Mama plecase într-o dimineaţă la cumpărături și nu se mai întorsese niciodată. Trecuseră de-atunci săptămâni sau luni, sau ani, trecuseră în orice caz multe, multe zile, cu neputinţă de numărat, toate la fel, căci totul, din clipa părăsirii, rămăsese mut și încremenit, iar copilul pierduse de mult simţul timpului. O vreme, păstrase speranţa că mama va reveni, că va auzi deodată iarăși cheia în ușă, ca atunci, în vremurile acelea când lăsa totul ca să fugă în hol și să-ntâmpine femeia foarte înaltă care intra pe ușă încărcată de sacoșe. „Ce mi-ai adus?“, o întreba și, fără să aștepte răspunsul, începea să-i scotocească-n geantă ca să găsească, întotdeauna, bomboane în staniol roșu sau verde, biscuiţi sau câte-o mică ciocolată cu un desen floral pe ambalaj. Când i se părea că aude clinchetul cheii lăsa totul și fugea în holul de la intrare, își lipea urechea de ușa vopsită-n ulei, dar dincolo de ea nu se auzea decât un vuiet stins, curentul negru de aer care trecea prin scara blocului.
Melancolia, Mircea Cărtărescu
Comentarii recente