Capture.PNG

Albert Camus e un romancier francez născut în Algeria. A publicat o serie de romane şi de eseuri filosofice precum: “Străinul”, “Mitul lui Sisif”, “Ciuma”, Căderea”, Exilul şi împărăţia”. Ca o recunoaştere a valorii sale, Camus a primit în 1957 Premiul Nobel pentru Literatură. “Străinul”, roman scris de Albert Camus, reflectă filozofia absurdului și existențialismul francez.

Romanul „Străinul” este scris la persoana I, ca o confesiune structurată în două etape ale vieţii: înainte și după crima protagonistului Meursault. Ceea ce surprinde dintru început este aparenta banalitate şi liniştea în care se succede acţiunea.

În prima parte a romanului, Meursault relatează despre viata sa anostă ca funcţionar, începând cu vestea primită despre moartea mamei la azilul de bătrâni de la Marengo, situat la optzeci de kilometri de Alger, continuând cu propria relaţie cu Maria Cardona, o fostă colegă dactilografă de la birou, care îi plăcuse cândva, cu rutina vecinului de palier, Salamano, care îşi plimbă câinele de-a lungul străzii Lyon şi-l ocărăşte, apoi cu prietenia cu al doilea vecin de palier Raymond Sintès şi ajutorul acordat acestuia ca să se răzbune pe o iubită infidelă. După altercaţia dintre Raymond şi iubita sa, a fost luat ca martor şi a depus mărturie la comisariat că femeia nu “fusese cuviincioasă” cu Raymond. Deşi încearcă să uite de toate acestea, constată că e urmărit de un grup de arabi, printre care se află şi fratele fostei iubite a lui Raymond. Într-un grup mai restrâns, petrece timp la prietenul lui Raymond, Masson, care locuia într-o vilă micuţă de lemn la capătul plajei. Acolo Masson şi Raymond îi înfruntă pe doi dintre arabii care îi urmăreau. Fiind rănit Raymond, toţi se retrag. Fără vreo explicaţie, Meursault e atras iar de mare şi de plajă, unde îl descoperă pe un arab şi îl ucide cu revolverul lui Raymond, păstrat în buzunarul hainei. Pe toată durata relatării se nuanţează momentele de insensibilitate a protagonistului, de nepăsare, obsesia căldurii şi a durerii de cap, toate corelate cu stările resimţite şi la înmormântarea mamei lui.

În partea a doua, Meursault relatează despre arestarea sa, despre numeroasele interogatorii, despre aducerea lui în faţa judecătorului de instrucţie. Primele zile au fost foarte grele, ceea ce l-a deprimat cel mai mult fiind privarea de libertate, dar şi lipsa ţigărilor sau a femeilor. Timpul a trecut cu orele de somn, cu amintirile, cu alternanţa luminii cu întunericul. Şi dezbaterile pentru procesul lui au început concomitent cu dogoarea soarelui. La apelul martorilor se prezintă directorul şi portarul azilului, bătrânul Thomas Perez – amicul mamei lui Meursault, Raymond, Masson, Salamano, Maria, Celeste şi se reconstituie şirul evenimentelor care l-au făcut să ucidă. Procurorul se arată surprins că nici măcar o singură dată în cursul instrucţiei Meursault nu exprimă vreodată regretul pentru crima lui abominabilă, nici măcar o singură dată nu pare tulburat de aceasta. Protagonistului i se comunică sentinţa de către preşedinte, anume că va fi executat într-o piaţă publică. Gândul la recurs, la evadare, la nesomn, la zorile care urmau, rememorarea imaginii tatătului care asistase la o execuţie capitală a unui asasin, după care a fost ca bolnav îl copleşesc. Nici vizita preotului nu-i redă liniştea. În mod inexplicabil, după foarte multă vreme, s-a gândit la mama lui, cu gândul că e pregătit să trăiască iar totul de la început, într-o altă lume.

Citate:

“În acest ţinut seara trebuia să semene cu un răgaz melancolic. Astăzi însă, soarele copleşitor, care făcea să tresară peisajul, îi dădea un aspect inuman şi deprimant.”

“Oricum, întotdeauna eşti puţin vinovat.”

“M-a întrebat atunci dacă nu mi-ar plăcea o schimbare în viaţă. Am răspuns că nu schimbi niciodată viaţa, că în orice caz toate vieţile sunt la fel şi că a mea, aici, nu-mi displăcea deloc.”

“Am înţeles că sfărâmasem echilibrul zilei, liniştea excepţională a unei plaje pe care fusesem fericit.”

“Astfel, cu cât mă gândeam mai mult, cu atât lucruri neglijate şi uitate îmi veneau în minte. Am înţeles atunci că un om care n-ar fi trăit decât o singură zi ar putea, fără greutate, să trăiască o sută de ani în închisoare. Ar avea destule amintiri ca să nu se plictisească. Într-un sens, acesta era un avantaj.”

“Nimic nu era mai limpede, pe scurt. Tot eu muream, fie acum, fie peste douăzeci de ani, şi clipa aceea mă stingherea puţin în raţionamentul meu.”

Inga RUSU

C.N. „Avram Iancu” Ştei