Fățărnicia și moartea sunt singurele constante ale vieții, propune Lev Tolstoi, în proza Moartea lui Ivan Ilici, care tratează, folosindu-se de două planuri temporale, aspecte eterne ale condiției umane.
Cartea debutează îndrăzneț chiar prin evenimentul titular – moartea lui Ivan Ilici Golovin; ea nu surprinde nici cititorul, fiind anticipată de titlu, nici personajele, care citesc titlul în ziar. În urma diagnosticării cu o boală incurabilă și a unei perioade terminale agonizante – atât pentru el, cât și pentru apropiați –, judecătorul decedează. Îngemănarea vieții cu moartea, pe cât este de dureroasă, este și revelatoare. Pyotr Ivanovici și Fyodor Vasilyevich întâmpină veștile cu o indiferență stupefiantă, cel din urmă visând doar la o mărire de salariu, odată ce superiorul său a decedat. Identitățile celor doi sunt puțin importante, întrucât îi (re)cunoaștem – ne reprezintă pe noi înșine.
Ivan Ilici părea a fi un bărbat-model: deținea avere, un loc de muncă de invidiat, o familie stabilă și influență socială. Odată ce boala survine, vedem cine este protagonistul cu adevărat: un om de paie, neînsemnat, înconjurat de realizări superficiale, fabricate de societatea ce l-a impregnat cu așa-zisele dorințe pe care, în pragul morții, realizează că nu le-a avut niciodată. Goana după adecvarea la normă l-a secat de umanitate mai mult chiar decât moartea sa. Așadar, agonia este atât fizică, cât și psihologică, iar Ivan este devorat de propria-și meschinărie, dar și de meschinăria tuturor celor din jur. De la soția sa și doctorul care îi vând iluzia că se va însănătoși, la fiica ce mărturisește cinic Oricine ar crede că e vina noastră. Îmi pare rău pentru tata, dar de ce trebuie să suferim și noi?, toată lumea îl minte, fapt care devine evident abia acum, prin lentila morții iminente. El însuși s-a mințit oricând moartea și-a făcut apariția în viața lui și și-a acoperit urechile, crezând, naiv, că este invincibil, în carnavalul valoric înconjurător.
Crepusculul existențial i-a revelat lui Ivan că a rămas cu nimic, drept care încearcă disperat să creeze ceva, o substanță cu care să-și acopere golul interior. Astfel, intră într-o criză identitară care îl chinuie pe tot parcursul declinului său, dar care îl și salvează personal.
Cromatica joacă un rol metaforic în text. Copilăria, când nu cunoștea cum e lumea și nu era constrâns de standarde, era albă, apoi – domină negrul. Negre sunt și moartea, și cei ce îl înconjoară. Alb, pe de altă parte, este slujitorul său, Gherasim, singurul onest – pe care și-l amintește chiar în ultima sa clipă de viață.
Citim cartea în confortul și liniștea specifice modernității. Credem că brutalitatea cu care personajele percep moartea când interacționează cu ea este contextuală acelei epoci, anacronică. Am fi însă la fel de creduli ca personajele cărții, care au refuzat să conștientizeze că ceea ce li se întâmplă celorlalți li se va întâmpla și lor. Cu toții vom simți pe pielea noastră ce a simțit Ivan Ilici, mai curând sau mai târziu. Nu putem înțelege pe deplin suferința acum, dar, de bună seamă, o vom experimenta cu toții. O putem doar diminua prin luciditate și onestitate față de sine, privirea morții drept în ochi, lucru în privința căruia personajele au eșuat.
Așadar, în Moartea lui Ivan Ilici, Lev Tolstoi ne arată că ne putem înțelege mortalitatea doar printr-o conștiință activă. Fără aceasta, ne avertizează că însăși moartea ne va învăța cum e, de fapt, viața. Carpe diem, memento mori!