aug. 10, 2026 |
„Pasărea captivă/ Cântă pentru libertate”, scrie Maya Angelou în poemul său „Pasărea din colivie” – o imagine emoționantă care oferă cheia acestui roman autobiografic despre lupta unei tinere americane pentru eliberarea de cătușele rasismului și ale misoginiei. „Știu de ce cântă pasărea din colivie” e primul volum din cele șase cărți autobiografice ale Mayei Angelou, și a fost publicat inițial în 1969 (1984 în Marea Britanie). Descrie, deci, primii ei ani, până în adolescență, trăiți mai ales în sudul Statelor Unite, după 1930, o perioadă devastată de criza economică de după război. Și totuși, perspectiva pare deseori atemporală, ca și rana rasismului vindecată numai parțial prin literatură.
Sentimentul de a fi copilul nedorit îi bântuie Mayei primii ani de viață, căci atunci când ea are trei ani, iar fratele ei, Bailey, patru, sunt trimiși din însorita Californie, în aridul Arkansas, într-un „orășel mucegăit” din segregarea Stamps, purtând la încheieturile mâinilor etichete adresate aleatoriu „În atenția celor responsabili”. Copiii plasați de părinții lor conductorilor de tren ajung, după despărțirea de cei care hotărâseră să pună capăt „căsătoriei lor dezastruoase”, în grija bunicii paterne, Annie Henderson, la mii de kilometri distanță. Locuind câțiva ani cu „Mami”, o femeie independentă, dar conservatoare, care deține un magazin de mărfuri generale, și cu unchiul Willie, ei sunt adesea victime ale rasismului atât în magazin, cât și pe străzi. Nicăieri nu se simt în siguranță.
Așa ajunge Maya să se întoarcă o vreme în grija mamei sale și în mijlocul unor relații prea puțin familiare. La numai opt ani, îndură trauma violului comis de iubitul mamei, domnul Freeman, și, în ciuda faptului că agresorul este descoperit, închis și apoi ucis, ea încetează să mai vorbească cu ceilalți, convinsă că mărturisirea ei a fost aducătoare de moarte. Angelou își regăsește vocea și dragostea pentru cuvinte abia cinci ani mai târziu, după o călătorie deloc ușoară prin tăceri adânci și dezamăgiri repetate. Silită să se întoarcă la Stamps, se reapropie de cărți și, încet-încet, își recâștigă încrederea în propria voce cu ajutorul doamnei Bertha Flowers, o profesoară de engleză singuratică, aceeași care, scrie Angelou, „a rămas de-a lungul vieții mele măsura a ceea ce poate fi o ființă umană”.
Arcul emoțional al reconstituirii propriei copilării urmărește trecerea Mayei Angelou de la complexul de inferioritate la încrederea în sine și de la captivitatea predestinată la libertatea pe deplin câștigată, exclusiv prin forța proprie. Tânăra Maya răstoarnă puzzle-ul inegalității și nu se lasă până nu termină liceul mai repede decât întreaga ei generație și e angajată, la 16 ani, conductor de tramvai; primul conductor de culoare din San Francisco, și femeie pe deasupra. Vocea ei abia începea să se audă.
Ceea ce am admirat cel mai mult la această carte a fost, fără îndoială, naturalețea cu care Maya Angelou scrie despre dramele copilăriei sale ca și cum timpul și spațiul nu ar fi permis experiențe mai blânde. În toate încercările, există însă o ancoră: relația dintre cei doi frați, subtilă și sigură.
Cartea e scrisă pe alocuri sfâșietor, nu prin ochii adultului, ci prin cei aicopilului de opt ani care își înfruntă destinul fără să se plângă. Aparenta naivitate stilistică se confundă cu inocența Mayei Angelou din acea perioadă – o inocență care a fost amenințată dramatic și care, în cele din urmă, îi schimbă perspectiva. „Știu de ce cântă pasărea din colivie” abordează teme dificile – sărăcia, rasismul, segregarea, agresiunea sexuală -, dar oferă cititorului, în egală măsură, povestea care avea să o facă pe Maya Angelou puternica voce de scriitoare și de feministă mai târziu.
Mara Pădureț
aug. 10, 2026 |
„Amintiri din copilărie” este una dintre principalele lucrări ale scriitorului Ion Creangă. Publicată inițial în 1892 în renumita revistă Convorbiri Literare, opera a fost o înșiruire de peripeții prin care autorul a trecut de-a lungul copilăriei sale într-un sat modest din România. Principalele teme abordate sunt, așa cum v-am obișnuit din celelalte recenzii, omenia și copilăria.
Știți acele scurte povestiri care erau difuzate la televizor acum destul de mulți ani? Acele povești din folclorul maghiar care, deși erau un pic de neînțeles pentru noi, copiii, prezentau tragediile îmbrăcate în comic ce ne amuzau suficient cât să se facă memorabile? Căci eu nu am mai auzit începutul unei povești din folclorul maghiar de ani întregi, dar conceptul mi-a rămas întipărit în minte. Exact același sentiment mi-l oferă, de fiecare dată, recitirea operei lui Ion Creangă. Senzația unei zile de vară toride, înduioșată de un bol de vișine pe care presari zahăr și le lași să se răcească la frigider, urmată de un somn îndelungat care precedă o următoare astfel de zi obișnuită, dar, totuși, impresionant de specială.
Viața dusă de Nică în Humulești nu a fost niciodată perfectă, dar nici nu trebuia să fie ca să îi rămână întipărită în inimă. Căci, asemenea comparației mele cu poveștile din folclorul maghiar, de cele mai multe ori nu este necesar ca ceva să nu aibă cusur ca să fie valoros în ochii noștri, este suficient să ne fie familiar ca să devină centrul universului. Așadar, timpul petrecut în Humulești este centrul universului autorului, nucleul enciclopediei de amintiri pe care le povestește și piesa de bază în inima sa.
În recenzia dedicată cărții Ioanei Pârvulescu, „Inocenții,,, v-am vorbit despre un Brașov mai modern decât Humuleștiul din secolul al XIX-lea, dar, în esență, energia din casa de pe strada Maiakovski este cu adevărat asemănătoare cu cea de pe ulița satului lui Nică, poate datorită faptului că ambele așezări sunt privite prin ochii unor copii energetici și curioși, mereu dornici să pornească într-o misiune a cărui scop doar ei îl cunosc.
De-a lungul istorisirilor, autorul povestește despre pățaniile de la școală, călătoriile departe de casă, năzbâtiile pe care le făcea și care îi aduceau ocazional ocări din partea părinților, dar cel mai important, sub fațada de copil năzdrăvan și zglobiu, Nică ne dădea de înțeles că era în întregime afectat de tot ce se întâmpla în jurul lui. Poate nu conștientiza asta în momentul respectiv, dar dovada clară a sensibilității sale este faptul că mici întâmplări, precum pedeapsă de la scăldat sau fugitul de la școală, i-au marcat întreaga viață.
Desigur, ca în viața oricărui om, evenimentele la care a asistat Nică nu au curs precum un fir de mătase, ci mai degrabă precum apa unei cascade care se revarsă într-un izvor tulbure. Momentele monotone au fost înăbușite de energia debordantă pe care doar niște copii ar putea să o producă, iar durerile i-au fost alinate de mama despre care vorbește cu atât de multă admirație.
Cu toate acestea, comparația dintre textul lui Ion Creangă și povestea Ioanei Pârvulescu nu are la bază doar copilăria trăită într-un loc simbolic autorului, ci și omenia întruchipată în adulți care au ca scop protejarea copiilor. Părinții lui Nică îl ocrotesc, dar îi corectează erorile la nevoie, dorindu-și tot ce este mai bun pentru el și făcând tot ce le stă în putință pentru a-și ajuta odorul, iar adulții din casa din Brașov închid ochii la năzbâtiile copiilor și îi ghidează spre calea corectă, fără să își piardă cumpătul.
Așadar, prin scrierea unui volum de amintiri din copilărie, autorul nu numai că își descarcă sufletul și își menține veșnic în viață personajele, ci și reușește să ofere un exemplu de caracter demn de personalitățile unei cărți recomandate în cadrul Lecturiadei 2026: uman, cu defecte, dar nu lipsit de omenie.
Urleanu Maria Cristina
Clasa a VIII-a B
Liceul Greco-Catolic „Timotei Cipariu”
aug. 10, 2026 |
Există cărți pe care le citești și cărți în care intri ca într-un adânc al cunoașterii de sine. „O călătorie spre centrul Pământului” face parte din a doua categorie. Jules Verne reușește să transforme o idee aproape nebunească într-o aventură atât de convingătoare, încât, după câteva capitole, începi să privești harta lumii cu o oarecare suspiciune: ce oare se (mai) ascunde sub pământul pe care pășim în fiecare zi?
Cel mai mult mi-a plăcut sentimentul de explorare pe care îl construiește Verne. Profesorul Lidenbrock, cu energia lui aproape contagioasă, Axel, prins între curiozitate și teamă, și Hans, calmul care ține întreaga expediție în echilibru, formează un trio pe care îl urmărești cu plăcere. Mi s-a părut fascinant felul în care știința, imaginația și aventura se întâlnesc aici fără să se împiedice una de alta. Verne scrie cu mintea unui om fascinat de posibilitățile viitorului, iar asta se simte la fiecare pagină.
Cartea are și ceva din farmecul veritabilelor povești de aventuri: hărți, manuscrise misterioase, peisaje imposibile, creaturi preistorice și senzația că lumea încă păstrează teritorii neîntinate de om.
Am închis cartea cu impresia că, uneori, cea mai bună destinație pentru o aventură se află chiar sub picioarele noastre. Dacă vreți o carte care să vă trezească pofta de explorare și să vă facă imaginația să lucreze, merită să coborâți în adâncurile Pământului alături de Verne.
Tudor Tirănescu, clasa a X-a A
Cercul de lectură ÎN-SEMNĂRI
aug. 10, 2026 |
Deși inițial intenționam să scriu o recenzie despre romanul „Împăratul muștelor”, am ales în cele din urmă această adaptare în format de roman grafic din dorința de a aduce mesajul poveștii mai aproape de cititorii mai tineri.
William Golding, câştigătorul Premiului Nobel pentru Literatură în 1983, este un autor britanic care a mai scris: „Moştenitorii”, „The Spire” şi „Pincher Martin”. „Împăratul muştelor” a apărut în 1954 și a avut un succes uriaş, fiind tradus în zeci de limbi şi ecranizat de două ori, ceea ce dovedește succesul său. Romanul a fost apreciat de numeroşi autori şi critici. Ian McEwan a declarat: „Mă emoţionează cu toată forţa pe care o poate avea ficţiunea… O carte exemplară.”, iar Ben Okri a spus: „O fabulă existenţială, luminată de strălucirea incandescentă a morţii.” (sursa:
https://humanitasjunior.ro/carte/imparatul-mustelor-roman-grafic).
Romanul grafic a fost realizat de Aimée de Jongh (ilustratoare) și a fost tradus în limba română de Radu Paraschivescu. Acesta a fost lansat de editura Humanitas Junior în 2024. Chiar şi prin intermediul imaginilor, romanul abordează corect temele poveştii: viaţa, responsabilitatea, conflictul, pierderea inocenţei, identitatea etc. Aceste teme au fost explorate și în celelalte romane scrise de autor.
Povestea urmăreşte un grup de copii care supraviețuiesc prăbuşirii unui avion și ajung pe o insulă pustie. La început, ei încearcă să se organizeze și să trăiască în condiții cât mai bune, alegând un lider și stabilind reguli. Treptat, lucrurile scapă de sub control, apar conflicte şi dorința de a conduce, iar insula devine un loc periculos. Cartea arată cum frica şi instinctele pot învinge rațiunea atunci când aceasta nu mai funcţionează, dar uneori pot fi și de folos.
Punctele forte ale romanului grafic sunt ilustrațiile detaliate și modul în care mesajul este transmis clar, fără prea mult text. Emoțiile sunt mai uşor de simțit decât în romanul original, iar unele scene sunt mult mai expresive. Ca minus, unele momente pot fi destul de dure pentru publicul mai tânăr, iar uneori scenele se termină prea rapid, lăsând întrebări după ce termini lectura. Mie mi-a plăcut această carte pentru că te pune pe gânduri şi îţi arată cum se pot schimba oamenii în situații de tensiune. Cartea a fost citită în cadrul proiectului Fanbook, ceea ce a făcut-o mult mai specială, fiindcă mai mulți copii au avut şansa să o descopere.
În concluzie, „Împăratul muştelor”, varianta grafică, este un roman intens şi bine realizat, pe care îl recomand elevilor de gimnaziu care vor o lectură diferită, dar cu un mesaj puternic.
Crăciun Sophia-Ioana
clasa a VIII-a B
Liceul „Greco-Catolic“ Timotei-Cipariu
aug. 10, 2026 |
Ce ai face dacă, într-o zi, ai fi scos complet din rutina ta și ai porni într-o aventură despre care nu știi aproape nimic? Cam asta i se întâmplă lui Bilbo Baggins, personajul principal din „Hobbitul”, una dintre cele mai cunoscute cărți ale lui J.R.R. Tolkien.
Bilbo este un hobbit (te las pe tine să descoperi ce înseamnă asta) care duce o viață liniștită și confortabilă și nu pare deloc genul de personaj care să plece într-o aventură. Totul se schimbă când la ușa lui apar Gandalf și treisprezece gnomi conduși de Thorin. Ei pornesc spre Muntele Singuratic pentru a recupera comoara și regatul gnomilor, ocupate de dragonul Smaug. Fără să-și dea seama, Bilbo ajunge să treacă prin păduri misterioase, peșteri întunecate și situații în care trebuie să se descurce singur.
Ce mi-a plăcut cel mai mult este transformarea lui Bilbo. La început este speriat și preferă siguranța casei sale, dar pe parcurs devine tot mai curajos, ingenios și hotărât. Nu devine un erou pentru că este cel mai puternic, ci pentru că învață să aibă încredere în el.
„Hobbitul” este prima carte din seria Pământului de Mijloc. Deschide-o și pătrunde în misterioasa lume a lui Tolkien. Dar ai grijă: pericolul pândește acolo unde te aștepți cel mai puțin!
Tudor Tirănescu, clasa a X-a
Cercul de lectură ÎN-SEMNĂRI
aug. 10, 2026 |
Robinson Crusoe, Daniel Defoe
elevă Baciu Olivia
C. N. Mihai Eminescu Oradea
Această operă a fost publicată pe data de 25 aprilie 1719 de către Daniel Defoe şi este considerat ca fiind primul roman scris vreodata în limba engleză. Am citit această carte acum doi ani, atunci când profesoara mea de Limba si literatura română ne-a îndrumat s-o citim. Auzisem de această carte de mai mult timp, cu toate că nu am avut şansa să o citesc, până în acel moment, când o altă colegă mi-a spus că ei i-a plăcut mult.
Am început să o citesc şi inițial mi s-a părut destul de interesantă, pe măsura ce citeam, mă impresiona din ce în ce mai mult. Cu toate că sunt genul de persoană care îşi pierde destul de uşor atenția, această carte mi-a plăcut mult pentru ficțiunea sa, şi la un moment dat, chiar mi s-a făcut frică pentru soarta nenorocită și disperarea personajuli principal.
În această carte, Robinson Crusoe are parte de o aventură neaşteptată, atunci când pleacă într-o călătorie pe mare, unde o furtună devastatoare îi întoarce barca. El a fost singurul supraviețuitor, totuşi fiind izbit de o stâncă, mai apoi fiind dus de val pe malul mării. Ajuns pe teren necunoscut, pe o insulă pustie, îşi construieşte o plută, cu care îşi aduce proviziile rămase de pe barcă, şi îşi notează într-un caiet întâmplările. Cu un par gros, acesta a marcat cu cuțitul data de 30 Septembrie 1659, fiind prima zi în care a ajuns acolo. În fiecare zi cresta câte o linie în par, pentru a ține evidența zilelor și petrecute in pustietate. Îşi procura hrana din animalele ce trăiau pe insulă, și din niste firmituri rămase, cu care şi-a construit o mică fermă. Traiul era foarte dur, deoarece şi singurătatea, cât și lipsa de ajutor medical, îi îngreunau situația.
Cât timp explora cealaltă parte a insulei, starea sufletească a personajului s-a ameliorat, dar la întoarcere, a văzut un grup de canibali care capturaseră nişte oameni, iar acesta a intervenit şi a reuşit să salveze un om, căruia i-a dat numele de Vineri, ființă care a devenit sluga și camaradul său de nădejde. Cu timpul, au mai salvat şi alți oameni, precum și pe tatăl lui Vineri, şi în final, au reuşit să scape toți de pe insulă.
Mi-a plăcut că această carte are un final fericit, şi consider că m-ar ajuta mult dacă aş fi pusă într-o astfel de situație.
Vă recomand această carte cu mult drag, dar vă sugerez să nu o citiți seara!
Comentarii recente