aug. 10, 2026 |
Într-o seară de toamnă din anul 1949, o scrisoare de la doamna Helene Hanff ajunge în cutia poștală a librăriei britanice Marks & Co. Helene trimite o listă cu cele mai dorite cărți ale ei, în speranța de a le găsi în acest colț de paradis din Londra. În New York, unde trăiește, „nu se găsește niciodată nimic”. Așa începe o prietenie cum rar se poate trăi și povesti.
Prin insistența Helenei, ușor, ușor, proprietarul bibliotecii, Frank Doel, începe să-i dezvăluie, în scrisorile care însoțesc pachetele de cărți, mici detalii despre viața de după război a englezului și despre promisa prosperitate care nu mai vine. Cu timpul, cărțile pe care librăria le trimite peste Ocean încep să fie acompaniate, de câteva ori pe an, inclusiv de cadouri. Iar generozitatea sinceră primește un răspuns: când Helene află că londonezii sunt încă supuși raționalizării alimentelor de după război, începe să expedieze pachete cu alimente care să le facă viața mai ușoară oamenilor de la Marks & Co. De sărbători și cu alte ocazii, are grijă să aleagă lucruri care să-i distreze sau să le fie utile. Așa se face că, din State, încep să vină ouă și carne, materiale de cusut, până și ciorapi pentru soția și fiicele lui Frank. Drept mulțumire, familia Doel o roagă pe vecina lor irlandeză, doamna Mary Boulton, să coasă o față de masă pentru Helene. Din acea zi, doamna Boulton e și ea inclusă în gândurile și scrisorile Helenei, ca și în pachetele ei cu daruri. Cercul prieteniei se lărgește cum nu se poate mai firesc.
Corespondența dintre Helene și librarii din Charing Cross ajunge să se întindă pe două decenii și, deși conversațiile lor se concentrează în principal asupra cărților pe care domnișoara Hanff preferă să le citească, există ceva deosebit de fermecător în scrisorile în sine. Farmecul lor stă în simplitate. Scrisorile emană o amabilitate și o deschidere lipsite de egoism, precum și bucuria oamenilor de a ajunge mai ușor unii la alții, prin intermediul lor.
Până la final, Helene nu îi mai scrie doar lui Frank; corespondează, la fel de firesc, cu colegii lui, cu soția, cu fiicele și cu vecina irlandeză, doamna Boulton. Ceea ce a început ca o simplă tranzacție s-a transformat într-o țesătură de prietenii adevărate între oameni hotărâți să le pese unii de alții, deși nu se întâlniseră niciodată față în față.
Am citit această carte într-un tren care mă aducea acasă de la mare. Stătuse o săptămână în ghiozdan, fără să fie deschisă. Simțise razele soarelui pe copertă și parcursese discret distanța care pare a exista adesea între oameni aparent necunoscuți, ca și personajele din paginile ei. Odată ce am început-o, timpul a încetinit. Să fii parte a acestei călătorii care comprimă timpul îți taie respirația. Anii se schimbă de la o scrisoare la alta, generațiile se transformă, singurul lucru care rămâne constant este omenia fiecărui personaj.
„Str. Charing Cross Nr. 84” m-a făcut să îmi închipui, cu un dor necunoscut generației mele, vremurile în care puteai scrie o scrisoare unei librării de oriunde de pe hartă și unul dintre angajați îți răspundea politicos adresându-ți-se cu „Domnișoară”. M-a făcut să tânjesc după o vreme în care oamenii scriau scrisori, în general. Corespondența este o artă pierdută și, deși aș ezita să numesc scrisorile Helenei „artă”, în sensul clasic (bariera unui întreg ocean i-a oferit probabil curajul de a scrie cu mai multă libertate decât ar fi făcut-o dacă destinatarul ei ar fi locuit după colț), scrisorile ei au dezvăluit o altfel de artă: a prieteniei.
Umanitate, căldură, umor și iubire – toate acestea au avut timp să se infuzeze precum o ceașcă fierbinte de ceai englezesc, dându-le Helenei și lui Frank Doel răgazul necesar pentru a-și scrie scrisorile și pentru a aștepta, fără grabă, un răspuns. În aparenta ei banalitate, scrierea unei scrisori cere dedicare, atenție și răbdare. Iar aceste virtuți sunt esențiale pentru o prietenie profundă. Nu e de mirare, așadar, că ceea ce a început ca o comunicare utilitară a devenit, prin mirajul scrisului de mână, prietenie autentică.
În era noastră digitală, e greu să ne imaginăm astfel de legături. Desigur, comentăm la articolele celorlalți, dăm like fotografiilor postate pe Instagram, trimitem emoji-uri în abisul reacțiilor la story-uri. Aceste interacțiuni ne pot face să simțim că ne-am conectat unii cu alții, dar eu cred că s-a pierdut ceva prețios în trecerea de la corespondența fizică la cea digitală. Când interacționăm digital, nivelul de implicare este scăzut. Nimeni nu se așteaptă la mai mult decât un simplu „like” care să confirme că ai văzut comentariul. Nu are loc o interacțiune autentică, nu apare, în timp, o relație adevărată.
Scrisorile (sub orice formă, dar mai ales cele scrise de mână) mi se par un semn al angajamentului față de relații, un fel de rezistență în era comunicării instantanee cu risc și implicare minime. Tânjesc după prietenii precum cele pe care le-a legat Helene Hanff și cred că nu sunt singura – e unul dintre motivele pentru care această carte a atins inimile atât de multor oameni. Nu am ajuns la librăria din Charing Cross Road, dar scrisorile Helenei m-au făcut să simt că fac parte din viața celor de acolo.
Prietenia dintre Frank și Helene depășește paginile scrisorilor lor și ne invită să revenim la o comunicare simplă, dar autentică, unii cu alții. Dacă ai nevoie de o lectură bună anul acesta, îți recomand „Str. Charing Cross Nr. 84”. E un punct de lumină și căldură într-o lume permanent conectată, dar din ce în ce mai însingurată.
Mara Pădureț
aug. 10, 2026 |
Ce înseamnă să fii om? Să iubești, să călătorești, să fii împreună cu cei pe care îi iubești? Peter Scott-Morgan înceacă să răspundă la aceste întrebări în cartea sa, „Peter 2.0”. După ce este diagnosticat cu MND, o boală genetică care ar urma să îi atrofieze fiecare mușchi din corp, Scott-Morgan decide să devină cyborg. Da, un robot-om adevărat care să poată trăi mai mult de trei luni.
Ceea ce face această poveste non-fiction atât de captivantă este faptul că Scott-Morgan este expert în robotică și în sisteme organizaționale corporative, un gânditor radical și nonconformist care crede că, într-o zi, oamenii și inteligența artificială se vor contopi fizic. Cine să fi fost mai potrivit decât el, atunci când propriul corp e lovit de nenorocire, să încerce să transforme teoria în practică? Deși pare greu de crezut, povestea lui Scott-Morgan este una reală, i-a câștigat câțiva ani de viață și timpul necesar pentru a o scrie, în această carte.
Fiind un rebel prin natura sa, cercetătorul Scott-Morgan a respins presupunerea general acceptată că boala sa e netratabilă și, inevitabil, fatală. A decis, așadar, că o poate transforma dintr-o condamnare la moarte într-o afecțiune cronică și că își poate construi un viitor la granița dintre inteligența artificială și existența umană, dezvoltând un avatar și creând un cyborg uman. Devenind Peter 2.0, a crezut că își va elibera creierul de constrângerile fizice pentru a se bucura de realitatea virtuală. Astfel, spune el, va schimba însăși semnificația faptului de a fi om și le va permite persoanelor afectate de boli cumplite să ducă o viață împlinită.
Britanicul Scott-Morgan este un personaj cu totul aparte: curios, neconvențional, alimentat de o încredere în sine aproape arogantă; un spirit independent și un outsider. Își descrie o copilărie protejată și privilegiată în Wimbledon, fiind singurul copil al unor părinți conservatori. La doar șapte ani, cita formula dilatării timpului a lui Einstein, fascinat de felul în care știința putea crea magie. La șaisprezece ani, spunea bancuri licențioase în latină și scria eseuri de notă maximă despre un viitor în care „creierul meu se va conecta la un creier electronic și împreună vom fi mult mai inteligenți decât suma părților noastre”.
Dincolo de realizări, se ascund, însă, întunericul și singurătatea. Unele dintre cele mai emoționante capitole ale cărții descriu anii petrecuți la o școală privată, unde Peter era agresat zilnic pentru lucruri pe care nu le putea controla. Directori autoritari care pedepseau și alungau orice bucurie, părinți care nu vedeau alt drum în afară de excelența academică – toate acestea îi făceau zilele mai lungi și mai grele. Scott-Morgan a plâns în tăcere, dar suferința i-a călit caracterul. A hotărât să înfrunte agresorii și să respingă ceea ce el numește „sistemul”. Nu avea să mai tolereze niciodată nedreptatea; urma să încalce regulile, să renunțe la traseul prestabilit către Oxbridge, să studieze informatica și să schimbe lumea. Un susținător convins al puterii științei de-a lungul întregii sale vieți, Scott-Morgan rămâne ferm în convingerea sa că orice problemă poate fi rezolvată „dacă ești suficient de inteligent, suficient de curajos și ai acces la o tehnologie cu adevărat extraordinară…”
„Să vedem”, spune el, „cât de departe putem transforma science-fiction-ul în realitate.” Oamenii își fac așadar planuri, dar bolile degenerative necruțătoare încă râd de ele. Scott-Morgan rămâne, până la urmă, captiv în corpul său uman, fără a cunoaște nemurirea. După numeroase intervenții chirurgicale, mărturisește totuși optimist: „Doar faptul că pot să stau în picioare și să privesc în jur… este cu adevărat extraordinar”. Curând, devine evident că boala avansează prea rapid pentru a-i permite să beneficieze de intervențiile mai radicale în care își pusese speranța. În acel moment, cartea își schimbă subtil direcția și se transformă într-un portret sfâșietor, dar profund tandru, al iubirii. Multe povești despre decizii sau afecțiuni care schimbă viața – precum demența, luarea în considerare a eutanasiei sau acceptarea unui tratament revoluționar, dar riscant – ajung, în cele din urmă, să devină omagii aduse iubirii. Oricare ar fi ideea inițială sau justificarea de la care pornesc, până la final se conturează adevărul exprimat atât de frumos de Larkin, alter ego-ul lui Scott-Morgan: ce va rămâne din noi este iubirea.
Privită ca întreg, „Peter 2.0” e o carte inegală. Stilul lui Scott-Morgan poate fi emoționant, captivant, sincer și plin de umor, dar uneori devine obositor și indulgent. Prima parte a cărții e de-a dreptul captivantă; a doua, în care dezvoltă teoria sa despre Regulile Nescrise ale Universului și alunecă spre science-fiction, mi s-a părut mai puțin convingătoare. La fel ca mulți dintre cei care se află la granița dintre genialitate și excentricitate, Scott-Morgan are un ego puternic. Ideile sale par mai mari decât viața însăși și reușesc totuși să te țină cu sufletul la gură până la ultima pagină.
Ultimul cuvânt îi aparține chiar lui, rostit prin vocea în care abia dacă se mai simte o urmă a originii sale robotice: „Acum nu este sfârșitul a nimic”, spune Peter, devenit parțial cyborg, chiar dacă nu a ajuns să se contopească cu tehnologia, cum sperase. „Acum începe distracția…”
aug. 10, 2026 |
Există multe povești în care personajele se urcă prin copaci, aleargă printre flori și stau lângă tufe, însă cum ar fi o poveste în care observăm cum oamenii devin plante și învață să-și creeze o rutină și o societate cu legi noi? Ar fi „Platanos”, de Doina Ruști.
Fiind printre primele cazuri din epidemia vegetalitei, o boală care transformă oamenii în plante hibride. Sisinel este nevoit să renunțe la viața sa anterioară și să se interneze într-un centru special, căutând un tratament și o scăpare. Orașul este, treptat, cuprins de această boală, transformându-se într-o grădină vie, iar Platanos, un tip carismatic pe cale de a deveni un copac înalt, este și el nevoit să stea în acel centru, unde-l întâlnește pe Sisinel. Contactul cu ceilalți, fie oameni, fie plante, aproape că dispare, comunicarea lor fiind limitată lapacienții din grădina centrului unde fuseseră repartizați și la îngrijitoarea lor, Cati. Astfel, pe măsură ce interacțiunile cu Platanos sunt tot mai dese, Sisinel ajunge să-l admire, ba chiar să-l idolatrizeze pentru poveștile lui despre Caietul vărgat al tatălui său, în care s-ar afla adevărul ce stă la baza acestei vegetalite și soluția vindecătoare, dar și pentru cunoștințele luidespre cărți, fiind cel care îi prezintă romanul ,,Singur pe lume’’.
Ușor, ușor, Sisinel, Platanos și prietenii lor din grădină ajung, parcă, la o rutină nouă, ce aduce cu ea o atmosferă plăcută și o legătură strânsă între ei, ce îi protejează . Nu mai izbucnesc prea des conflicte între ei și încep să accepte chiar și noua lor viață. Totul se năruie când apare Ema, o copilă ce readuce la suprafață contactul lor cu realitatea. Pentru ei este un șoc atunci când află că vegetalii, acum majoritari, au învățat să meargă prin a-și retrage rădăcinile, iar mulți dintre ei au revenit la ritmul lor anterior. Nerăbdător, fiecare învață tehnica nouă, Platanos fiind primul care își părăsește prietenii din centru, iar Sisinel, printre ultimii. Din momentul în care acesta trece de recepție, începe căutarea Caietului vărgat ce conține leacul miraculos, care va scoate la iveală un adevăr neașteptat și dureros despre Platanos.
Pe parcursul acestei aventuri, vedem prin ochii lui Sisinelcum lumea se schimbă, cum unii, precum Salcia, ajung să-și exprime ideile cu încredere, în timp ce copacii de la televizor, prin legile propuse, încearcă să-i separe subtil pe vegetali, cum speciile ajung să se ardă între ele. Încep să am un sentiment ciudat de familiaritate... Chiar dacă totul este ficțiune, cartea reușește să portretizeze o parte din lumea reală. Explorează felul în care mulți dintre noi ne oferim încrederea și ne bazăm pe oameni nepotriviți, fără să știm, dar și impactul șocant pe care îl poate avea adevărul despre astfel de persoane asupra ta. Cu fiecare pagină citită, înțeleg de ce, uneori, trebuie să avem grijă ce ne dorim și să apreciem ce avem.
Nicolau Daria
aug. 10, 2026 |
Încă de la publicarea primului volum, în 2008, seria „Jocurile Foamei” a Suzannei Collins a devenit un succes uriaș, fiind ulterior ecranizată în filme extrem de populare. Inevitabil, a urmat un prequel, „Balada șerpilor și a păsărilor cântătoare” (2020), iar acum acesta este continuat de „Răsăritul din ziua extragerii”, a cărui acțiune se desfășoară cu aproximativ un sfert de secol înaintea evenimentelor din trilogia originală.
Succesul cărților s-a datorat, în parte, felului ingenios în care Collins a reinterpretat un mit antic – cel al Minotaurului – plasându-l într-o lume futuristă și oferindu-le celor slabi puterea de a-i răsturna pe cei puternici. Dar succesul s-a datorat și atenției sale deosebite față de efectele rețelelor sociale și ale televiziunii de tip reality-show, explorând granița dintre sinele autentic și prefăcătorie, precum și modul în care narațiunile pot fi manipulate în interes propriu. În acest nou volum, Collins revine la aceste teme familiare prin povestea simpaticului Haymitch Abernathy. Cititorii îl cunosc deja în rolul de mentor al îndrăgitei eroine din trilogia originală, Katniss Everdeen.
„Jocurile Foamei” reprezintă un spectacol violent creat pentru a menține țara Panem într-o stare permanentă de supunere. În fiecare an, adolescenți numiți „tributuri” sunt aleși prin tragere la sorți pentru a participa la competiție. Aruncați în rolul unor soldați-copii și închiși într-o arenă uriașă care funcționează asemenea unui panopticon, sunt obligați să lupte între ei până când rămâne un singur supraviețuitor. Toți cresc deprinzând mecanismele relațiilor publice, deoarece abilitatea de a-ți controla imaginea poate face diferența dintre viață și moarte.
În vârful ierarhiei din Panem, domnește monstruosul președinte Snow, măcinat de boală și aproape vampiric în setea sa de putere. Sub el se află locuitorii strălucitori, dar superficiali ai Capitoliului, urmați de cetățenii obișnuiți din districtele strict delimitate, până la sărăcăciosul District 12, locul de origine atât al lui Katniss, cât și al lui Haymitch. Aceste granițe de clasă pot părea artificiale, dar ele evidențiază reflecțiile asupra puterii și permit o satiră directă la adresa modei și a luxului: o femeie din Capitoliu își coase urechi adevărate de pisică, în timp ce locuitorii Districtului 12 trăiesc în sărăcie.
Simplitatea și căldura Districtului 12 contrastează puternic cu decadența Capitoliului, iar Haymitch pare, la prima vedere, un băiat simplu, crescut la țară. Muncește din greu pentru a-și ajuta mama, are grijă de fratele său mai mic și produce alcool ilegal pentru a câștiga bani în plus. Dragostea lui pentru Lenore Dove, iubita sa cântăreață, reprezintă ancora emoțională a cărții. Anul în care se desfășoară acțiunea marchează cea de-a 50-a aniversare a Jocurilor, motiv pentru care sunt aleși de două ori mai mulți tribuți decât de obicei. Ghinionul îl lovește pe Haymitch, care trage paiul cel scurt. Iar Jocurile încep din nou, cu întreaga lor cruzime.
În timp ce se pregătește să fie antrenat pentru luptă, Haymitch descoperă și primele semne ale unei revolte: în interiorul Capitoliului există oameni care doresc încetarea Jocurilor, iar el ajunge implicat în planurile lor. Astfel, are de îndeplinit o dublă misiune: să câștige competiția și, în același timp, să submineze întregul sistem. Deoarece știm că Jocurile continuă și după aceste evenimente, știm și că nu va reuși în cea de-a doua parte a planului său. Totuși, acest lucru nu diminuează suspansul, fiindcă cititorul dorește să afle ce semințe ale răzvrătirii sunt plantate pentru viitor.
Collins este o scriitoare excelentă, iar romanul conține momente de un lirism surprinzător, care atenuează atmosfera sumbră. Într-o notă literară, Haymitch își amintește de poemul lui William Blake, Ah! Sun-flower, care evocă atât spiritul radical, cât și importanța naturii în viața lui. Colierele în formă de floarea-soarelui purtate de tribuți sunt simultan simboluri și, fiind confecționate din explozibili, instrumente ale distrugerii. Pe tot parcursul cărții, cititoriilor li se reamintește că doar un singur om poate să iasă viu din arenă. Cruzimea se poate opri pentru câteva ore, dar niciodată nu va dispărea.
Referințele clasice sunt omniprezente. Cel care concepe paradele Jocurilor se numește Incitatus, după calul împăratului Caligula, iar în arena monstruoasă, care parodiază peisajul pastoral, Collins folosește un motiv din poezia latină: locus amoenus, locul idilic care se transformă într-un spațiu al violenței. Constant, autoarea se joacă cu tema dublurilor, sporind senzația de neliniște.
Întotdeauna mi s-a părut ingenios modul în care seria tratează violența și moartea. Tributurile sunt supuse unor degradări fizice și psihice extreme, dar nu își pierd valorile morale pe parcurs. Într-un detaliu deosebit de crud, un tată este obligat să devină mentorul propriului fiu, învățându-l cum să supraviețuiască, deși nu poate garanta nimic. Capitoliul și președintele Snow încearcă încontinuu să îi dezbine pe cetățeni, să le convingă pe tributuri să se urască reciporc, dar nu reușește. Iubirea între oameni supraviețuiește, oricât de tare ar încerca cineva să împiedice asta. Mirosul morții plutește pretutindeni, iar tonul general este mai degrabă tragic decât triumfător.
Fanii știu cum se termină seria, povestea lui Haymitch fiind o simplă piesă de puzzle. Deși nu atinge intensitatea și entuziasmul primului volum din „Jocurile Foamei”, „Răsăritul în ziua extragerii” oferă suficiente motive atât pentru a cuceri noi cititori, cât și pentru a-i mulțumi pe cei mai înfocați fani ai seriei.
Mara Pădureț
aug. 10, 2026 |
5 zile, 5 ore și 19 minute. Ții cartea strâns în mână, te uiți la ea de vreo câteva ori, o lași și, totuși, tu rămâi cu gândul la acea numărătoare. Chiar dacă titlul cărții, „Biletul de loterie” de Michael Byrne, pare îndeajuns de sugestiv, cifrele mari de pe copertă îți atrag atenția, așa că decizi să o cumperi, încercând să dezvălui secretul din spatele acestor numere.
Odată ce deschizi cartea, percepția timpului parcă dispare, observi cum numărătoarea te urmărește la fiecare câteva pagini și afli că îl urmează și pe Bully, personajul principal, în fiecare colț al Londrei. Însoțit de Jack, cățelușa lui, acesta descoperă biletul de loterie câștigător, ascuns în paginile ultimei felicitări de la mama lui, care a decedat, și începe să își imagineze ce și-ar putea cumpăra cu el. Se uită pe spate, căutând adresa loteriei de unde poate revendica premiul, și apar două probleme: vârsta sa și timpul. Pe lângă faptul că trebuie să ceară ajutorul unui adult, pentru că el este un copil și locuiește pe străzile capitalei, mai sunt doar 5 zile, 5 ore și 19 minute până când expiră biletul.
Când avem vești bune, mulți dintre noi alegem să le spunem prietenilor, iar Bully alege să facă la fel, uitând cu tipul de oameni a interacționat el până acum. Prietenii lui aleg să-l trădeze, vestea ajunge în toată comunitatea sa, iar Janks, bărbatul care i-a făcut probleme în trecut, anunță vânătoarea lui Bully și a lui Jack. Așadar, băiatul este nevoit să treacă pe acasă, unde se întâlnește cu tatăl lui vitreg, Phil, și consideră să-i spună despre bilet, însă surpriza neplăcută din fosta sa cameră îl îndeamnă să plece. Alături de Jack, se întoarce la adăpostul său, gândindu-se la faptul că nu știe cui să-i ceară ajutorul, simțindu-se trădat de Phil, pentru că a reușit să treacă ușor peste ce s-a întâmplat cu mama lui, însă nu are mult timp la dispoziție, căci vânătoarea lui a început.
Ritmul narațiunii devine mai alert. Bully și Jack sunt nevoiți să părăsească adăpostul din cauza băieților ce-l urmăresc ca să pună mâna pe bilet. Paginile se răsfoiesc mai lent, atenția cititorului este captată, iar adrenalina lui Bully se resimte în fiecare moment în care victoria lui Janks era atât de aproape. El face cunoștință cu mulți oameni, învață tactici pentru a se ascunde mai bine, o ia mereu la pas alert prin marea capitală, iar în toată această aventură, Jack rămâne cu el, cei doi sunt inseparabili și încep chiar și eu să apreciez o asemenea loialitate. Mulți dintre noi nu arătăm o grijă precum cea a lui Bully nici măcar față de oameni, iar relația strânsă dintre ei pare să fie singurul lucru pozitiv rămas din cursa contra cronometru a băiatului, pe măsură ce se apropie din ce în ce mai mult de sfârșitul numărătorii.
Plină de aventură, suspans și momente nemaipomenite care te fac să te întrebi ce înseamnă norocul cu adevărat, cartea îți oferă o perspectivă nouă asupra lumii. Tot ce i se întâmplă lui Bully te face să înțelegi că este foarte important să ai grijă cui îi oferi încrederea ta, dar, în același timp, înțelegi importanța unui prieten, dar și a spiritului de observație. Începi să apreciezi și să devii recunoscător pentru tot ce ai și, în același timp, să te gândești la câte lucruri se pot întâmpla în 5 zile, 5 ore și 19 minute… rămâi cu sufletul la gură, întrebându-te: „Și totuși, va reuși Bully?”
Nicolau Daria
aug. 10, 2026 |
„Micul prinț,, este capodopera scrisă de Antoine de Saint-Exupéry în anul 1943. Aceasta urmărește personajul cu același nume care, plecat de pe planeta sa într-o călătorie, dezvoltă relații cu personaje străine: un pilot aflat în pericol, o vulpe înțeleaptă, un vanitos și o mulțime de alte personalități expresive, fiecare schimbându-i percepția băiatului asupra galaxiei noastre.
„Iată secretul meu. Este foarte simplu: nu vezi bine decât cu inima. Ceea ce este important nu se arată ochilor.”
Mereu am crezut că povestea scrisă de Antoine de Saint-Exupéry nu era nimic mai mult decât un basm pentru copii. Trebuie să recunosc că, până în momentul în care am recitit acest pasaj, intenționam să leg tema cărții de subiectele pe care le-am abordat în celelalte recenzii, implicit de copilărie și de inocență. Totuși, o singură replică a vulpii mi-a întors complet perspectiva. Așadar, acum vreau să vă clarific: Micul prinț nu este o carte exclusiv pentru copii. Ba chiar îndrăznesc să afirm că este o operă care nu poate fi înțeleasă pe deplin decât de puțini oameni.
Dacă naratorul, care întruchipează un pilot ale cărui visuri au fost aplatizate și maturizate forțat încă de la o vârstă fragedă, dezvoltă în timpul unei călătorii prin vastul deșert o prietenie cu o mică ființă gingașă și firavă, străină planetei noastre, ce ne oprește din a gândi, la sfârșitul lecturii, că barierele dintre oameni, pe care le consideram imense, sunt de fapt niște pietricele, și nu niște munți?
Prima întâlnire a celor două personaje principale are loc atunci când, încercând să își repare avionul, pilotul este întrerupt de o voce care îi cere să-i deseneze o oaie. Văzând emițătorul rugăminții, naratorul este confuz, dar acționează conform dorinței prințului. Apoi, profund îngrijorată, mica ființă îl întreabă — spre surprinderea totală a pilotului — dacă oile mănâncă trandafiri. Iar aici, dragi cititori, începe cu adevărat călătoria lor…
Micul prinț, omulețul cu care naratorul împărtășește povești și deapănă amintiri, ar putea scrie o autobiografie fascinantă a călătoriilor sale. Plecat de pe planeta sa minusculă, alcătuită doar din câțiva vulcani și o unică floare pe care o îngrijește, el cutreieră galaxia și descoperă personaje pe care le consideră ciudate, blamând maturitatea lor rigidă. Un bețiv depresiv, dar sensibil, un rege orgolios, dar corect, și un vanitos mândru, dar teribil de nesigur în interiorul său — aceștia sunt doar trei dintre personajele episodice pe care băiatul le întâlnește în drumul său.
Eu, sincer, nu pot ști și nu voi ști niciodată care au fost intențiile exacte ale autorului. Însă, dacă recenziile anterioare m-au învățat ceva, este că, așa cum spune și vulpea, singurul mod prin care putem vedea lumea cu adevărat este cu sufletul, nu cu ochii. Prin urmare, încercând să privesc înlăuntrul personajelor, aș crede că aceste contradicții pe două picioare, pe care autorul i le pune în cale întruchipării inocenței inteligente (pentru că îl consider pe micul prinț inteligent), reprezintă însăși natura umană, iar acțiunile lor discrete devin adevărata dovadă a existenței omeniei.
Toți oamenii au defecte. Indiferent dacă o persoană este bogată, faimoasă, ghinionistă, morocănoasă sau fericită, privind cu sufletul, îi putem descoperi atât slăbiciunile, cât și calitățile. Ceea ce contează cu adevărat este modul în care noi abordăm relația cu celălalt: cu răbdare, înțelegere și iubire, sau cu ură, ranchiună și dispreț.
Așadar, deși asemenea Ioanei Pârvulescu, lui William Golding și lui Markus Zusak, Antoine de Saint-Exupéry a scris despre inocența pierdută și evoluția copiilor, eu cred că adevărata temă principală a cărții este iubirea necondiționată. Micul prinț nu a fost forțat să-și iubească trandafirul. Vulpea nu era nevoită să îi dezvăluie secrete omulețului, iar naratorul nu era obligat să îi poarte de grijă prințului; și totuși, i-a stat alături până în ultima clipă.
Când prințul și-a luat la revedere de la planeta noastră, noi, cititorii, nu ne-am gândit neapărat dacă el era doar oglinda unei versiuni infantilizate a pilotului sau dacă adultul, în pragul disperării din deșert, renunțase în întregime la latura sa de copil. Deși acestea sunt ipoteze fascinante, în realitate, cu toții ne-am întrebat dacă undeva, printre stele, oaia desenată de fostul pictor amator a mâncat sau nu trandafirul, pentru că asta a fost magia cărții: te-a îndemnat să o trăiești în întregime până la ultima pagină. Nu pentru că era despre viața ta, ci pentru că autorul a știut exact ce subiecte să atingă pentru a te face să reflectezi asupra asemănărilor tale cu personaje precum bețivul, regele sau vanitosul. De-a lungul drumului, am ajuns să înțelegem de ce prințul își iubea atât de mult planeta: fiindcă era locul în care se simțea în siguranță și confortabil, chiar dacă nu era perfect. Iar, deși poate nu ne dorim mereu să recunoaștem asta, pentru o singură secundă de familiaritate, am fi capabili de o mulțime de compromisuri — poate din iubire, sau poate din obișnuință. Oricare variantă ar fi cea adevărată, de dragul inocenței sufletului micului prinț, haideți să credem că iubirea triumfă de fiecare dată, alături de micile și prețioasele dovezi de omenie.
Urleanu Maria Cristina
Clasa a VIII-a B
Liceul Greco-Catolic „Timotei Cipariu”
Comentarii recente