Micul prinț, Antoine de Saint-Exupéry
elevă Rădulescu Andra, C. N. Mihai Eminescu Oradea
Publicat pentru prima dată în 1943, la New York, de editura Reynal & Hitchcock, Micul prinț este una dintre cele mai cunoscute cărți ale scriitorului și aviatorului francez Antoine de Saint-Exupéry. Deși este prezentată de multe ori drept o carte pentru copii, mi se pare că această încadrare este puțin nedreaptă. Povestea este simplă, personajul principal este un copil, iar cartea poate fi citită foarte ușor, însă ideile din spatele ei sunt mult mai apropiate de întrebările unui adult decât ai crede la prima vedere. Este o poveste despre copilărie și maturizare, despre prietenie și iubire, dar și despre felul în care oamenii ajung să uite ce este cu adevărat important.
Trebuie să recunosc că, înainte să citesc cartea, aveam impresia că știu deja destul de multe despre ea. Micul prinț este atât de cunoscut, încât întâlnești peste tot citate, desene sau referințe la vulpe, floare și planetele lui. Tocmai de aceea, mă așteptam să nu mă mai surprindă foarte mult. Totuși, citind-o, mi-am dat seama că una este să cunoști câteva idei dintr-o carte și alta este să le vezi în povestea lor.
Cartea este povestită de un aviator care se prăbușește în deșertul Sahara și îl întâlnește acolo pe Micul prinț, un băiețel venit de pe un asteroid foarte mic, B-612. Întâlnirea lor începe într-un mod destul de neobișnuit: copilul îi cere aviatorului să îi deseneze o oaie. Din conversațiile lor aflăm treptat de unde vine Micul prinț, cum a plecat de pe planeta lui și ce a descoperit în călătoriile sale.
Înainte de a ajunge pe Pământ, el vizitează mai multe planete, pe fiecare întâlnind câte un adult. Aici mi s-a părut că povestea începe să devină mai mult decât o simplă aventură. Fiecare dintre oamenii pe care îi întâlnește pare să reprezinte un anumit mod de a trăi: regele care are nevoie să dețină controlul, vanitosul care are nevoie de admirația celorlalți, bețivul prins într-un cerc absurd, omul de afaceri care numără stelele pentru că vrea să le considere proprietatea lui și lampagiul care își îndeplinește mecanic misiunea.
La început, personajele acestea sunt aproape comice. După aceea, însă, devin puțin triste. Micul prinț nu înțelege de ce adulții fac toate aceste lucruri, iar cititorul este tentat să râdă împreună cu el. Numai că, dacă te gândești puțin, îți dai seama că nu sunt chiar atât de departe de realitate. Și noi ajungem să fim preocupați de bani, de imagine, de statut sau de faptul că trebuie să demonstrăm ceva. Uneori nici nu mai știm exact de ce facem lucrurile pe care le facem, dar continuăm să le facem pentru că așa ne-am obișnuit.
Mi-a plăcut foarte mult și povestea florii de pe planeta Micului Prinț. La început, el este foarte atașat de ea, dar nu știe cum să îi înțeleagă comportamentul. Floarea este orgolioasă și capricioasă, iar Micul Prinț ajunge să creadă că poate a făcut o alegere greșită iubind-o. Când pleacă și întâlnește apoi o grădină plină cu trandafiri, își dă seama că floarea lui nu este unică pentru că ar fi singurul trandafir din lume. Este un trandafir ca ceilalți, dar pentru el este diferită deoarece a avut grijă de ea.
Aici am simțit că apare una dintre ideile cele mai frumoase ale cărții. Un lucru nu devine important doar pentru că este rar sau perfect. Uneori devine important pentru că am investit timp în el. Cred că același lucru se întâmplă și cu oamenii. Nu ne apropiem de cineva pentru că este neapărat cea mai interesantă sau cea mai perfectă persoană din lume, ci pentru că ajungem să construim ceva împreună. Iar apoi apare vulpea.
Relația dintre Micul Prinț și vulpe mi s-a părut cea mai importantă parte a cărții. Vulpea îl învață că pentru a crea o legătură cu cineva este nevoie de timp, răbdare și apropiere. Nu poți să cunoști cu adevărat un om dacă nu îi acorzi timp. Iar după ce creezi o astfel de legătură, apare și responsabilitatea față de celălalt.
Mi se pare o idee care poate fi aplicată aproape oricărei relații. Prietenia, familia, iubirea, chiar și relația pe care o avem cu un animal presupun să fim acolo și atunci când lucrurile nu sunt perfecte. Poate că acesta este motivul pentru care partea cu vulpea este atât de memorabilă: nu spune ceva complicat, dar spune ceva ce uităm foarte ușor.
Un alt aspect care mi-a rămas în minte este diferența dintre copii și adulți. La începutul cărții, aviatorul povestește despre desenul pe care îl făcuse când era copil: un șarpe boa care înghițise un elefant. Adulții vedeau doar o pălărie. Mi se pare o imagine simplă, dar foarte bună pentru felul în care ne schimbăm pe măsură ce creștem. Când suntem mici, punem întrebări pentru că nu știm. Mai târziu, ajungem să credem că trebuie să știm deja totul.
Și poate că maturizarea nu este problema în sine. Problema este momentul în care confundăm maturitatea cu pierderea curiozității.
Asta mi se pare, de fapt, una dintre ideile centrale ale cărții. Saint-Exupéry nu spune că trebuie să rămânem copii și să refuzăm să creștem. Ar fi imposibil. Cred că spune mai degrabă că, atunci când devenim adulți, nu ar trebui să pierdem complet felul în care vedeam lumea înainte. Ar trebui să rămână undeva în noi capacitatea de a ne mira, de a pune întrebări și de a vedea mai mult decât ceea ce este evident.
Mi-a plăcut și relația dintre aviator și Micul Prinț tocmai pentru că este foarte simplă. Nu au nevoie de foarte mult timp ca să devină importanți unul pentru celălalt. Vorbesc, se ascultă și ajung să se atașeze. Iar despărțirea lor mi s-a părut cu atât mai tristă cu cât, până la urmă, povestea nu are nevoie de un mare conflict pentru a transmite ideea de pierdere.
După ce am terminat cartea, nu am rămas cu impresia că am descoperit o lecție pe care nu o mai știam. Mai degrabă am rămas cu niște lucruri pe care probabil le știam, dar la care nu mă gândisem în felul acesta. Că oamenii pe care îi iubim ajung să fie importanți prin timpul pe care îl petrecem cu ei. Că lucrurile care contează nu sunt întotdeauna cele mai vizibile. Că uneori putem fi atât de ocupați să demonstrăm ceva, încât uităm să ne mai bucurăm de ceea ce avem.
Cred că acesta este și motivul pentru care Micul Prinț nu mi se pare o carte care trebuie citită o singură dată și apoi pusă pe un raft. Povestea rămâne aceeași, dar cititorul nu. Poate că la zece ani ai vedea un copil care călătorește printre planete, iar câțiva ani mai târziu ai vedea un om care încearcă să înțeleagă iubirea, singurătatea și oamenii.
Pentru mine, acesta este farmecul cărții. Este mică, simplă și uneori chiar pare naivă, dar după ce o termini îți dai seama că ai stat, de fapt, să citești despre unele dintre cele mai complicate lucruri: cum iubim, cum pierdem, cum ne apropiem de ceilalți și, mai ales, cum ajungem să nu mai vedem ceea ce era important de la început.
O recomand tuturor oamenilor, indiferent de vârstă!