este un roman ce trebuie citit, indiferent de vârstă, tocmai pentru că prezintă adevaruri general valabile, cuprinde cele mai bune exemple de caractere umane și, în final, realizăm ca ai nevoie doar de iubire pentru a avea o viață frumoasă.

Evelyn Marina Urucu, clasa a XI-a, Colegiul Național „Traian”, Drobeta Turnu Severin.