„Drumul spre Soare-Răsare” de Ioana Nicolaie mi s-a părut o carte destul de diferită de ceea ce citesc de obicei. La început nu am știut exact la ce să mă aștept, mai ales pentru că povestea începe chiar cu moartea personajului principal, Radu. Totuși, pe parcurs mi-am dat seama că romanul nu este atât despre moarte, cât despre viața unui om, despre alegerile lui, despre iubire și despre toate lucrurile care îl pot face pe un om să se piardă.
Radu Maxim Niculai este personajul principal și este primul dintre cei doisprezece copii ai unei familii numeroase. Mi s-a părut un personaj destul de trist, dar și foarte interesant. Este inteligent și are talent la scris, încă din adolescență ținând un jurnal și scriind poezii. Cu toate acestea, viața nu îi oferă prea multe șanse să își urmeze adevărata pasiune. Ratează înscrierea la Liceul de Marină, apoi nu reușește să intre la facultatea pe care și-o dorește, iar în cele din urmă ajunge să lucreze ca miner. Mi s-a părut nedrept faptul că uneori niște lucruri aparent mici îi schimbă complet destinul.
Un rol foarte important îl are Helga, fata de care Radu se îndrăgostește. Povestea lor mi s-a părut una dintre cele mai frumoase și, în același timp, cele mai triste părți ale romanului. Cei doi provin din medii diferite, iar situația socială și vremurile în care trăiesc îi împiedică să fie împreună. Plecarea Helgăi în Germania devine un moment decisiv pentru Radu. Chiar dacă încearcă să meargă mai departe, el nu reușește niciodată să se desprindă complet de această iubire. Din punctul meu de vedere, Helga ajunge să reprezinte pentru el nu doar o persoană, ci și viața pe care ar fi putut să o aibă.
Mi-a plăcut foarte mult și felul în care este construită acțiunea. După moarte, Radu trebuie să treacă prin vămile văzduhului, unde este pus să-și privească din nou viața și să-și amintească lucrurile pe care le-a făcut. Astfel, romanul trece permanent de la lumea reală la una fantastică. Mi s-a părut interesant că aceste două planuri nu se contrazic, ci se completează. Practic, drumul lui Radu spre Soare-Răsare devine și un drum prin propria lui memorie.
Un alt lucru care mi-a atras atenția este faptul că povestea lui Radu este legată foarte mult de istoria României. În roman apar perioada comunistă, armata, Revoluția din 1989, perioada de după comunism, închiderea minelor și fenomenul Caritas. Nu mi s-a părut însă că aceste lucruri sunt introduse doar pentru a prezenta niște evenimente istorice. Ele influențează direct viața lui Radu și arată cât de mult poate istoria unei țări să afecteze destinul unui om.
Mi-a plăcut și stilul Ioanei Nicolaie. Scrierea este uneori foarte poetică, chiar și atunci când povestește lucruri triste sau dure. Sunt multe imagini și comparații care fac anumite scene să rămână în minte. În același timp, există și pasaje mai apăsătoare, mai ales atunci când Radu își amintește eșecurile sau momentele în care a început să se piardă. Cred că tocmai această combinație dintre frumusețea limbajului și tristețea poveștii face romanul să fie memorabil.
Pentru mine, tema principală a cărții este destinul. Radu pare să aibă de la început calitățile necesare pentru a reuși, dar mereu apare ceva care îl oprește. Uneori este vorba despre societate, alteori despre familie, despre bani, despre iubire sau chiar despre propriile slăbiciuni. Romanul m-a făcut să mă gândesc la cât de mult depinde viața unui om de alegerile sale și cât de mult depinde de lucrurile pe care nu le poate controla.
Mi s-a părut interesant și faptul că romanul poate fi văzut ca o formă de recuperare prin memorie. Radu nu mai poate schimba ce a făcut în timpul vieții, dar, după moarte, are ocazia să privească totul din nou și să înțeleagă anumite lucruri altfel. Într-un fel, faptul că își spune povestea îi oferă șansa de a fi înțeles, chiar dacă nu mai poate schimba nimic.
În concluzie, Drumul spre Soare-Răsare mi s-a părut un roman trist, dar foarte frumos scris. Cel mai mult mi-a plăcut povestea lui Radu și Helga și felul în care iubirea lor continuă să îl urmărească pe Radu chiar și după foarte mulți ani. Mi-a plăcut și ideea vămilor văzduhului, pentru că face povestea mai originală și îi oferă un sens mai profund.
Nu este neapărat o carte ușoară, pentru că are multe momente triste și uneori trebuie să fii atent la trecerile dintre trecut și prezent. Totuși, cred că merită citită, mai ales pentru că, după ce termini cartea, rămâi cu întrebarea dacă un om poate considera că a avut o viață ratată sau dacă, până la urmă, și cele mai grele experiențe fac parte din ceea ce este el.