aug. 10, 2026 |
Micul prinț, Antoine de Saint-Exupéry
elevă Rădulescu Andra, C. N. Mihai Eminescu Oradea
Publicat pentru prima dată în 1943, la New York, de editura Reynal & Hitchcock, Micul prinț este una dintre cele mai cunoscute cărți ale scriitorului și aviatorului francez Antoine de Saint-Exupéry. Deși este prezentată de multe ori drept o carte pentru copii, mi se pare că această încadrare este puțin nedreaptă. Povestea este simplă, personajul principal este un copil, iar cartea poate fi citită foarte ușor, însă ideile din spatele ei sunt mult mai apropiate de întrebările unui adult decât ai crede la prima vedere. Este o poveste despre copilărie și maturizare, despre prietenie și iubire, dar și despre felul în care oamenii ajung să uite ce este cu adevărat important.
Trebuie să recunosc că, înainte să citesc cartea, aveam impresia că știu deja destul de multe despre ea. Micul prinț este atât de cunoscut, încât întâlnești peste tot citate, desene sau referințe la vulpe, floare și planetele lui. Tocmai de aceea, mă așteptam să nu mă mai surprindă foarte mult. Totuși, citind-o, mi-am dat seama că una este să cunoști câteva idei dintr-o carte și alta este să le vezi în povestea lor.
Cartea este povestită de un aviator care se prăbușește în deșertul Sahara și îl întâlnește acolo pe Micul prinț, un băiețel venit de pe un asteroid foarte mic, B-612. Întâlnirea lor începe într-un mod destul de neobișnuit: copilul îi cere aviatorului să îi deseneze o oaie. Din conversațiile lor aflăm treptat de unde vine Micul prinț, cum a plecat de pe planeta lui și ce a descoperit în călătoriile sale.
Înainte de a ajunge pe Pământ, el vizitează mai multe planete, pe fiecare întâlnind câte un adult. Aici mi s-a părut că povestea începe să devină mai mult decât o simplă aventură. Fiecare dintre oamenii pe care îi întâlnește pare să reprezinte un anumit mod de a trăi: regele care are nevoie să dețină controlul, vanitosul care are nevoie de admirația celorlalți, bețivul prins într-un cerc absurd, omul de afaceri care numără stelele pentru că vrea să le considere proprietatea lui și lampagiul care își îndeplinește mecanic misiunea.
La început, personajele acestea sunt aproape comice. După aceea, însă, devin puțin triste. Micul prinț nu înțelege de ce adulții fac toate aceste lucruri, iar cititorul este tentat să râdă împreună cu el. Numai că, dacă te gândești puțin, îți dai seama că nu sunt chiar atât de departe de realitate. Și noi ajungem să fim preocupați de bani, de imagine, de statut sau de faptul că trebuie să demonstrăm ceva. Uneori nici nu mai știm exact de ce facem lucrurile pe care le facem, dar continuăm să le facem pentru că așa ne-am obișnuit.
Mi-a plăcut foarte mult și povestea florii de pe planeta Micului Prinț. La început, el este foarte atașat de ea, dar nu știe cum să îi înțeleagă comportamentul. Floarea este orgolioasă și capricioasă, iar Micul Prinț ajunge să creadă că poate a făcut o alegere greșită iubind-o. Când pleacă și întâlnește apoi o grădină plină cu trandafiri, își dă seama că floarea lui nu este unică pentru că ar fi singurul trandafir din lume. Este un trandafir ca ceilalți, dar pentru el este diferită deoarece a avut grijă de ea.
Aici am simțit că apare una dintre ideile cele mai frumoase ale cărții. Un lucru nu devine important doar pentru că este rar sau perfect. Uneori devine important pentru că am investit timp în el. Cred că același lucru se întâmplă și cu oamenii. Nu ne apropiem de cineva pentru că este neapărat cea mai interesantă sau cea mai perfectă persoană din lume, ci pentru că ajungem să construim ceva împreună. Iar apoi apare vulpea.
Relația dintre Micul Prinț și vulpe mi s-a părut cea mai importantă parte a cărții. Vulpea îl învață că pentru a crea o legătură cu cineva este nevoie de timp, răbdare și apropiere. Nu poți să cunoști cu adevărat un om dacă nu îi acorzi timp. Iar după ce creezi o astfel de legătură, apare și responsabilitatea față de celălalt.
Mi se pare o idee care poate fi aplicată aproape oricărei relații. Prietenia, familia, iubirea, chiar și relația pe care o avem cu un animal presupun să fim acolo și atunci când lucrurile nu sunt perfecte. Poate că acesta este motivul pentru care partea cu vulpea este atât de memorabilă: nu spune ceva complicat, dar spune ceva ce uităm foarte ușor.
Un alt aspect care mi-a rămas în minte este diferența dintre copii și adulți. La începutul cărții, aviatorul povestește despre desenul pe care îl făcuse când era copil: un șarpe boa care înghițise un elefant. Adulții vedeau doar o pălărie. Mi se pare o imagine simplă, dar foarte bună pentru felul în care ne schimbăm pe măsură ce creștem. Când suntem mici, punem întrebări pentru că nu știm. Mai târziu, ajungem să credem că trebuie să știm deja totul.
Și poate că maturizarea nu este problema în sine. Problema este momentul în care confundăm maturitatea cu pierderea curiozității.
Asta mi se pare, de fapt, una dintre ideile centrale ale cărții. Saint-Exupéry nu spune că trebuie să rămânem copii și să refuzăm să creștem. Ar fi imposibil. Cred că spune mai degrabă că, atunci când devenim adulți, nu ar trebui să pierdem complet felul în care vedeam lumea înainte. Ar trebui să rămână undeva în noi capacitatea de a ne mira, de a pune întrebări și de a vedea mai mult decât ceea ce este evident.
Mi-a plăcut și relația dintre aviator și Micul Prinț tocmai pentru că este foarte simplă. Nu au nevoie de foarte mult timp ca să devină importanți unul pentru celălalt. Vorbesc, se ascultă și ajung să se atașeze. Iar despărțirea lor mi s-a părut cu atât mai tristă cu cât, până la urmă, povestea nu are nevoie de un mare conflict pentru a transmite ideea de pierdere.
După ce am terminat cartea, nu am rămas cu impresia că am descoperit o lecție pe care nu o mai știam. Mai degrabă am rămas cu niște lucruri pe care probabil le știam, dar la care nu mă gândisem în felul acesta. Că oamenii pe care îi iubim ajung să fie importanți prin timpul pe care îl petrecem cu ei. Că lucrurile care contează nu sunt întotdeauna cele mai vizibile. Că uneori putem fi atât de ocupați să demonstrăm ceva, încât uităm să ne mai bucurăm de ceea ce avem.
Cred că acesta este și motivul pentru care Micul Prinț nu mi se pare o carte care trebuie citită o singură dată și apoi pusă pe un raft. Povestea rămâne aceeași, dar cititorul nu. Poate că la zece ani ai vedea un copil care călătorește printre planete, iar câțiva ani mai târziu ai vedea un om care încearcă să înțeleagă iubirea, singurătatea și oamenii.
Pentru mine, acesta este farmecul cărții. Este mică, simplă și uneori chiar pare naivă, dar după ce o termini îți dai seama că ai stat, de fapt, să citești despre unele dintre cele mai complicate lucruri: cum iubim, cum pierdem, cum ne apropiem de ceilalți și, mai ales, cum ajungem să nu mai vedem ceea ce era important de la început.
O recomand tuturor oamenilor, indiferent de vârstă!
aug. 10, 2026 |
Lumea Sofiei, Jostein Gaarder
elevă Rădulescu Andra
C. N. Mihai Eminescu Oradea
Publicat pentru prima dată în Norvegia, în 1991, sub titlul Sofies verden, romanul lui Jostein Gaarder reușește să transforme filosofia, care poate părea destul de greu de abordat, într-o poveste despre o adolescentă care începe să își pună întrebări despre propria existență. Lumea Sofiei se află undeva între roman de formare, poveste misterioasă și introducere în istoria filosofiei. Și cred că tocmai această combinație îl face atât de diferit de o carte obișnuită. Nu este doar povestea Sofiei, dar nici doar o lecție despre filosofi. Este, într-un fel, povestea unei fete care învață să nu mai accepte lumea așa cum i se oferă.
Sofia Amundsen este o adolescentă obișnuită, până în momentul în care începe să primească niște scrisori misterioase. Prima întrebare pe care o găsește este foarte simplă: „Cine ești?”. Apoi apare o alta: „De unde vine lumea?”. La prima vedere, sunt întrebări foarte mari pentru o adolescentă, dar, dacă stai să te gândești, sunt probabil printre primele întrebări pe care le punem când suntem mici și printre ultimele la care mai avem curajul să ne întoarcem când creștem.
Sofia începe să primească lecții de filosofie de la Alberto Knox, un profesor misterios care o poartă prin istoria gândirii occidentale. Ea ajunge să îi cunoască pe Socrate, Platon, Aristotel, Descartes, Spinoza, Kant, Hegel, Marx și mulți alți filosofi. Romanul trece astfel prin perioade foarte diferite, iar Sofia începe să înțeleagă că lumea pe care o considerăm firească a fost, de fapt, pusă sub semnul întrebării de oameni din toate epocile.
Mi-a plăcut în mod special faptul că Gaarder nu pornește de la definiții. Nu îi spune Sofiei pur și simplu ce este filosofia, ci o face să se mire. Iar mie mi se pare că aici este una dintre ideile importante ale cărții: filosofia începe atunci când încetăm să mai considerăm totul normal.
În fiecare zi facem foarte multe lucruri fără să ne întrebăm de ce. Ne trezim, mergem la școală, vorbim cu oamenii din jur, ne facem planuri și mergem mai departe. La un moment dat, toate acestea devin atât de obișnuite, încât uităm să mai observăm cât de ciudat este, de fapt, că existăm. Sofia este scoasă tocmai din această stare de obișnuință.
Mi s-a părut foarte frumoasă comparația cu copilul care se poate mira de lucrurile pe care adultul nu le mai observă. Un copil poate întreba de ce există oameni, de unde vine timpul sau ce se întâmplă după moarte. Adultul, de multe ori, îi răspunde și apoi își vede de treabă. Nu pentru că întrebările nu ar fi importante, ci pentru că a ajuns să creadă că viața nu are timp pentru ele.
Cred că exact asta încearcă Alberto Knox să schimbe în Sofia. Nu îi oferă doar informații, ci îi schimbă modul de a privi. Poți să știi foarte multe lucruri și totuși să nu gândești cu adevărat. Poți să memorezi nume, date și teorii, dar dacă nu ajungi să te întrebi ce înseamnă ele pentru tine, informația rămâne doar informație.
Pe lângă lecțiile de filosofie, povestea Sofiei devine din ce în ce mai misterioasă. Ea începe să primească mesaje care par să fie destinate unei alte fete, Hilde, iar existența acesteia devine treptat tot mai importantă. Nu vreau să dezvălui foarte mult din această parte, pentru că mi se pare că misterul este una dintre plăcerile romanului. Mi-a plăcut însă felul în care Gaarder folosește povestea pentru a pune sub semnul întrebării însăși ideea de realitate. La început, citim despre Sofia ca despre o adolescentă obișnuită, dar treptat ajungem să ne întrebăm dacă lucrurile sunt chiar atât de simple.
În timp ce Sofia învață despre diferitele moduri în care filosofii au încercat să explice lumea, începe să se întrebe și ea cine este și cât control are asupra propriei vieți. Mi se pare că aici romanul trece de la o simplă istorie a filosofiei la o carte despre maturizare. Sofia nu se maturizează doar pentru că află mai multe, ci pentru că începe să gândească singură.
Acest lucru mi s-a părut foarte apropiat de ceea ce înseamnă adolescența. Este perioada în care începi să îți dai seama că părerile părinților, profesorilor sau ale oamenilor din jur nu sunt neapărat adevăruri absolute. Le poți asculta și respecta, dar poți și să le pui sub semnul întrebării. Sofia începe să își construiască propriile întrebări și, prin ele, propria perspectivă.
Cartea m-a făcut să mă gândesc și la cât de mult din identitatea noastră este construită de ceilalți. De când suntem mici, ni se spune într-un fel sau altul cine suntem: „ești bun la asta”, „nu ești bun la asta”, „trebuie să faci asta”, „asta nu este pentru tine”. Unele dintre aceste lucruri ne ajută, dar altele ajung să devină etichete pe care le purtăm fără să ne mai întrebăm dacă ni se potrivesc.
Nu pot spune că toate lecțiile de filosofie mi s-au părut ușor de parcurs. Unele capitole sunt destul de dense și au fost momente în care am simțit că povestea se oprește pentru a lăsa loc unei adevărate lecții. Totuși, cred că tocmai aceste părți fac romanul să fie ceea ce este. Mi-a plăcut că Gaarder nu încearcă să ne convingă că există un singur răspuns corect. Filosofii prezentați se contrazic, se completează sau pornesc de la idei complet diferite. A gândi nu înseamnă, deci, să găsești imediat răspunsul perfect, ci să fii dispus să îl verifici, să îl schimbi și uneori chiar să recunoști că nu știi.
Cred că de aceea întrebarea „Cine ești?” este atât de potrivită pentru începutul cărții. Sofia crede probabil că știe răspunsul, la fel cum și noi credem adesea că știm cine suntem. Dar, cu cât te gândești mai mult, cu atât răspunsul devine mai complicat. Suntem ceea ce credem despre noi? Ceea ce văd ceilalți? Alegerile noastre? Amintirile noastre? Sau câte puțin din toate?
Nu cred că Lumea Sofiei îți rezolvă această întrebare. Și sincer, mi se pare mai bine așa. La final, am rămas mai puțin cu informațiile despre fiecare filosof în parte și mai mult cu senzația că lumea poate fi privită din mult mai multe unghiuri decât credem. Mi se pare că aceasta este adevărata miză a cărții: nu să devii filosof după ce ai terminat-o, ci să devii puțin mai atent la propriile gânduri.
Pentru mine, Lumea Sofiei este mai ales o carte despre începutul gândirii personale și al maturizării. Despre momentul în care lumea pe care o primești de-a gata începe să devină lumea pe care vrei să o înțelegi singur. Iar dacă ar fi să păstrez o singură idee după lectură, nu ar fi neapărat o teorie filosofică, ci nevoia de a continua să întreb. Pentru că, până la urmă, poate că nu răspunsurile ne fac să creștem, ci întrebările pe care nu ne mai este frică să le punem. Recomand această carte cu sinceritate!
aug. 4, 2026 |
Am ales să vă prezint și un roman grafic. Niște copii din Lituania, din Vilnius, sunt duși în Siberia. Algis, personajul principal, își amintește întreaga călătorie cu trenul și viața petrecută acolo. Înainte de a urca în tren, băiatul vrea să îl ia cu el și pe cel mai bun prieten al său, găscanul, pe spatele căruia visează să călătorească, exact ca Nils Holgerson. Din păcate, unul dintre soldați îi împușcă prietenul și Algis află ce este moartea.
Ca să treacă timpul mai repede, să uite de foame și de frig, învățătoarea Violeta organizează un cor. Bărbați, femei și copii cântă și ignoră faptul că sunt în drum spre Siberia. Apoi, toți adună semințele merelor mâncate, pentru a le putea planta mai târziu. Din timp în timp, trenul se oprește să-și facă necesitățile. Așa o regăsește pe Veronica, prietena lui de la școală. Când ajung, sunt înghesuiți într-o biserică, apoi distribuiți în barăci pline de ploșnițe. Din păcate, mâncare este foarte puțină și, pentru a scăpa de foame, fac o supă de pietre în care pune fiecare ce poate. Dincolo de un zid, se află tabăra japoneză și copiii compun haiku-uri pe care le aruncă peste zid. Petronela îi spionează pe japoneziși apoi îi învață pe copii să facă niște cocori din origami. De Crăciun, mănâncă toți, împreună, cântând colinde.
Din fericire, unchiul Alfonsos intervine pe lângă guvernul de la Vilnius și li se pune la dispoziție copiilor un tren pentru a reveni în Lituania.
Este o carte despre oameni și omenie, tristă, cu niște imagini frumoase, despre o țară pe care nu am mai întâlnit-o în alte povești și despre o perioadă despre care mi-au povestit doar bunicii.
Transcriu haikul compus de copiii lituanieni:
Pe străvechiul iaz
Saltul unei broscuțe
Clipoci.
Luca Borza, clasa a V-a , Școala Iuliu Hațieganu, Cluj-Napoca
aug. 4, 2026 |
Îmi plac cărțile care se bazează pe mistere, pe enigme, pe secrete ce așteaptă să fie descoperite. Când am citit pe coperta a IV-a că personajul principal este un băiat de vârsta mea care semnează un contract cu un domn misterios, am știut că o să îmi placă. Nu m-am înșelat. Iată un posibil rezumat.
În prolog, naratorul se întâlnește în tren cu un om ciudat. El îi oferă posibilitatea să cineze împreună, apoi dispare. Naratorul își pune întrebări în legătură cu identitatea acestui om, dar nu ne oferă o explicație clară. Abia, la final, o să ne dăm seama cine era misteriosul călător.
Povestea îl are în centru pe Timm, un băiat sărac, orfan de tată care încheie un contract, cu un om enigmatic. Necunoscutul îi cere râsul în schimbul posibilității de a câștiga orice pariu. Așa ajunge băiatul să îi aducă bani mamei, devenind, însă, tot mai trist. Din păcate, curând, este acuzat de furt. Apoi, pariază la cursele de cai și, potrivit contractului, câștigă. Nu mai poate suporta situația și dorește să plece pe mare. În drum spre port, întâlnește un om care îl duce la un teatru de păpuși. Acum își dă seama cât de valoros era râsul pe care l-a pierdut. Pe vapor, întâlnește un cunoscut care vorbește despre baronul cu care a încheiat contractul. Băiatul vrea să-și recupereze râsul și pune pariu cu băiatul de la cârmă că va fi la fel de bogat ca baronul. Prin urmare, devine fiul lui și ajunge să locuiască în palatul lui, asistând la un ritual care îl sperie.
Ce se întâmplă mai departe, vă las să descoperiți singuri. Va reuși Timm să-și recupereze râsul? A fost un gest necugetat, acela de a semna contractul cu baronul? Voi ce ați fi făcut, dacă ați fi fost în locul lui?
Ceea ce am învățat din această carte este că râsul ne face Oameni, iar un citat care mi-a plăcut este acesta: Când oamenii râd, diavolul nu are nicio putere.
Luca Borza, clasa a V-a, Școala Gimnazială Iuliu Hațieganu, Cluj-Napoca
aug. 4, 2026 |
După ce am citit Robinson Crusoe, mama mi-a dat Toporișca. Am observat că seamănă cu romanul lui Daniel Defoe, fiindcă prezintă povestea unui băiat care nu își pierde umanitatea, deși trebuie să supraviețuiască în condiții extreme.
Părinții lui Brian au divorțat și băiatul pleacă cu un avion comercial în Canada, ca să-și viziteze tatăl. Înainte de a urca, mama îi dă o toporișcă în dar, de aici și titlul romanului. În timpul deplasării, pilotul face infarct. Brian preia controlul, dar se termină kerosenul, avionul se prăbușește într-un lac, dar el se salvează înotând. Își scrântește o mână și un picior, adoarme pe malul lacului și când se trezește, este plin de bube produse de țânțari. Rămâne două zile, sprijinit de un copac, apoi i se face sete, bea apă din lac și vomită. După aceea, găsește un fel de peșteră, unde se ascunde pentru a scăpa de animalele sălbatice. Când i se face foame, mănâncă niște fructe pe care le numește de maț, deoarece vomită din cauza lor.
Într-o zi, un porc spinos intră în peșteră și-l înțeapă. Stă nemișcat două zile pe plajă. Găsește apoi ouă de broască țestoasă, pe care le mănâncă pentru a nu muri de foame. Folosind toporișca face focul. În timp ce doarme liniștit, un sconcs se strecoară și îi fură ouăle, lăsând în urmă un miros neplăcut. Astfel, își îngrădește adăpostul, ca să nu mai fie atacat.
Cu ajutorul unui arc, vânează pești și păsări, dar un elan îl atacă, aproape ucigându-l. În aceeași noapte, vine o tornadă care îi distruge toată munca. La un moment dat, se duce să caute kitul de supraviețuire din rămășițele avionului. Înoată până la epavă și când să rupă aliajul, scapă toporișca. Reușește, însă, să o recupereze. Intră în avion ia kit-ul și dă de craniul pilotului. Cu ultimele forțe, iese de acolo, pe urmă apasă pe un transmițător și reușește să le dea celorlalți coordonatele locului unde se află. La final, este salvat după trei luni de încercări disperate de a se salva.
Mi-a plăcut mult curajul lui Brian și aș recomanda cartea pentru încercările la care a fost supus. De fiecare dată când mai apărea o provocare, mă întrebam ce aș fi făcut eu.
Citatul care mi-a plăcut: Nu există altă modalitate de a învăța decât prin încercare și eroare.
Luca Borza, clasa a V-a, Școala Gimnazială Iuliu Hațieganu, Cluj-Napoca
aug. 4, 2026 |
Autor: Onjali Rauf, Traducere: Silvia-Alexandra Ștefan, BOOKLET 2024
Este o carte despre refugiați și problemele lor. Nu m-am gândit niciodată la ce simt acești copii, până când în clasa mea nu au venit doi gemeni a căror mamă era din America și o fetiță cu o mamă japoneză. Nu erau refugiați, tații erau români, dar probleme aveau. De aceea, cartea aceasta ne-a învățat, pe mine și pe colegii mei să fim mai buni, mai atenți și mai pregătiți să îi înțelegem.
Când începe școala, o fată din clasă se mută și rămâne un loc gol. Într-o zi, un copil nou intră în clasă și toți colegii sunt uimiți. Alexa încearcă să se împrietenească cu el, dar se retrage speriat atunci când fata îi oferă o bomboană. Copilul are nevoie să stea separat, așa că se așează în ultima bancă.
Alexa îl aude pe un domn, spunând că băiatul cel nou este un copil refugiat. Fetița se duce acasă și îi povestește mamei despre băiat, iar mama îi explică termenul: Un refugiat este o persoană obligată să își părăsească țara în care s-a născut din cauza persecuțiilor, a războiului sau a violenței.
Într-o zi, o doamnă drăguță vine să-l ajute pe băiatul nou și îl invită să se joace cu ceilalți. Așa află copiii că numele lui este Ahmed. Din păcate, bătăușul clasei decide să-i facă zile fripte lui Ahmet, dar nu prea reușește. Alexa decide să-i dea o rodie pentru a-i aminti de țara lui natală, dar bătăușul i-o fură. După aceea, băiatul îi povestește Alexei despre mama, tatăl și sora lui pe care i-a pierdut pe drumul lung dinspre Siria spre Europa.
Când ajunge a doua zi la școală, află că Anglia își închide porțile pentru migranți și pentru refugiați. Alex decide să îl ajute și îi scrie o scrisoare reginei. Așteaptă câteva zile, dar nu este sigură că scrisoarea a ajuns unde trebuie, așa că decide să meargă să îi lase un bilețel reginei. După ce ia metroul, ajunge în Curtea Palatului, unde se desfășoară o paradă. Profită de momentul oportun, sare peste gard, dar dă cu capul de pământ și leșină. Când își revine, reușește să dea biletul unui general. După aceea, se întoarce acasă, dar devine celebră. Poliția și televiziunea o interoghează și primește o invitație la ceai cu regina.
La final, părinții sunt aduși la Londra și familia se reunește.
Mi-a plăcut romanul, fiindcă m-a ajutat să-i înțeleg mai bine pe cei care vin din alte țări și să îmi dau seama că și ei au sentimente și lor le este dor de ceea ce au lăsat acolo și ei caută un loc sigur pe care să îl numească acasă.
Luca Borza, Școala Gimnazială Iuliu Hațieganu, Cluj-Napoca
Comentarii recente