„Aceasta este deosebirea între mine și el: că unul visează o fericire și o așteaptă, iar altul se chinuie s-o ajungă, fără să se gândească asupra ei.”

La provocarea organizatorilor lecturiadei de a face o recenzie unei text parcurs în vacanță, am ales tocmai romanul pe care l-am deschis de puțin timp.  Am început-o mai mult ca pe o obligație, cartea regăsindu-se pe lista mea de lectură pentru clasa a IX-a, iar paginile galbene și coperțile ușor zdrențuite m-au împins să o consider anacronică, poate chiar plicticoasă. Dar stilul narativ m-a atras ca într-o pâclă lipicioasă din care nu m-am putut desprinde la finalul părții întâi. Se spune că atunci când citim o carte, privim în interiorul nostru, iar „Romanul adolescentului miop” de Mircea Eliade a devenit, pentru mine, o oglindă din care un tânăr asemănător mie mă privește din alt secol. Avem multe lucruri în comun și nu doar faptul că ambii suntem (mai mult sau mai puțin) miopi.

Mi se pare că băiatul care se povestește pe sine este un personaj carismatic, în ciuda faptului că e un singuratic. Lipsa de încredere în sine îi determină pe colegi să-i vadă, cu predilecție, defectele. Astfel, prietenul său Robert îi recunoaște inteligența, dar îi obiectează urâțenia, iar Lia îl prezintă prietenelor ca fiind „un băiat urât și rău crescut, care nu vorbește franțuzește, nu pricepe engleza, nu sărută mâna domnișoarelor și e foarte timid”. Și cu toate acestea, pe măsură ce înghițeam paginile rând pe rând, băiatul mi-a devenit tot mai drag: prin spiritul său independent, prin dragostea lui pentru filozofie, prin nonconformismul lecturilor, prin curajul de a se opune profesorilor antipatici și prin visurile mărețe pe care și le proiectează. Comparându-l cu băieții din generația mea, cred că iese în avantaj (cu tot aspectul lui fizic neatrăgător).

De ce mi se pare că mă oglindesc în el? Datorită dragostei pentru literatură. Deși, în ultimul an, nu am citit atât de mult de plăcere ca înainte (cine a trecut prin Evaluarea Națională știe despre ce vorbesc), cărțile au rămas punctul mau principal de interes, lumea mea. O apreciez pe Agatha Christie și pe Carlos Ruiz Zafon la fel de mult cum eroul îndrăgește scrierile lui Ionel Teodoreanu și ale lui Carlyle.

Ceea ce mă fascinează la personaj este felul său autoironic de a înfrunta chiar și cele mai neplăcute situații, cum ar fi corigența la matematică. Dar nu numai școala cu necazurile ei se află în centrul relatărilor din roman, ci și prietenia, iubirea, hobby-urile și, în general, tot ce umple viața unui elev. O carte acaparantă, care știe vorbi pe limbajul cititorului tânăr tocmai pentru că povestește prin vocea unui adolescent. Asta îmi confirmă că și cărțile dintr-un alt secol pot fi actuale, că, în mare, toți gustăm din aceleași felii de viață.