„Castelul din orașul meu”, scris de Ioana Bâldea Constantinescu, mi s-a părut un roman destul de special, mai ales prin felul în care combină mai multe povești și perioade de timp. Nu este o carte în care acțiunea să fie foarte simplă și liniară, ci una în care trecutul și prezentul se amestecă permanent. Pe măsură ce am citit, am avut impresia că încerc să reconstruiesc împreună cu naratorul niște amintiri care s-au pierdut în timp.
Unul dintre personajele importante este Martha, o fetiță care locuiește în apropierea Castelului și care își construiește propria lume prin imaginație. Ea este fascinată de muzică, de povești și de cărți și își dorește foarte mult un câine pe care îl numește Spatzi. Interesant este că Spatzi devine un câine imaginar, care apare în joaca ei cu Hanno. Relația dintre cei doi mi s-a părut una dintre cele mai frumoase părți ale romanului, pentru că are ceva copilăresc și inocent, dar în același timp știm că aceste amintiri sunt privite dintr-un viitor în care lucrurile nu mai sunt la fel.
Un alt personaj important este Sebastian, un copil care încearcă să înțeleagă lumea adulților. Mama lui lucrează la radio, iar pentru el vocea ei este la început un fel de garanție că lumea este în regulă. Când vocea ei începe să se schimbe și devine nesigură, Sebastian își dă seama că ceva nu este în regulă, chiar dacă nu înțelege exact ce se întâmplă. Mi s-a părut foarte bine realizat acest lucru, pentru că problemele adulților sunt văzute prin ochii unui copil, iar lucrurile pe care noi le-am considera normale sau explicabile devin pentru el foarte misterioase.
Mi-a plăcut mult și personajul Theo, mama lui Sebastian. Ea lucrează la radio și este foarte atentă la sunete, voci și poveștile oamenilor. Orașul devine pentru ea un fel de sursă permanentă de povești. Relația dintre Theo și Sebastian mi s-a părut foarte apropiată, dar și complicată, mai ales pentru că Theo trece prin propriile probleme și încearcă să găsească un echilibru între viața ei și rolul de mamă.
Un aspect care mi s-a părut interesant este faptul că romanul vorbește foarte mult despre memorie. Naratorul recunoaște de mai multe ori că nu își mai amintește perfect anumite lucruri. Uneori nu mai știe exact cum arătau personajele sau cum s-au petrecut anumite întâmplări și trebuie să reconstruiască trecutul. Mi-a plăcut ideea că memoria nu este prezentată ca o fotografie perfectă, ci ca ceva care se schimbă în timp. Unele lucruri dispar, altele sunt exagerate, iar ceea ce nu mai poate fi recuperat este completat de imaginație.
De fapt, cred că acesta este unul dintre cele mai importante lucruri despre roman: povestea este și despre actul de a spune o poveste. Naratorul nu se preface că știe totul. Se oprește, se răzgândește, pune întrebări și uneori recunoaște că inventează anumite detalii pentru a umple golurile memoriei. La început mi s-a părut puțin neobișnuit, dar apoi am început să înțeleg de ce autoarea a ales acest stil. Până la urmă, când ne amintim ceva după foarte mulți ani, nici noi nu știm dacă ne amintim exact realitatea sau versiunea pe care ne-am construit-o în minte.
Castelul este și el foarte important. Nu este doar un loc în care se desfășoară anumite scene, ci devine un simbol al trecutului și al lucrurilor care rămân după ce oamenii dispar. În jurul lui se leagă mai multe destine, iar casa și obiectele din ea păstrează urmele oamenilor care au locuit acolo. Mi-a plăcut această idee, pentru că uneori avem impresia că locurile își păstrează propriile amintiri.
Un alt element important este orașul. El se schimbă odată cu personajele și cu trecerea timpului. Casele sunt demolate, oamenii pleacă, unele locuri dispar, iar altele capătă o altă funcție. De aici vine și ideea că un oraș poate fi privit ca o familie: atunci când pierzi anumite locuri, este ca și cum ai pierde o parte din propria istorie.
Stilul autoarei mi s-a părut foarte poetic. Sunt multe descrieri, referințe la muzică, culori, mirosuri și imagini care fac povestea foarte vizuală. Uneori am simțit că anumite pasaje sunt mai greu de urmărit, mai ales atunci când se trece brusc de la un personaj la altul sau de la o perioadă la alta. Totuși, cred că tocmai acest stil contribuie la atmosfera de vis și de amintire a romanului.
Mi-a plăcut și faptul că spre final poveștile încep să se lege mai clar. Martha, Theo, Sebastian și Hanno nu mai par personaje din povești separate, ci ajung să facă parte dintr-o istorie comună. Ideea podcastului despre oraș mi s-a părut foarte potrivită, pentru că reprezintă într-un fel încercarea de a recupera poveștile care ar putea dispărea. Astfel, orașul nu mai este doar un decor, ci devine o colecție de amintiri ale oamenilor care au trăit în el.
În concluzie, Castelul din orașul meu mi s-a părut un roman despre memorie, familie, copilărie și despre felul în care locurile ne influențează. Nu este cea mai ușoară carte de citit, pentru că trebuie să fii atent la schimbările de timp și la legăturile dintre personaje, dar mi-a plăcut tocmai pentru că nu îți oferă totul direct. Te obligă să reconstruiești povestea singur.
Cel mai mult mi-a plăcut atmosfera și ideea că, atunci când un om sau un loc dispare, rămân poveștile despre el. Cred că acesta este și unul dintre mesajele cele mai frumoase ale cărții: poate că nu putem păstra oamenii pentru totdeauna, dar putem păstra ceva din ei prin poveștile pe care le spunem
mai departe.