Șarpele de Mircea Eliade este o nuvelă de factură fantastică, apărută în anul 1937. Împărțită în 15 capitole de mici dimensiuni, aceasta abundă în motive și simboluri de natură mitologică, specifice și des întâlnite în scrierile autorului.
Cartea debutează cu o întâlnire familală la casa de vacanță a familiei Solomon, la mică depărtare de capitală. Aceasta are ca rol logodirea Dorinei, fiica soților Solomon, cu un bărbat pe nume Manuilă. Timid. Bărbatul nu-i oferă încredere Dorinei, fapt care duce la lipsa totală de interes a acesteia față de el. În drumul acestora spre mănăstirea unde aveau să-și petreacă următoarea noapte, înâlnesc un oarecare bărbat pe nume Sergiu Andronic, care pretindea că s-a pierdut de grupul său de prieteni și cerea să însoțească familia Solomon până la mănastire. Odată ajunși la arhondaric, Andronic îi invită la diferite jocuri care provoacă confuzie și chiar indignare în rândul unor rude ale Dorinei. În schimb, femeile frivole dezvoltă o afinitate deosebită față de acest personaj care întruchipează perfecțiunea masculină în deplinătatea ei – Andronic era un aviator (lucru care le fascina) inteligent, sportiv și chipeș. Chipul perfid al acestuia se dezvăluie odată cu invocarea unui șarpe prin vrăji rostite de acesta, tulburând psihicul personajelor.
Mircea Eliade apelează la diferite motive și simboluri specifice etnografiei și folclorului românesc. Cel mai pregnant este totodată acela care dă numele nuvelei, șarpele. Având diferite accepțiuni simbolice, printre cele mai importante enumerăm ispita cu substrat erotic, întruchiparea răului si păcatului. Tema nuvelei o reprezintă practica de ritualuri și vrăji magice. Simbolul păcatului primordial, deseori asociat cu intruchiparea Diavolului, animalul de apă reprezintă punctul în jurul căruia gravitează personajele, care par a fi într-o transă indusă de Andronic. Drept consecință, personajele, printre care îi enumeram pe Dorina, Liza si chiar Vladimir, au vise în care „vrăjitorul” reprezintă erosul absolut și paroxismul atracției sexuale.
Caracterul ludic și în același timp sumbru al lui Andronic, creează o atmosferă lugubră și conferă un cadru sinistru acțiunii – personaj care trece din lumea reală în lumea fantastică în care acesta îmblânzește reptilele prin vrăji, râsetul său artificial, întotdeauna lipsit de emoție si totodată puterea cu care întrupează antitetic ispita într-un lăcaș de cult pe fondul frivolității umane. Cu trimiteri biblice, finalul cărții este reprezentat de căsătoria neoficială a lui Andronic cu Dorina, într-un context idilic, pe malul lacului, la răsărit. Toate acestea în ciuda cedării ispitei șarpelui, simbolizând detașarea de moralitatea religioasă și îmbrățișarea dorinței reale, nu a celei impuse, false.
Mircea Vaida-Voievod afirma în 1968 că „[…]pe un motiv de magie populară se întemeiază romanul Șarpele. Mircea Eliade nu a extras ideea romanului său din simbolurile agnostice ale Asiei[…]el a aflat accepția sexuală a șarpelui chiar în folclorul românesc[…].” Considerată de însuși Eliade printre cele mai bune scrieri fantastice ale sale, dacă nu chiar cea mai bună, consider nuvela ca fiind un punct de referință în imaginarul fantastic, nu doar în literatura română cât și în cea universală. Totodată apreciez pasajele descriptive bine realizate cu referire la realitatea aparentă din lumea viselor în care trăiesc unele personaje, aflate sub hipnoză. După părerea mea, trecerea de la planul real la cel al visului fară un degradé vizibil transmite cititorului stările de confuzie și panică pe care le simt personajele. Toate acestea nu puteau fi realizate decât de un autor de calibrul lui Eliade.
Zach Christian
Colegiul Național Elena Ghiba Birta Arad
Comentarii recente