Lumea Sofiei, Jostein Gaarder
elevă Rădulescu Andra
C. N. Mihai Eminescu Oradea
Publicat pentru prima dată în Norvegia, în 1991, sub titlul Sofies verden, romanul lui Jostein Gaarder reușește să transforme filosofia, care poate părea destul de greu de abordat, într-o poveste despre o adolescentă care începe să își pună întrebări despre propria existență. Lumea Sofiei se află undeva între roman de formare, poveste misterioasă și introducere în istoria filosofiei. Și cred că tocmai această combinație îl face atât de diferit de o carte obișnuită. Nu este doar povestea Sofiei, dar nici doar o lecție despre filosofi. Este, într-un fel, povestea unei fete care învață să nu mai accepte lumea așa cum i se oferă.
Sofia Amundsen este o adolescentă obișnuită, până în momentul în care începe să primească niște scrisori misterioase. Prima întrebare pe care o găsește este foarte simplă: „Cine ești?”. Apoi apare o alta: „De unde vine lumea?”. La prima vedere, sunt întrebări foarte mari pentru o adolescentă, dar, dacă stai să te gândești, sunt probabil printre primele întrebări pe care le punem când suntem mici și printre ultimele la care mai avem curajul să ne întoarcem când creștem.
Sofia începe să primească lecții de filosofie de la Alberto Knox, un profesor misterios care o poartă prin istoria gândirii occidentale. Ea ajunge să îi cunoască pe Socrate, Platon, Aristotel, Descartes, Spinoza, Kant, Hegel, Marx și mulți alți filosofi. Romanul trece astfel prin perioade foarte diferite, iar Sofia începe să înțeleagă că lumea pe care o considerăm firească a fost, de fapt, pusă sub semnul întrebării de oameni din toate epocile.
Mi-a plăcut în mod special faptul că Gaarder nu pornește de la definiții. Nu îi spune Sofiei pur și simplu ce este filosofia, ci o face să se mire. Iar mie mi se pare că aici este una dintre ideile importante ale cărții: filosofia începe atunci când încetăm să mai considerăm totul normal.
În fiecare zi facem foarte multe lucruri fără să ne întrebăm de ce. Ne trezim, mergem la școală, vorbim cu oamenii din jur, ne facem planuri și mergem mai departe. La un moment dat, toate acestea devin atât de obișnuite, încât uităm să mai observăm cât de ciudat este, de fapt, că existăm. Sofia este scoasă tocmai din această stare de obișnuință.
Mi s-a părut foarte frumoasă comparația cu copilul care se poate mira de lucrurile pe care adultul nu le mai observă. Un copil poate întreba de ce există oameni, de unde vine timpul sau ce se întâmplă după moarte. Adultul, de multe ori, îi răspunde și apoi își vede de treabă. Nu pentru că întrebările nu ar fi importante, ci pentru că a ajuns să creadă că viața nu are timp pentru ele.
Cred că exact asta încearcă Alberto Knox să schimbe în Sofia. Nu îi oferă doar informații, ci îi schimbă modul de a privi. Poți să știi foarte multe lucruri și totuși să nu gândești cu adevărat. Poți să memorezi nume, date și teorii, dar dacă nu ajungi să te întrebi ce înseamnă ele pentru tine, informația rămâne doar informație.
Pe lângă lecțiile de filosofie, povestea Sofiei devine din ce în ce mai misterioasă. Ea începe să primească mesaje care par să fie destinate unei alte fete, Hilde, iar existența acesteia devine treptat tot mai importantă. Nu vreau să dezvălui foarte mult din această parte, pentru că mi se pare că misterul este una dintre plăcerile romanului. Mi-a plăcut însă felul în care Gaarder folosește povestea pentru a pune sub semnul întrebării însăși ideea de realitate. La început, citim despre Sofia ca despre o adolescentă obișnuită, dar treptat ajungem să ne întrebăm dacă lucrurile sunt chiar atât de simple.
În timp ce Sofia învață despre diferitele moduri în care filosofii au încercat să explice lumea, începe să se întrebe și ea cine este și cât control are asupra propriei vieți. Mi se pare că aici romanul trece de la o simplă istorie a filosofiei la o carte despre maturizare. Sofia nu se maturizează doar pentru că află mai multe, ci pentru că începe să gândească singură.
Acest lucru mi s-a părut foarte apropiat de ceea ce înseamnă adolescența. Este perioada în care începi să îți dai seama că părerile părinților, profesorilor sau ale oamenilor din jur nu sunt neapărat adevăruri absolute. Le poți asculta și respecta, dar poți și să le pui sub semnul întrebării. Sofia începe să își construiască propriile întrebări și, prin ele, propria perspectivă.
Cartea m-a făcut să mă gândesc și la cât de mult din identitatea noastră este construită de ceilalți. De când suntem mici, ni se spune într-un fel sau altul cine suntem: „ești bun la asta”, „nu ești bun la asta”, „trebuie să faci asta”, „asta nu este pentru tine”. Unele dintre aceste lucruri ne ajută, dar altele ajung să devină etichete pe care le purtăm fără să ne mai întrebăm dacă ni se potrivesc.
Nu pot spune că toate lecțiile de filosofie mi s-au părut ușor de parcurs. Unele capitole sunt destul de dense și au fost momente în care am simțit că povestea se oprește pentru a lăsa loc unei adevărate lecții. Totuși, cred că tocmai aceste părți fac romanul să fie ceea ce este. Mi-a plăcut că Gaarder nu încearcă să ne convingă că există un singur răspuns corect. Filosofii prezentați se contrazic, se completează sau pornesc de la idei complet diferite. A gândi nu înseamnă, deci, să găsești imediat răspunsul perfect, ci să fii dispus să îl verifici, să îl schimbi și uneori chiar să recunoști că nu știi.
Cred că de aceea întrebarea „Cine ești?” este atât de potrivită pentru începutul cărții. Sofia crede probabil că știe răspunsul, la fel cum și noi credem adesea că știm cine suntem. Dar, cu cât te gândești mai mult, cu atât răspunsul devine mai complicat. Suntem ceea ce credem despre noi? Ceea ce văd ceilalți? Alegerile noastre? Amintirile noastre? Sau câte puțin din toate?
Nu cred că Lumea Sofiei îți rezolvă această întrebare. Și sincer, mi se pare mai bine așa. La final, am rămas mai puțin cu informațiile despre fiecare filosof în parte și mai mult cu senzația că lumea poate fi privită din mult mai multe unghiuri decât credem. Mi se pare că aceasta este adevărata miză a cărții: nu să devii filosof după ce ai terminat-o, ci să devii puțin mai atent la propriile gânduri.
Pentru mine, Lumea Sofiei este mai ales o carte despre începutul gândirii personale și al maturizării. Despre momentul în care lumea pe care o primești de-a gata începe să devină lumea pe care vrei să o înțelegi singur. Iar dacă ar fi să păstrez o singură idee după lectură, nu ar fi neapărat o teorie filosofică, ci nevoia de a continua să întreb. Pentru că, până la urmă, poate că nu răspunsurile ne fac să creștem, ci întrebările pe care nu ne mai este frică să le punem. Recomand această carte cu sinceritate!