Ce înseamnă să fii om? Să iubești, să călătorești, să fii împreună cu cei pe care îi iubești? Peter Scott-Morgan înceacă să răspundă la aceste întrebări în cartea sa, „Peter 2.0”. După ce este diagnosticat cu MND, o boală genetică care ar urma să îi atrofieze fiecare mușchi din corp, Scott-Morgan decide să devină cyborg. Da, un robot-om adevărat care să poată trăi mai mult de trei luni.
Ceea ce face această poveste non-fiction atât de captivantă este faptul că Scott-Morgan este expert în robotică și în sisteme organizaționale corporative, un gânditor radical și nonconformist care crede că, într-o zi, oamenii și inteligența artificială se vor contopi fizic. Cine să fi fost mai potrivit decât el, atunci când propriul corp e lovit de nenorocire, să încerce să transforme teoria în practică? Deși pare greu de crezut, povestea lui Scott-Morgan este una reală, i-a câștigat câțiva ani de viață și timpul necesar pentru a o scrie, în această carte.
Fiind un rebel prin natura sa, cercetătorul Scott-Morgan a respins presupunerea general acceptată că boala sa e netratabilă și, inevitabil, fatală. A decis, așadar, că o poate transforma dintr-o condamnare la moarte într-o afecțiune cronică și că își poate construi un viitor la granița dintre inteligența artificială și existența umană, dezvoltând un avatar și creând un cyborg uman. Devenind Peter 2.0, a crezut că își va elibera creierul de constrângerile fizice pentru a se bucura de realitatea virtuală. Astfel, spune el, va schimba însăși semnificația faptului de a fi om și le va permite persoanelor afectate de boli cumplite să ducă o viață împlinită.
Britanicul Scott-Morgan este un personaj cu totul aparte: curios, neconvențional, alimentat de o încredere în sine aproape arogantă; un spirit independent și un outsider. Își descrie o copilărie protejată și privilegiată în Wimbledon, fiind singurul copil al unor părinți conservatori. La doar șapte ani, cita formula dilatării timpului a lui Einstein, fascinat de felul în care știința putea crea magie. La șaisprezece ani, spunea bancuri licențioase în latină și scria eseuri de notă maximă despre un viitor în care „creierul meu se va conecta la un creier electronic și împreună vom fi mult mai inteligenți decât suma părților noastre”.
Dincolo de realizări, se ascund, însă, întunericul și singurătatea. Unele dintre cele mai emoționante capitole ale cărții descriu anii petrecuți la o școală privată, unde Peter era agresat zilnic pentru lucruri pe care nu le putea controla. Directori autoritari care pedepseau și alungau orice bucurie, părinți care nu vedeau alt drum în afară de excelența academică – toate acestea îi făceau zilele mai lungi și mai grele. Scott-Morgan a plâns în tăcere, dar suferința i-a călit caracterul. A hotărât să înfrunte agresorii și să respingă ceea ce el numește „sistemul”. Nu avea să mai tolereze niciodată nedreptatea; urma să încalce regulile, să renunțe la traseul prestabilit către Oxbridge, să studieze informatica și să schimbe lumea. Un susținător convins al puterii științei de-a lungul întregii sale vieți, Scott-Morgan rămâne ferm în convingerea sa că orice problemă poate fi rezolvată „dacă ești suficient de inteligent, suficient de curajos și ai acces la o tehnologie cu adevărat extraordinară…”
„Să vedem”, spune el, „cât de departe putem transforma science-fiction-ul în realitate.” Oamenii își fac așadar planuri, dar bolile degenerative necruțătoare încă râd de ele. Scott-Morgan rămâne, până la urmă, captiv în corpul său uman, fără a cunoaște nemurirea. După numeroase intervenții chirurgicale, mărturisește totuși optimist: „Doar faptul că pot să stau în picioare și să privesc în jur… este cu adevărat extraordinar”. Curând, devine evident că boala avansează prea rapid pentru a-i permite să beneficieze de intervențiile mai radicale în care își pusese speranța. În acel moment, cartea își schimbă subtil direcția și se transformă într-un portret sfâșietor, dar profund tandru, al iubirii. Multe povești despre decizii sau afecțiuni care schimbă viața – precum demența, luarea în considerare a eutanasiei sau acceptarea unui tratament revoluționar, dar riscant – ajung, în cele din urmă, să devină omagii aduse iubirii. Oricare ar fi ideea inițială sau justificarea de la care pornesc, până la final se conturează adevărul exprimat atât de frumos de Larkin, alter ego-ul lui Scott-Morgan: ce va rămâne din noi este iubirea.
Privită ca întreg, „Peter 2.0” e o carte inegală. Stilul lui Scott-Morgan poate fi emoționant, captivant, sincer și plin de umor, dar uneori devine obositor și indulgent. Prima parte a cărții e de-a dreptul captivantă; a doua, în care dezvoltă teoria sa despre Regulile Nescrise ale Universului și alunecă spre science-fiction, mi s-a părut mai puțin convingătoare. La fel ca mulți dintre cei care se află la granița dintre genialitate și excentricitate, Scott-Morgan are un ego puternic. Ideile sale par mai mari decât viața însăși și reușesc totuși să te țină cu sufletul la gură până la ultima pagină.
Ultimul cuvânt îi aparține chiar lui, rostit prin vocea în care abia dacă se mai simte o urmă a originii sale robotice: „Acum nu este sfârșitul a nimic”, spune Peter, devenit parțial cyborg, chiar dacă nu a ajuns să se contopească cu tehnologia, cum sperase. „Acum începe distracția…”