Cristina CHIPRIAN
Roxana Pavnotescu, Prin ceasul ploii, Iași, Editura Junimea, 2020
Poezia revine în universul Roxanei Pavnotescu, după o evoluție în critică și proză. Noul volum recuperează nostalgiile vârstei lirice și ale proiecției în absolut. „Ceasul ploii” este un timp al elementarului redescoperit, în conexiuni cosmic-omenești reiterate.
În viziunea Roxanei Pavnotescu poezia se înscrie între lucrurile sublime, care nu sunt puse în operă așa cum ar trebui. Demonstrația în favoarea poeziei însumează aspecte ale naturii ce contravin logicii: pasărea – mai mult se aude/ decât se vede; clopotul – mai mult stă/ decât bate; viața se ivește ici și colo/ moartea e pretutindeni; poezia (pentru a funcționa la modul real) ar trebui să fie rostită, căci astfel și-ar lua zborul. Cartea se deschide cu magia textului care se caută pe sine: poemului îi lipsește ceva (n-a vrut să spună ce).
Subdiviziunile volumului definesc tendințele lirice: „Praznicul sentimentelor”, „În dialog cu Nichita”, „Considerații despre îngeri”, „Scenarii”, „Horă de vise” ș.a. Sentimentele capătă conotații variate, imaginarul combinatoriu creează lumi de elecțiune: pereții lumii curg cascade; o pisică de argint…își arcuiește mută spinarea, negura căruntă a cerului. Dorul se dizolvă în peisaj, toamna oferă câmpul său de culori iubirii dintâi. Floarea pierdută între filele cărții cade, lăsând restul volumului necitit.
Efigiile iubirii capătă noi reprezentări: sărutul (proiectat brâncușian) e un cuib așezat pe umăr, care permite uneori atingerea; visul de dragoste s-a pierdut în timp, din cauza unui anotimp insomniac fără capăt; candoarea primei iubiri se îndepărtează de comunicarea cosmică, care o înscria în ciclul fericirii. Eșecul sentimentului lipsit de sublim nu are cauză, dar are rigoarea contradicției: despărțirea tocmai când parcul era atât de frumos, într-o zi de sărbătoare, vine ca o suavă predestinare a lucrurilor perfecte; fericirea, ca și viața, este popasul între două morți.
Îngerul pare o stare de trecere între materie și spirit: este răpus de boală și neputință, își pierde consistența, vizualizând fibre, ligamente și călcâie; o vagă vibrație reține pasărea la geam. Îngerii ning, într-o uimitoare apocalipsă a spiritului; cerul risipește pene de înger, aroma de înger în cădere înțepenește gurile care strigă speriate; căderea îngerilor dislocă liniștea și armonia. Regresiunea aduce înghețul, ninsoarea vine cenușie sau neagră, dorul rătăcește în univers către un frig absolut.
Dialogul îngerilor rătăciți creează un prim scenariu: trecătorii cad în prăpastia de la capătul pajiștii, un privitor râde la fiecare cădere, îngerii cred că ar putea îndepărta spectatorul inoportun sau ar putea preveni căderea; ambele soluții fiind complicate, îngerii optează pentru a anula camuflajul albastru care împiedică vederea. Jocul metalingvistic al sumei lui „i” din cuvânt susține cugetarea: morții uitați devin morți (cu un singur i); „morții sunt mereu cu un i/ în urma noastră.
Visul rămâne o lume a speranței neînvinse: visul îndrăgostiților de a se plimba pe malul mării, visul mării de a le îmbrățișa gleznele, visul cerului de a le adăposti privirile, visul ploii de a cădea pe chipurile lor; visul lor devine visul lumii, într-o acuarelă plină de culoare. Visul calului se proiectează pe culmile norilor, pieptănat de razele soarelui. Calul se visează încălecat de înger și nechează cathartic. El simbolizează visul sublim derulat în patul de fân; cadrul se lărgește cosmic prin cerul care menține stelele.
Purtând viziunea trecerii prin lume, proiectul ființei care aspiră/ visează/ se înalță rezonează cu mișcarea neliniștită a ploii. Ploaia este o recompensă a spiritului, există vremuri secătuite de ape, fără izvoare, când cerul crește din pământ. „Mă trezesc zburat”, afirmă spiritul, ca și cum zborul s-ar fi produs în absență. Există poduri între ceruri, care se depășesc din ce în ce mai greu. Podul conectează lumi alternative, este un pod fără ape, iar călătorul ar putea rămâne suspendat în această stare aproape de imponderabilitate.
Ploaia de stele este o ocazie de a măsura infinitul, de a intui sensul devenirii și de a-ți determina soarta. Stelele pot fi numărate – în infinitatea lor – , pot fi culese chiar, dar dificultatea intervine atunci când trebuie să o recunoști pe cea mai strălucitoare (pentru că ea dispare). „Ceasul ploii” reprezintă o inițiere de destin și o încununare.
Comentarii recente