aug. 16, 2025 |
„Percy Jackson și Olimpienii: Marea Monștrilor” este o continuare plină de ritm, umor și pericole a poveștii tânărului semizeu care începe să-și cunoască adevăratul destin. Dacă în prima aventură Percy a aflat cine este cu adevărat și ce loc are în lumea zeilor, acum urmează să descopere că liniștea nu există pentru cei care poartă sânge divin.
Tabăra Semizeilor, singurul loc unde copiii zeilor olimpieni sunt în siguranță, este în pericol. Bariera magică ce o protejează se destramă, iar creaturile mitologice se pregătesc să atace. În același timp, Grover, prietenul și protectorul lui Percy, dispare în misiune, lăsând în urmă doar indicii criptice și un ecou al fricii.
Singura cale de salvare este să găsească Lâna de Aur, un artefact legendar, singurul capabil să repare protecția Taberei. Dar Lâna se află în Marea Monștrilor, o întindere de ape interzisă, presărată cu sirene hipnotice, ciclopi nemiloși și valuri care înghit corăbii într-o clipă. Călătoria nu este doar periculoasă: este o probă de loialitate, prietenie și rezistență.
Pe parcurs, Percy descoperă că adevărata amenințare nu se află doar în adâncurile mării, ci și în umbra unei profeții vechi, care îl leagă de soarta întregului Olimp. Și, pe măsură ce zilele trec, devine tot mai clar că alegerile lui nu vor afecta doar Tabăra… ci întreaga lume a zeilor și a muritorilor.
„Percy Jackson și Olimpienii: Marea Monștrilor” nu este doar o aventură maritimă. Este o călătorie către inimile prietenilor, către rădăcinile miturilor și către limitele curajului. Cât de departe ai merge pentru a salva ceea ce îți este mai drag? Ai putea înfrunta monștrii din ape… și pe cei din tine însuți? Și, mai ales… ești pregătit să afli ce preț are cu adevărat un erou?
Tirănescu Tudor-Andrei, Colegiul Național „Iancu de Hunedoara”, clasa a IX-a A, cercul de lectură ÎN-SEMNĂRI.
aug. 15, 2025 |
Recenzie – Linia Karman, de Andreea Răsuceanu (ditura Polirom, Iași, 2023)
Eleva: Cozma Alice Alexandra, Colegiul Național „Garabet Ibrătleanu”, Iași, coordinator professor Cristina Chiprian
Linia Karman este o carte în care realitatea, amintirile și fantezia se împletesc atât de bine, încât nu mai știi unde se termină una și unde începe cealaltă. Andreea Răsuceanu folosește titlul, care, în astronomie, marchează limita dintre atmosfera Pământului și spațiul cosmic, ca o metaforă pentru granițele pe care fiecare le are: între trecut și prezent, între cine suntem și cine am putea fi.
Mi-a plăcut scena călătoriei pe Dunăre, când naratoarea stă pe puntea unui vapor mic, iar lumina de apus colorează apa în auriu. Vorbește cu bunica ei despre lucruri aparent banale, dar din tonul lor se simte dorul pentru oamenii plecați și pentru casele care nu mai există așa cum erau. Este genul de moment în care nu se întâmplă „multe” în exterior, dar în interiorul personajelor se mișcă totul.
O altă întâmplare care m-a atras a fost descrierea unui drum cu trenul, în care zgomotul monoton al roților pe șine îi trezește naratoarei amintiri din copilărie: mirosul de iarbă cosită din curtea bunicilor, vocea mamei chemând-o la masă, ploaia bătând în geamurile mici ale unei case de la țară. Detaliile acestea senzoriale fac ca povestea să fie foarte vie și să te transporte în locurile descrise.
Cartea are și un spațiu de analiză psihologică. Naratoarea reflectează la felul în care plecarea dintr-un loc nu înseamnă doar schimbarea adresei, ci și ruperea unei părți din tine. Își dă seama că unele granițe, odată trecute, nu mai pot fi refăcute, iar asta aduce atât libertate, cât și pierdere. Aceste gânduri sunt redate cu o sensibilitate care te face să te întrebi și tu ce „linii Karman” ai trecut în viața ta.
Este o lectură calmă, cu descrieri poetice, culorile apusului pe Dunăre, foșnetul frunzelor în curtea bunicilor, ploaia peste un oraș strain, dar și cu momente care te ating direct prin sinceritatea lor. Linia Karman nu îți spune ce să simți, ci îți lasă spațiu să îți amintești propriile plecări, propriile despărțiri și propriile granițe interioare.
aug. 15, 2025 |
Anne de la Green Gables, scris de Lucy Maud Montgomery și publicat pentru prima dată în 1908, este un roman care a traversat generații și continente, ajungând până în inimile cititorilor de azi cu aceeași prospețime și farmec. Povestea orfanei Anne Shirley, adusă din greșeală în casa fraților Marilla și Matthew Cuthbert, nu este doar o relatare despre copilărie, ci o celebrare a frumuseții vieții privite prin ochii unui suflet viu, sincer și extrem de imaginativ.
Consider că această carte este o operă profund emoționantă și deosebit de importantă, nu doar prin povestea sa, ci și prin valorile pe care le transmite cu delicatețe: bucuria de a trăi, importanța credinței, rolul familiei, al prieteniei și frumusețea de a visa. Firea plină de imaginație a lui Anne m-a făcut să mă simt înțeleasă. Precum aceasta, și eu mă regăsesc adesea privind pe geam sau plimbându-mă printre copaci, visând fel de fel de povești inspirate din cărțile pe care le citesc cu plăcere. Anne mă face să simt că e în regulă să ai o lume interioară bogată și că, uneori, visarea e o formă de supraviețuire și frumusețe.
Un prim aspect care dă valoare romanului este celebrarea copilăriei în toată complexitatea ei. Anne, cu năzbâtiile ei, cu exprimările pompoase și metaforele nesfârșite, cu râsul ei sincer și plânsul care vine imediat după, întruchipează o copilărie autentică. Lumea ei este plină de nume inventate pentru râuri și păduri, de trăiri intense și emoții trăite din plin.
Așa cum spune chiar ea, „O, nu e minunat că există atât de multe lucruri frumoase pe lume?”: o replică simplă, dar care arată cât de mult prețuiește bucuriile mărunte și abilitatea de a admira lumea care o înconjoară, pictată în culori vii.
O altă temă importantă este credința. Chiar dacă la început Anne are o relație mai puțin convențională cu religia, ea învață treptat să își construiască o legătură sinceră cu Dumnezeu. Rugăciunile de seară, pe care le face alături de Marilla, devin momente de liniște și apropiere sufletească. În acele clipe, fetița visătoare începe să se simtă ancorată într-o lume mai mare decât ea, una care oferă răspunsuri și mângâiere.
Familia joacă un rol esențial în formarea lui Anne. Matthew este probabil una dintre cele mai calde figuri paterne din literatură. Încă de când a întâlnit-o pe Anne în gară, el s-a lăsat cucerit de entuziasmul ei. Îi plăcea să o asculte cum povestea cu pasiune, fără să o întrerupă, ba chiar se simțea înviorat de prezența ei. Marilla, pe de altă parte, este la început reținută, poate chiar rigidă, însă odată cu trecerea timpului, ea se deschide emoțional și devine profund atașată de Anne. Rugăciunile împărtășite seara, discuțiile despre lume și bine, grija și învățarea reciprocă au construit o legătură mamă-fiică neașteptat de frumoasă.
Prietenia este o altă temă fundamentală. Legătura dintre Anne și Diana Barry este un simbol al prieteniei sincere dintre două „suflete înrudite”, așa cum Anne însuși le numește. Au trecut prin multe încercări: greșeala cu vinul de zmeură sau despărțirile datorită îndoielilor pe care le avea mama Dianei, însă prietenia lor a rezistat. Această prietenie profundă arată cât de mult bine aduce în viața noastră cineva care ne înțelege cu adevărat.
Natura, în roman, este mai mult decât un decor. Aceasta este un personaj tăcut, care oferă alinare și inspirație. Anne nu doar că iubește peisajele din Avonlea, ci le transformă în lumi de basm: „Lacul strălucitor al Apelor de Diamant”, „Aleea Îndrăgostiților” sau „Pajiștea Violetelor” nu sunt doar nume fanteziste, ci expresia felului în care ea simte natura. În această privință, îmi amintește de felul în care, în momentele de liniște, și eu mă pierd pășind pe aleile încoronate de copaci măreți și împodobite de raze de soare și aroma florilor plăcute, simțind că în tăcerea lor se ascunde ceva magic.
Școala și educația sunt pentru Anne nu doar o obligație, ci o sursă de ambiție și visuri mari. Deși are parte de greșeli și umilințe, Anne învață și crește. Devine din ce în ce mai înțeleaptă și începe să-și contureze viitorul ca învățătoare, astfel demonstrând faptul că Anne s-a maturizat și a lăsat la o parte toate conflictele pe care le-a avut cu apropiații pe seama trecutului, iertând. Ce credeți că s-a întâmplat însă cu rivalul ei academic, Gilbert? El va reprezenta ultima dovadă a responzabilizării lui Anne, însă pentru a afla dacă aceasta îl va ierta pentru atitudinea pe care a avut-o la început vă recomand să citiți minunatul roman.
În final, comunitatea din Avonlea joacă un rol de fundal, dar unul esențial. Este locul care o primește pe Anne, o judecă uneori, dar o și îmbrățișează în cele din urmă. Avonlea devine acasă nu doar pentru Anne, ci și pentru cititor, datorită căldurii, umorului și vieții care pulsează în fiecare colț al satului.
Prin urmare, Anne de la Green Gables nu este doar o poveste despre o fată roșcată cu o imaginație debordantă, ci o lecție de viață despre cum să găsești frumusețea în tot ceea ce te înconjoară. Este o carte care te învață să iubești, să visezi, să ierți și să speri, iar pentru mine, ca fată, Anne nu este doar un personaj, ci este un model de suflet liber și luminos, în care mă regăsesc cu bucurie.
Hosu Andrada, clasa a-VIII-a
Liceul Tehnologic Electrotimiș
Profesor coord. Docolin Garofița Sorina
aug. 15, 2025 |
Poate că acum a venit momentul
Titlu: Dublu autoportret
Autor: Varujan Vosganian
Editura: Polirom
Anul: 2024
Eleva: Cozma Alice Alexandra
Scoala: Colegiul National “Garabet Ibraileanu” Iasi
Prof. coord: Cristina Chiprian
Dublu autoportret de Varujan Vosganian e o carte pe care autorul a așteptat-o peste 30 de ani până să o scrie. E ca o discuție între „jumătatea de viață” trăită în comunism și „jumătatea” din perioada de după. Pare mai mult decât o poveste – e o încercare de împăcare cu sine și cu trecutul. Autorul spune la un moment dat: „Am trăit o jumătate de viață în comunism, fără să mă vatăm cu totul, și o jumătate de viață în postcomunism, fără să mă lecuiesc cu totul.” Mie mi s-a părut foarte puternică ideea asta.
Cartea vorbește mult despre memorie și cum ea își „aranjează” singură amintirile. Nu e doar despre ce am trăit, ci și despre ce n-am trăit, dar credem că am fi putut. Povestea se petrece într-o singură zi – 21 decembrie 1989, ziua de început a Revoluției. Bucureștiul e prezentat ca un oraș gri, plin de semne ascunse și momente care schimbă totul. Autorul amintește și alte cărți despre o singură zi, cum ar fi O zi din viața lui Ivan Denisovici de Soljenițîn.
Ce mi-a plăcut e că romanul nu e doar „despre Revoluție”, ci despre cum autorul își povestește viața, combinând ce a văzut cu ce își amintește sau își imaginează. El spune clar că nu poate inventa morți sau sânge care nu au existat, pentru că atunci nu ar mai fi mărturie, ci ficțiune.
Simbolurile sunt foarte puternice – de exemplu, pe copertă e tabloul lui Caravaggio „David cu capul lui Goliat”, unde David are chipul tânăr al pictorului, iar Goliat chipul său de la maturitate. Asta mi s-a părut un fel de metaforă a cărții: două versiuni ale aceleiași persoane, față în față.
Romanul are și o parte tristă – e și o întâlnire cu moartea, cu pierderi și amintiri grele. Dar, în același timp, mi s-a părut că are și speranță. E despre cum poți să te eliberezi scriind, chiar dacă asta înseamnă să uiți unele lucruri.
Am simțit că autorul respectă mult cititorul și că există și un fel de recunoștință față de cei care i-au publicat cartea. De fapt, peste tot în carte se simte respectul – față de oameni, față de natură, față de trecut.
În final, cred că Dublu autoportret nu e o carte ușoară, dar e genul de poveste care te face să gândești. Despre istorie, despre tine, despre cum trecutul și prezentul se întâlnesc și se privesc în ochi.
aug. 15, 2025 |
„Hanul Ancuței” de Mihail Sadoveanu cuprinde nouă povestiri și a fost publicat pentru prima dată în 1928 la Editura Cartea Românească din București. Volumul a fost primit cu entuziasm de cititori și critici, fiind considerat una dintre cele mai reușite opere ale lui Sadoveanu.
Consider că povestirea „Balaurul” de Mihail Sadoveanu povestită de moș Leonte Zodiacul în hanul Ancuței tinere este o operă literară valoroasă datorită modului în care ilustrează tema dreptății divine, a construcției narative captivante și a personajelor bine conturate. Prin aceste elemente, povestirea reușește să transmită un mesaj profund despre destin și consecințele faptelor umane.
În primul rând, povestirea subliniază ideea că orice faptă rea este pedepsită. De pildă, Năstasă Bolomir este un boier crud, cunoscut pentru egoismul si mânia de care dă dovadă, datorită cărora divorțează de cele 2 foste soții ale sale. Totuși, căsătoria cu Irinuța marchează o schimbare radicală: el devine cel asuprit, iar destinul i se întoarce împotrivă. Această inversare de roluri evidențiază justiția implacabilă a sorții, demonstrând că nimeni nu scapă nepedepsit pentru cruzimea sa.
În al doilea rând, povestirea este construită într-un mod captivant, menținând suspansul până la final. Spre exemplu, naratorul, Leonte Zodierul, introduce povestea într-un stil specific basmelor populare, oferindu-i o haină de legendă. De asemenea, apariția misteriosului Balaur, chemat de Irinuța în momentul confruntării finale, adaugă un element dramatic și simbolic, întărind ideea că dreptatea își urmează cursul indiferent de circumstanțe.
Prin urmare, consider că povestirea „Balaurul” are o mare valoare literară, deoarece pune în lumină tema dreptății divine printr-o poveste captivantă, plină de simbolism și personaje memorabile. Mihail Sadoveanu reușește să creeze o atmosferă aparte, demonstrând că, în lumea sa literară, destinul și moralitatea joacă un rol esențial în viețile oamenilor.
Hosu Andrada, clasa a-VII-a
Liceul Tehnologic Electrotimiș
Profesor coord. Docolin Garofița Sorina
Comentarii recente