„Cișmigiu & Comp.” (publicată în 1942) este o carte scrisă de Grigore Băjenaru (1907- 1986), cunoscut pentru cărțile sale ”Cișmigiu & Comp.” și ”Bună dimineața, băieți!”, care aduc în prim-plan tema școlii, fie din perspectiva elevului, fie din cea a profesorului.
La început, titlul cărții m-a nedumerit, fiindcă nu știam ce înseamnă cuvântul Cișmigiu. Așa că am consultat dicționarul și am aflat că acest cuvânt are două sensuri: 1.”cișmigiu” este un meșter care face cișmele (fântânar); 2. ”Cișmigiu” este numele unei grădini publice din București, localizată lângă Liceul Gheorghe Lazăr, înființată pe locul grădinilor unui bogat fântânar, în 1847. Am dus documentarea și mai departe și am citit despre legenda și istoricul parcului, despre care am aflat că este un topos literar frecvent întâlnit în operele scriitorilor români (”Dicționar de locuri literare bucureștene”, Corina Ciocârlie și Andreea Răsuceanu, Editura Humanitas).
Poposind pe o bancă în parcul Cișmigiu, naratorul-adult își amintește cu nostalgie și cu duioșie de viața de elev de la începutul secolului 20, de prima zi de școală, de regulile vestimentare, de teze, de poreclele date profesorilor și de întâmplările uneori amuzante, alteori tragicomice. Acesta își aduce aminte că era un elev talentat la limba română, deși primește note nu mai mari de 8 din cauza faptului că el este protagonistul, în mare parte, al năzbâtiilor făcute împreună cu colegii lui atât în cursul inferior (gimnaziu), cât și în cursul superior (liceu). Băjenaru evocă zilele pregătirilor pentru examenul de admitere în cursul superior, când va da lucrări scrise la română, franceză și matematică și va răspunde oral la diverse întrebări, în fața unei comisii formate din 6 profesori. Acesta reconstituie din amintiri momentele petrecute în Cișmigiu, fie la o întâlnire romantică, fie cu barca pe lac alături de colegi sau pur și simplu când se refugiau de la ore împreună: ”Atâta nostalgie potopea sufletele bieților lăzăriști, încât foarte puțini rezistau ispitei de a rămâne timp de patru ore încheiate între pereții clasei și, din când în când, evadau în ținutul învecinat, unde crengile își plecau frunțile împodobite de flori și îi primeau ca pe niște Feți-Frumoși autentici, cu sute de miresme și zâmbete: roșii ca focul dragostei ce abia le mijea în suflete; albastre ca seninul cerului și culoarea liceului nostru; galbene ca aurul și violete ca amurgurile târzii de toamnă!”.
Cu siguranță ”Cișmigiu & Comp.” și-a făcut loc printre cărțile mele preferate, în mare parte datorită întâmplărilor amuzante care nu mi-au dat voie să mă plictisesc de carte, dar și datorită asemănărilor dintre mine și Băjenaru, cum ar fi faptul că amândoi suntem ”lăzăriști”, doar că eu sunt din Sibiu, apoi mama mea este profesoară de limba română precum tatăl lui Băjenaru, deși ea nu îmi face temele și, cred eu, amândoi suntem destul de buni la română. De asemenea, vă mărturisesc că m-am emoționat până mi-au dat lacrimile când am citit despre întâlnirea de după 20 de ani de la finalul cărții, fiindcă m-am văzut pe mine alături de clasa mea și de profesorii mei la întâlnirea de după 20 de ani și am realizat că de fapt chiar dacă doresc să scap de teme și învățat, nu vreau ca timpul să treacă atât de repede. Cine știe, poate sunt eu prea sensibilă, dar cartea asta s-a jucat cu sentimentele mele, îndemnându-mă uneori să râd cu lacrimi, alteori să mă emoționez.
(Ciobănuc Alexia, clasa a VII-a, Colegiul Național ”Gheorghe Lazăr” Sibiu)
Comentarii recente