De ce aș recomanda „Frumoasele străine” – pentru atmosfera de „road-movie”, în primul rând. Nu, nu e un roman – e vorba, de fapt, de trei dintre povestirile mai puțin obișnuite (cumva, mai apropiate de tonul Jurnalului, sunt reunite de aceeași voce narativă cu asumare biografică, de același ton și de aceeași chemare către râs), ce au fost publicate inițial în „Șapte seri” și care tratează pățanii din lumea scriitoricească.Prezentate cu relativă naturalețe, cele trei episoade sunt, în sine, trei camee grotești ce expun, cu tușe umoristice (de la zâmbet subțire în colțul gurii și de la voioșie nestăvilită, la râsul amar, la satiră), aspecte mai puțin plăcute ale destinului de scriitor, din perspectiva interacțiunii cu publicul de cititori și cu confrații săi. Lumea scriitorilor nu e pașnică, nici pe departe. Nu e boemă, decât rareori. Iar absurdul nu o ocolește, deloc!
Culegerea este, într-un anume sens, o radiografie a psihologiei scriitorului de succes – preferințe, obsesii, iluzii, visuri de mărire (și căderile de rigoare!) sunt exploatate aici.
Prima dintre ele, „Antrax”, exploatează în cheia absurdului cotidian românesc atât fobia la care trimite prin titlu, cât și imaginea Poliției ca instituție. Tușe grosiere, situații absurde, grotesc în construcția traseului narativ care susține punctul culminant.
„Frumoasele străine” (transliterare pentru „Belles-lettres etrangeres) reia tematic sentimentul românității în afara granițelor. Dincolo de șansa pe care ne-o proiectăm cu toții iluzoriu, că Occidentul îi descoperă cu ușurință pe scriitorii buni, realitatea e amară și obositoare – scriitorii sunt ca niște vedete în turneu, plimbați de organizatori fără pic de milă de la o destinație la alta pentru seri de lectură și/sau recitări prin tot felul de cafenele și de librării, apucând din orașul-gazdă să vadă… mai nimic! Mare parte a zilei se consumă în deplasarea cu mașina sau cu trenul (uneori în companii prea puțin plăcute), iar a face cunoștință cu specificul locului înseamnă uneori surprize imense…
La fel de surprinzătoare, în sens grotesc, cu tușe de absurd pe alocuri este cea de-a treia, „Bacoviană”, care dezgroapă tot ce poate fi mai neplăcut și mai sordid în anii de afirmare a unui tânăr scriitor, în preajma revoluției. Un fel de „Firmin” literarizat, scriitorul descoperă pe propria piele valabilitatea zicătorii „Unde dai și unde crapă”.
Incursiunile în propria biografie, amănuntele, reflecțiile de un umor trist rotunjesc volumul care se pretează de minune unei lecturi de vacanță. Să spunem că e un „Cărtărescu-light”.
Comentarii recente