iul. 31, 2026 |
,,Împăratul muștelor”, romanul publicat în 1954 de către William Golding prezintă viziunea autorului asupra lumii, factorii de influențare a opiniei fiind perioada în care acesta a fost profesor la o școală, dar și ororile la care a fost martor în timpul celui de al Doilea Război Mondial
Nu cred că există un sentiment mai potrivit care să descrie plăcerea lecturii decât cel simțit în momentul în care, după închiderea cărții, realizezi că povestea nu a fost despre un urs păcălit de o vulpe, ci despre firea umană și tipologiile de oameni.
Dragi cititori, mie mi-a provocat acest sentiment cartea ,,Împăratul muștelor”, scrisă de William Golding. O poveste despre un naufragiu în care sunt implicați băieți din medii diferite: Ralph, care provine dintr-o familie din clasa de mijloc; Piggy, un orfan obișnuit cu marginalizarea și Jack, șeful unui cor de băieți dintr-o școală de elită, aceștia fiind doar trei dintre personajele centrale ale romanului.
Deși suspansul nu a lipsit încă de la prima pagină, ceea ce mi-a atras atenția nu a fost în întregime desfășurarea acțiunilor, ci modul în care personajele — reprezentând cu fidelitate o oglindă a mediilor în care au crescut — abordau complet diferit fiecare situație de pe insula pustie pe care s-au trezit blocate: în timp ce unii dintre băieții mai mici începeau să plângă copleșiți de frică, Ralph și Piggy încercau să găsească o soluție cât mai pacifistă și democratică, iar Jack reacționa cu impulsivitate.
Toate aceste reacții, determinate de aceeași problemă, te provoacă să te întrebi: De ce nu au acționat toți copiii la fel? La urma urmei, cu toții erau apropiați ca vârstă.
O altă întrebare complet pertinentă ar fi: Fiind doar niște copii, de ce există atâta ură și dezbinare între ei? Nu cumva copiii sunt străini de ceea ce înseamnă răutatea?
Eu consider că ambele întrebări, deși des întâlnite pe buzele oamenilor, trădează o ipocrizie generală. Poate părea dură judecata mea, dar haideți să analizăm un caz simplu din viața cotidiană: O familie își crește copilul încurajându-i aroganța, orgoliul și răutatea, cu gândul că astfel îl va proteja de o lume care nu face excepții atunci când vine vorba de a frânge inocențe. Când copilul ajunge la vârsta adolescenței, începe să se ascundă de părinți, să ducă lipsa unui grup de prieteni sau chiar să fie evitat de ceilalți. Cu toate acestea, părinții continuă să-l privească cu indulgență și să-i repete că ceilalți sunt pur și simplu invidioși sau nu îi merită prietenia. Când copilăria se încheie, iar maturitatea devine vizibilă exclusiv la nivel fizic, sunt toate șansele ca acest tânăr să devină și mai ostil, mai disprețuitor și mai trufaș. Abia în acest punct, părinții se întreabă: „Cu ce am greșit?”. Răspunsul este paradoxal: aparent, nu au greșit cu nimic din perspectiva lor, însă, în realitate, acel copil nu ar fi putut deveni adultul de astăzi dacă singurele sale modele nu ar fi fost întruchiparea comportamentului pe care l-a deprins acasă.
De ce am ales să insist asupra tipologiei copilului arogant și a părinților ipocriți? Pentru că romanul lui Golding accentuează exact această idee prin intermediul personajului Jack și al corului său de băieți, demonstrând valabilitatea proverbului popular: „Ce iese din pisică tot șoareci mănâncă”.
Nu mă înțelegeți greșit: eu cred cu tărie că oricine se poate schimba, însă acest lucru este posibil numai și numai dacă persoana respectivă își recunoaște erorile de comportament și dorește să le îndrepte.
În cazul personajelor din roman, copiii sunt mult prea tineri pentru a discerne singuri granița dintre bine și rău. În acțiunile lor, ei se ghidează strict după tiparele în care au fost crescuți: ceea ce lumea adulților le-a prezentat ca fiind «alb» rămâne alb, iar ceea ce li s-a spus că este «negru» rămâne negru.
Privați de discernământul specific unui om matur, deciziile pe care le iau de-a lungul izolării pe insula pustie le modelează inevitabil caracterul. Aceste alegeri le definitivează, cel mai probabil, modul în care vor aborda existența la sfârșitul acestui naufragiu — un naufragiu care nu este doar geografic, ci simbolizează însăși tranziția brutală de la inocența copilăriei la rigorile adolescenței.
În concluzie, ,,Împăratul muștelor” rămâne o capodoperă, pentru că ne obligă să privim în oglindă. Prăbușirea societății lor și plânsul disperat al lui Ralph de pe ultima pagină nu sunt altceva decât reacția unui copil la vederea unei lumi adulte care a eșuat în a le oferi repere morale adecvate. Cartea ne avertizează subtil că sălbăticia nu vine din junglă, ci se moștenește direct din eșecul educației noastre de zi cu zi.
Urleanu Maria Cristina
Clasa a VIII-a
Liceul Greco-Catolic „Timotei Cipariu”
iul. 31, 2026 |
Romanul ,,Inocentii”, scris in 2016 de către una dintre cele mai apreciate voci ale literaturii române contemporane, Ioana Pârvulescu, a fost rezultatul dorinței autoarei de a scrie un roman pornind de la propriile sale amintiri, având ca reper spațial Brașovul de altădată, văzut prin ochii unor copii nevinovați.
Dacă în recenzia cărții „Împăratul muștelor” am vorbit despre o perspectivă dramatică, întunecată și traumatizantă a schimbării timpurii, romanul ,,Inocenții” vine cu o contraofertă și ne propune o transformare nostalgică, haioasă și memorabilă, însă nu privată de schimbările neașteptate ale vieții.
Patru copii, deși având vârste diferite, își creează un sanctuar în casa familiei din Brașov. Diferențele de vârstă nu au fost niciodată mai oportune, căci, astfel, mezinii familiei sunt fascinați de poveștile pe care le aud de la cei mai mari.
Încetul cu încetul, micii protagoniști se dezvoltă și învață nu doar de la părinți, bunici, unchi sau mătuși, ci și de la cei apropiați ca vârstă.
Înșiruirea de acțiuni prezintă, în esență, un proces profund de maturizare, dar modul în care copiii acționează pe parcursul povestirii evoluează odată cu înaintarea în vârstă.
De la partizani empatici la bunici iertători, personajele Ioanei Pârvulescu accentuează o idee asemănătoare celei pe care William Golding s-a bazat atunci când a scris: există bunătate, însă trebuie doar să o cauți în locul potrivit.
În concluzie, pentru copiii care nu au trecut printr-o transformare bruscă și dură, dar pe care sfârșitul copilăriei și-a lăsat amprenta inevitabilă, această carte reprezintă o adevărată trezire a nostalgiei. La finalul lecturii, ne dăm seama că, alături de modele vii potrivite, copiii pot fi modelați in viitori adulți responsabili și iubitori, asemenea copiilor de pe strada Maiakovski, căci, așa cum spunea renumitul scriitor, Fyodor Dostoievski, chiar în citatul ales de autoarea Ioana Pârvulescu la început cărți, ” Acela care adună cât mai multe amintiri de felul acesta pentru toată viața poate fi sigur că la un moment dat își va găsi scăparea în ele”, iar cu toții știm că amintirile din copilărie au cel mai mare impact asupra unei persoane.
Urleanu Maria Cristina
Clasa a VIII-a
Liceul Greco-Catolic „Timotei Cipariu”
iul. 31, 2026 |
„Ce este destinul? Nenoroc?”
,,Hoțul de cărți” este opera de artă a lui Markus Zusak, o poveste tulburătoare despre război, omenie și iubire, dar și despre ceea ce accentuează naratorul însuși, Moartea, destinul.
În cele peste 500 de pagini, omenia și fatalitatea se joacă neîncetat cu personajele lui Zusak. Liesel, o fată de zece ani, urmărită îndeaproape de Moartea care a rămas fascinată de ea, pare să sufere pierderi în mod constant. Cu toate acestea, de fiecare dată, ea reușește să le depășească… sau, cel puțin, încearcă din răsputeri să o facă.
Contrar modurilor de ilustrare a omeniei din celelalte cărți pe care am încercat să vi le recomand, dragi cititori, Markus Zusak nu aduce în prim-plan copii pe insule pustii care își formează caracterul sub presiunea propriilor decizii, așa cum s-a întâmplat în viziunea lui William Golding, și nici partizani empatici de la munte, asemenea Ioanei Pârvulescu. În această carte, narată de cea mai controversată entitate, Moartea, omenia este întruchipată diferit: un fost soldat și tată adoptiv, un evreu fugar sau un băiețel german.
Oamenii au o mulțime de frici: frica de înălțime, frica de întuneric, frica de păianjeni. Cu toate acestea, cea mai întâlnită la nivel mondial, indiferent de secol, deceniu sau generație, rămâne frica de moarte. Naratorul poveștii nu îndulcește sfârșitul uman. Nu îl ascunde și nu încearcă să nege că misiunea sa se va revărsa, inevitabil, asupra întregii lumi. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când cadavrele se găsesc la tot pasul, Moartea constată că atenția i-a fost atrasă de Liesel, supranumită și „Hoțul de cărți”, poreclă dobândită după sustragerea unui volum într-o situație cu totul neplanificată.
Așadar, așa cum Moartea gândea încă din primele pagini ale cărții, ce este destinul? Nenoroc?
Vă invit să citiți capodopera lui Markus Zusak și să reflectați asupra unei întrebări mai strâns legate de omenie decât vom conștientiza noi, ființele umane, vreodată. Căci, în final, un simplu act de bunătate riscat în mijlocul terorii poate schimba în întregime destinul unei persoane.
Urleanu Maria Cristina
Clasa a VIII-a
Liceul Greco-Catolic „Timotei Cipariu”
iul. 28, 2026 |
Prezentarea cărții Micul Prinț
De Antoine de Saint-Exupery
Editura cărții este Arthur, anul de apariție este 1943, iar temele principale sunt: prietenia și explorarea.
În această carte este vorba despre un copil care făcea desene, dar adulții îi spuneau să se ocupe de geografie și de istorie.
Mai târziu, acesta devine un pilot, dar într-o zi, avionul băiatului a aterizat forțat în deșertul Sahara, unde se întâlnește cu un băiat numit Micul Prinț. Acesta vine de pe un asteroid numit B-612. Pe acel asteroid se află doi vulcani și un trandafir, care este prietenul Micului Prinț. Trandafirul este frumos și mândru, iar semnificația lui este simbolul iubirii și al vulnerabilității umane.
Prințul mai povestește despre călătoriile lui pe numeroase planete, care sunt foarte diferite una de alta.
Pe fiecare planetă, Micul Prinț stă de vorbă cu mai multe personaje precum: un rege, un bețiv, un lampagiu…
Micul Prinț i-a povestit băiatului că a mers și pe Pământ și s-a întâlnit cu un șarpe, o floare și cu o vulpe.
Personajele din această carte sunt: Micul Prinț, pilotul, trandafirul, vulpea, regele, bețivul, lampagiul, vanitosul, geograful, omul de afaceri și șarpele.
În final, această carte merită să o citiți deoarece este interesantă și captivantă, iar ilustrațile ei sunt minunate.
Robert Cheptanariu,
Liceul Tehnologic Electrotimiș,
Prof. coordonator Docolin Garofița
iul. 28, 2026 |
Prezentarea cărții Amintiri din copilărie
De Ion Creangă
Amintiri din copilărie este o carte în care se prezintă multe amintiri și momente de nostalgie din copilăria lui Nică, care este Ion Creangă însuși.
Cartea are mai multe lecturi, precum: Pupăza din tei, La scăldat, La cireșe…
În prima parte a cărții este prezentat satul Humulești, satul în care a copilărit Ion Creangă, membri familiei sale și rude.
În a doua parte a cărții se prezintă faimoasele capitole: ,,La scăldat” în care Nică se furișează din curte și merge să se scăldeze, dar Smaranda, mama lui, vine, îi ia hainele și pleacă, lăsându-l pe Nica dezbrăcat, ,,La cireșe”, episod în care Nică se furișează în curtea mătușei Mărioara și îi fură din copacul cu cireșe, însă aceasta îl vede și îl fugărește, ,,Pupăza din tei”, capitolul în care Nică ia pupăza din Humulești care trezea tot satul și merge la piață cu ea. Acolo găsește un bătrân care i-a spus că o cumpără, dar de fapt acesta i-a dat drumul.
În a treia parte este vorba despre cum Ion Creangă descrie satul Humulești și despre moartea bunicului său.
În ultima parte este vorba despre cum Nică este nevoit să își părăsească satul pentru a își continua studiile.
În capitolul ,,La cireșe” este vorba despre cum Nică merge la moș Vasile și se preface că îl cheamă pe vărul său Ion la scăldat. Acesta de fapt se furișează în curte și se urcă în cireș pentru a fura cireșe.
Totuși mătușa Mărioara îl vede și îl fugărește cu mătura până când Nică pleacă.
În capitolul ,,Pupăza din tei” este vorba despre cum mama lui se plângea că pupăza care trezea tot satul făcea prea multă gălăgie. Băiatul, auzind, ia pupăza și merge la piață cu ea pentru a o vinde.
Acolo găsește un bătrân care a vrut să o cumpere, dar acesta i-a dat drumul intenționat și l-a amenințat că îl spune la tatăl său.
Nică, auzind spusele omului, începe a fugi repede înapoi spre casă, iar în final pupăza se întoarce înapoi în sat.
Personajele acestei cărți sunt: Nică, Smaranda, frații și surorile lui Nică, Părintele Ion și multe altele.
În final recomand citirea acestei cărți deoarece este și amuzantă, dar și nostalgică, iar în al doilea rând ea oferă multe valori educative precum: respectul față de părinți, tradiții și multe altele.
Robert Cheptanariu
Liceul Tehnologic Electrotimiș
Prof. Coordonator: Docolin Garofița
iul. 25, 2026 |
C. 
S. Levis este cunoscut în lumea întreagă pentru celebra serie de șapte volume, Cronicile din Narnia, publicate începând cu 1950. În copilărie, autorul și fratele său erau mari amatori de povești cu animale fantastice. Astfel, din pasiune și fantezie debordantă, creează o lume ireală foarte complexă. Cronicile din Narnia, semnată de Clive Staples Lewis, cuprinde volumele- Nepotul magicianului, Leul, vrăjitoarea și dulapul, Calul și băiatul, Prințul Caspian, Călătorie cu Zori de Zi, Jilțul de argint și Ultima bătălie, care fac trimitere spre Biblie și ilustrează conceptul teologic fundamental al esenței divine, „Deus absconditus”.
VOLUMUL I, „NEPOTUL MAGICIANULUI”
În prima carte, vedem crearea Narniei, de către leul Aslan. O altfel de Geneză. Livada cu meri din Narnia, simbolizează Grădina Edenului, iar Vrăjitoarea Jadis îl îndeamnă pe Digory, primul om al Narniei, să mănânce din pomul de unde Aslan, un demiurg, îi poruncește să îi aducă un măr. Deosebirea între această primă carte și fragmentul din Biblie constă în faptul că Digory refuză să mănânce din pomul cu pricina. Acesta, împreună cu Polly, prima fată din Narnia, ajunge cu bine la Aslan, leul stăpânitor peste Narnia. Digory, Polly și Vrajitoarea Jadis au ajuns printr-o greșeală în Narnia, printre inelele magice, în care intrau în ce tărâm îi purtau norocul. La final, copiii și unchiul lui Digory se întorc înapoi în lumea obișnuită, einu vor uita niciodată experințele frumoase petrecute în lumea de vis.
VOLUMUL II, „ LEUL, VRĂJITOAREA ȘI DULAPUL”
În a doua carte, Aslan este trădat de Edmund, fratele lui Susan, Lucy și Peter Vrăjitoarei Albe. Acești patru frați au ajuns în Narnia printr-un dulap fermecat din casa unchiului lor. Aslan este omorât de vietățile rele ale Vrăjitoarei Albe, dar printr-o ,,vrajă veche” acesta reînvie a doua zi.
Această scenă este o metaforă pentru Răstignirea Și Învierea Domnului Iisus Hristos, din Biblie. La sfârșit, după ce partea lui Aslan învinge, Lucy, Edmund, Susan și Peter ajung mari regi peste Narnia, urmând ca epoca aceea să fie numită peste câteva secole: Era de Aur a Narniei.
VOLUMUL III, „CALUL ȘI BĂIATUL”
În a treia carte, acțiunea nu se mai petrece în Narnia, ci într-un stat din apropiere, Calormen. Acolo, oamenii trăiau în sclavie, în deșert și nu semănau deloc cu narnienii la înfățișare, întrucât calormenii erau mai bruni și cu ochi căprui la piele, iar narnienii erau blonzi și mai deschiși la culoarea pielii.
În noaptea în care Shasta află că nu este fiul pescarului Arsheesh, și că acesta vrea să îl vândă ca sclav unui Calormen înstărit, hotărăște să fugă în Narnia, un regat apropiat, de poveste, pe care toți Calormenii îl credeau un basm, călătorind cu calul vorbitor, Bree.
Cea de-a treia carte este o metaforă pentru fuga evreilor din Egipt, ajutați de Moise să ajungă în țara unde „curge lapte și miere”, Canaan.
VOLUMUL IV, „PRINȚUL CASPIAN”
În cel de-al patrulea volum, telmarinii stăpânesc pământul Narniei, și toți narnienii, chiar regii și obiceiurile lor sunt schimbate, însă aceștia nu se încumetă să zică sau să facă nimic. Prințul Caspian este în pericol, deoarece unchiul său, Milaz, un telmarin, voia să îl omoare și să îi dea propriului fiu moștenirea și palatul. Personajele se reîntorc din Anglia în Narnia, pentru a-i ajuta pe Prințul Caspian, care fugise de la palat împreună cu doctorul Cornelius.
Această carte este o metaforă pentru schimbarea și creștinizarea lumii, după venirea lui Iisus, prin ajutorul apostolilor, trimiși de către El în lume.
În final, vechea Narnie învinge, iar Caspian este întronat de Aslan, și ajunge mare rege peste Narnia. De asemenea, pentru Peter și Susan, care erau cei mai mari frați, aceasta este ultima lor călatorie în Narnia, dar Edmund și Lucy aveau să mai vină o dată în Narnia.
VOLUMUL V, „CĂLĂTORIILE CU ZORI DE ZI”
În volumul al cincilea, Emund și Lucy, împreună cu nesuferitul lor văr, Eustace, sunt absorbiți de un tablou și transportați pe nava regelui Caspian, numită Zori de Zi. Acesta plecase să îi caute pe cei Șapte Lorzi pierduți, iar, desigur, copiii Pavensie și Eustace, iau parte la aventură. Eustace este un personaj rotund și dintr-un copil rău și nesuferit devine un băiat respectuos și cu intenții bune.
VOLUMUL VI, „JILȚUL DE ARGINT”
Sub vrăjile Vrăjitoarei Verzi stătea Prințul Rilian, până să apară Jill, Eustace și Puddleglum, Omul din Mlaștini, în ținuturile Subpământene. Scăpați de uriașii vicleni și supuși unei aventuri dăruite de Aslan, cei trei sunt nevoiți să urmeze cele patru semne pentru a-l găsi pe Prințul Rilian. Aceștia trei nimeresc, printr-o greșeală în Ținuturile Subpământene, în singurul ceas în care Prințul gândește limpede. După ce Prințul Rilian jură în numele lui Aslan, acesta fiind cel de-al patrulea semn, cei trei îl dezleagă pe Prinț de Jilțul de Argint de care stă legat de fiecare dată când gândește limpede, iar cei patru luptă împotriva Vrăjitoarei Verzi. Cu un ajutor imens din partea lui Puddleglum, cei patru se reîntorc în Narnia, iar Rilian domnește iar peste întreaga țară. Acest volum reprezintă ascultarea noastră față de Dumnezeu și binele prin care coincidențele există, așa cum, în ultima clipă, cei trei realizează că uriașii vor să îi mănânce în următoarea zi.
VOLUMUL VII, „ULTIMA BĂTĂLIE”
Când un fals Aslan și o maimuță bătrână, numită Shift, cutreieră Narnia și strică tot ce e bun în ea, prințul Tirian, urmașul de pe urmă al Narniei, și inorogul său sunt osândiți la moarte. Jill si Eustace sunt readuși în Narnia și îi salvează pe cei doi.
Îmbrăcat într-o piele de leu, un măgar inocent, Puzzle, este obligat să îl trădeze pe adevăratul Aslan și de a-l urma pe bătrânul maimuțoi Shift, doar pentru că acesta din urmă îi tot repetă că mintea măgarului nu poate să gândească și să procedeze cum îl îndeamnă el, deoarece este mai bătrân. Puzzle este scăpat de Jill și trece de partea narnienilor buni. Când adevăratul Tash, zeul Calormenilor, este chemat în batjocură și redenumit Tahslan, de la Tash și Aslan, el le răsplătește batjocoritorilor cum li se cuvine. În scurtă vreme, Aslan își face apariția și cheamă toate ființele Narniei la judecată, spunând că a sosit ceasul din urmă al ținuturilor sale. Pe cei buni, îi lasă să intre în Narnia cea adevărată, iar cei răi sunt pedepsiți cu moartea. Uriașul Timpului înhață Soarele și îl scufundă în marea apă ce cuprinsese toată Narnia, Calormenul și Archenlandul. Peter, Lucy și Edmund, împreună cu Digory și Polly, se reîntorc în adevărata Narnia, mai colorată și mai frumoasă decât Narnia cea veche, cea care se transformase într-o țară inexistentă. Aslan le explică cum că în viața reală au avut cu toții un accident feroviar și au murit cu toții. Totuși, ei aveau să trăiască etern, cu Aslan, care începea să nu li se mai arate în înfățișarea de leu. În final, Susan nu mai este prietenă a Narniei, pretinzând că Narnia este doar o poveste. Măgarul Puzzle este iertat și lăsat să ia parte la frumusețile adevăratei Narnii.
Această ultimă carte, ascunde Cartea Apocalipsei și este o metaforă pentru modalitatea în care Dumnezeu va judeca lumea, când va fi timpul.
În concluzie, mi-au plăcut foarte mult cele șapte volume ale Cronicilor din Narnia, toate conțin elemente de teologie ascunsă și consider că merită citite de orice om care apreciază fantezia. Cartea combină un sâmbure de adevăr cu fantezia uimitoare a autorului C. S. Lewis.
Comentarii recente