Încă de la publicarea primului volum, în 2008, seria „Jocurile Foamei” a Suzannei Collins a devenit un succes uriaș, fiind ulterior ecranizată în filme extrem de populare. Inevitabil, a urmat un prequel, „Balada șerpilor și a păsărilor cântătoare” (2020), iar acum acesta este continuat de „Răsăritul din ziua extragerii”, a cărui acțiune se desfășoară cu aproximativ un sfert de secol înaintea evenimentelor din trilogia originală.
Succesul cărților s-a datorat, în parte, felului ingenios în care Collins a reinterpretat un mit antic – cel al Minotaurului – plasându-l într-o lume futuristă și oferindu-le celor slabi puterea de a-i răsturna pe cei puternici. Dar succesul s-a datorat și atenției sale deosebite față de efectele rețelelor sociale și ale televiziunii de tip reality-show, explorând granița dintre sinele autentic și prefăcătorie, precum și modul în care narațiunile pot fi manipulate în interes propriu. În acest nou volum, Collins revine la aceste teme familiare prin povestea simpaticului Haymitch Abernathy. Cititorii îl cunosc deja în rolul de mentor al îndrăgitei eroine din trilogia originală, Katniss Everdeen.
„Jocurile Foamei” reprezintă un spectacol violent creat pentru a menține țara Panem într-o stare permanentă de supunere. În fiecare an, adolescenți numiți „tributuri” sunt aleși prin tragere la sorți pentru a participa la competiție. Aruncați în rolul unor soldați-copii și închiși într-o arenă uriașă care funcționează asemenea unui panopticon, sunt obligați să lupte între ei până când rămâne un singur supraviețuitor. Toți cresc deprinzând mecanismele relațiilor publice, deoarece abilitatea de a-ți controla imaginea poate face diferența dintre viață și moarte.
În vârful ierarhiei din Panem, domnește monstruosul președinte Snow, măcinat de boală și aproape vampiric în setea sa de putere. Sub el se află locuitorii strălucitori, dar superficiali ai Capitoliului, urmați de cetățenii obișnuiți din districtele strict delimitate, până la sărăcăciosul District 12, locul de origine atât al lui Katniss, cât și al lui Haymitch. Aceste granițe de clasă pot părea artificiale, dar ele evidențiază reflecțiile asupra puterii și permit o satiră directă la adresa modei și a luxului: o femeie din Capitoliu își coase urechi adevărate de pisică, în timp ce locuitorii Districtului 12 trăiesc în sărăcie.
Simplitatea și căldura Districtului 12 contrastează puternic cu decadența Capitoliului, iar Haymitch pare, la prima vedere, un băiat simplu, crescut la țară. Muncește din greu pentru a-și ajuta mama, are grijă de fratele său mai mic și produce alcool ilegal pentru a câștiga bani în plus. Dragostea lui pentru Lenore Dove, iubita sa cântăreață, reprezintă ancora emoțională a cărții. Anul în care se desfășoară acțiunea marchează cea de-a 50-a aniversare a Jocurilor, motiv pentru care sunt aleși de două ori mai mulți tribuți decât de obicei. Ghinionul îl lovește pe Haymitch, care trage paiul cel scurt. Iar Jocurile încep din nou, cu întreaga lor cruzime.
În timp ce se pregătește să fie antrenat pentru luptă, Haymitch descoperă și primele semne ale unei revolte: în interiorul Capitoliului există oameni care doresc încetarea Jocurilor, iar el ajunge implicat în planurile lor. Astfel, are de îndeplinit o dublă misiune: să câștige competiția și, în același timp, să submineze întregul sistem. Deoarece știm că Jocurile continuă și după aceste evenimente, știm și că nu va reuși în cea de-a doua parte a planului său. Totuși, acest lucru nu diminuează suspansul, fiindcă cititorul dorește să afle ce semințe ale răzvrătirii sunt plantate pentru viitor.
Collins este o scriitoare excelentă, iar romanul conține momente de un lirism surprinzător, care atenuează atmosfera sumbră. Într-o notă literară, Haymitch își amintește de poemul lui William Blake, Ah! Sun-flower, care evocă atât spiritul radical, cât și importanța naturii în viața lui. Colierele în formă de floarea-soarelui purtate de tribuți sunt simultan simboluri și, fiind confecționate din explozibili, instrumente ale distrugerii. Pe tot parcursul cărții, cititoriilor li se reamintește că doar un singur om poate să iasă viu din arenă. Cruzimea se poate opri pentru câteva ore, dar niciodată nu va dispărea.
Referințele clasice sunt omniprezente. Cel care concepe paradele Jocurilor se numește Incitatus, după calul împăratului Caligula, iar în arena monstruoasă, care parodiază peisajul pastoral, Collins folosește un motiv din poezia latină: locus amoenus, locul idilic care se transformă într-un spațiu al violenței. Constant, autoarea se joacă cu tema dublurilor, sporind senzația de neliniște.
Întotdeauna mi s-a părut ingenios modul în care seria tratează violența și moartea. Tributurile sunt supuse unor degradări fizice și psihice extreme, dar nu își pierd valorile morale pe parcurs. Într-un detaliu deosebit de crud, un tată este obligat să devină mentorul propriului fiu, învățându-l cum să supraviețuiască, deși nu poate garanta nimic. Capitoliul și președintele Snow încearcă încontinuu să îi dezbine pe cetățeni, să le convingă pe tributuri să se urască reciporc, dar nu reușește. Iubirea între oameni supraviețuiește, oricât de tare ar încerca cineva să împiedice asta. Mirosul morții plutește pretutindeni, iar tonul general este mai degrabă tragic decât triumfător.
Fanii știu cum se termină seria, povestea lui Haymitch fiind o simplă piesă de puzzle. Deși nu atinge intensitatea și entuziasmul primului volum din „Jocurile Foamei”, „Răsăritul în ziua extragerii” oferă suficiente motive atât pentru a cuceri noi cititori, cât și pentru a-i mulțumi pe cei mai înfocați fani ai seriei.
Mara Pădureț