,,Împăratul muștelor”, romanul publicat în 1954 de către William Golding prezintă viziunea autorului asupra lumii, factorii de influențare a opiniei fiind perioada în care acesta a fost profesor la o școală, dar și ororile la care a fost martor în timpul celui de al Doilea Război Mondial
Nu cred că există un sentiment mai potrivit care să descrie plăcerea lecturii decât cel simțit în momentul în care, după închiderea cărții, realizezi că povestea nu a fost despre un urs păcălit de o vulpe, ci despre firea umană și tipologiile de oameni.
Dragi cititori, mie mi-a provocat acest sentiment cartea ,,Împăratul muștelor”, scrisă de William Golding. O poveste despre un naufragiu în care sunt implicați băieți din medii diferite: Ralph, care provine dintr-o familie din clasa de mijloc; Piggy, un orfan obișnuit cu marginalizarea și Jack, șeful unui cor de băieți dintr-o școală de elită, aceștia fiind doar trei dintre personajele centrale ale romanului.
Deși suspansul nu a lipsit încă de la prima pagină, ceea ce mi-a atras atenția nu a fost în întregime desfășurarea acțiunilor, ci modul în care personajele — reprezentând cu fidelitate o oglindă a mediilor în care au crescut — abordau complet diferit fiecare situație de pe insula pustie pe care s-au trezit blocate: în timp ce unii dintre băieții mai mici începeau să plângă copleșiți de frică, Ralph și Piggy încercau să găsească o soluție cât mai pacifistă și democratică, iar Jack reacționa cu impulsivitate.
Toate aceste reacții, determinate de aceeași problemă, te provoacă să te întrebi: De ce nu au acționat toți copiii la fel? La urma urmei, cu toții erau apropiați ca vârstă.
O altă întrebare complet pertinentă ar fi: Fiind doar niște copii, de ce există atâta ură și dezbinare între ei? Nu cumva copiii sunt străini de ceea ce înseamnă răutatea?
Eu consider că ambele întrebări, deși des întâlnite pe buzele oamenilor, trădează o ipocrizie generală. Poate părea dură judecata mea, dar haideți să analizăm un caz simplu din viața cotidiană: O familie își crește copilul încurajându-i aroganța, orgoliul și răutatea, cu gândul că astfel îl va proteja de o lume care nu face excepții atunci când vine vorba de a frânge inocențe. Când copilul ajunge la vârsta adolescenței, începe să se ascundă de părinți, să ducă lipsa unui grup de prieteni sau chiar să fie evitat de ceilalți. Cu toate acestea, părinții continuă să-l privească cu indulgență și să-i repete că ceilalți sunt pur și simplu invidioși sau nu îi merită prietenia. Când copilăria se încheie, iar maturitatea devine vizibilă exclusiv la nivel fizic, sunt toate șansele ca acest tânăr să devină și mai ostil, mai disprețuitor și mai trufaș. Abia în acest punct, părinții se întreabă: „Cu ce am greșit?”. Răspunsul este paradoxal: aparent, nu au greșit cu nimic din perspectiva lor, însă, în realitate, acel copil nu ar fi putut deveni adultul de astăzi dacă singurele sale modele nu ar fi fost întruchiparea comportamentului pe care l-a deprins acasă.
De ce am ales să insist asupra tipologiei copilului arogant și a părinților ipocriți? Pentru că romanul lui Golding accentuează exact această idee prin intermediul personajului Jack și al corului său de băieți, demonstrând valabilitatea proverbului popular: „Ce iese din pisică tot șoareci mănâncă”.
Nu mă înțelegeți greșit: eu cred cu tărie că oricine se poate schimba, însă acest lucru este posibil numai și numai dacă persoana respectivă își recunoaște erorile de comportament și dorește să le îndrepte.
În cazul personajelor din roman, copiii sunt mult prea tineri pentru a discerne singuri granița dintre bine și rău. În acțiunile lor, ei se ghidează strict după tiparele în care au fost crescuți: ceea ce lumea adulților le-a prezentat ca fiind «alb» rămâne alb, iar ceea ce li s-a spus că este «negru» rămâne negru.
Privați de discernământul specific unui om matur, deciziile pe care le iau de-a lungul izolării pe insula pustie le modelează inevitabil caracterul. Aceste alegeri le definitivează, cel mai probabil, modul în care vor aborda existența la sfârșitul acestui naufragiu — un naufragiu care nu este doar geografic, ci simbolizează însăși tranziția brutală de la inocența copilăriei la rigorile adolescenței.
În concluzie, ,,Împăratul muștelor” rămâne o capodoperă, pentru că ne obligă să privim în oglindă. Prăbușirea societății lor și plânsul disperat al lui Ralph de pe ultima pagină nu sunt altceva decât reacția unui copil la vederea unei lumi adulte care a eșuat în a le oferi repere morale adecvate. Cartea ne avertizează subtil că sălbăticia nu vine din junglă, ci se moștenește direct din eșecul educației noastre de zi cu zi.
Urleanu Maria Cristina
Clasa a VIII-a
Liceul Greco-Catolic „Timotei Cipariu”