„Amintiri din copilărie” este una dintre principalele lucrări ale scriitorului Ion Creangă. Publicată inițial în 1892 în renumita revistă Convorbiri Literare, opera a fost o înșiruire de peripeții prin care autorul a trecut de-a lungul copilăriei sale într-un sat modest din România. Principalele teme abordate sunt, așa cum v-am obișnuit din celelalte recenzii, omenia și copilăria.
Știți acele scurte povestiri care erau difuzate la televizor acum destul de mulți ani? Acele povești din folclorul maghiar care, deși erau un pic de neînțeles pentru noi, copiii, prezentau tragediile îmbrăcate în comic ce ne amuzau suficient cât să se facă memorabile? Căci eu nu am mai auzit începutul unei povești din folclorul maghiar de ani întregi, dar conceptul mi-a rămas întipărit în minte. Exact același sentiment mi-l oferă, de fiecare dată, recitirea operei lui Ion Creangă. Senzația unei zile de vară toride, înduioșată de un bol de vișine pe care presari zahăr și le lași să se răcească la frigider, urmată de un somn îndelungat care precedă o următoare astfel de zi obișnuită, dar, totuși, impresionant de specială.
Viața dusă de Nică în Humulești nu a fost niciodată perfectă, dar nici nu trebuia să fie ca să îi rămână întipărită în inimă. Căci, asemenea comparației mele cu poveștile din folclorul maghiar, de cele mai multe ori nu este necesar ca ceva să nu aibă cusur ca să fie valoros în ochii noștri, este suficient să ne fie familiar ca să devină centrul universului. Așadar, timpul petrecut în Humulești este centrul universului autorului, nucleul enciclopediei de amintiri pe care le povestește și piesa de bază în inima sa.
În recenzia dedicată cărții Ioanei Pârvulescu, „Inocenții,,, v-am vorbit despre un Brașov mai modern decât Humuleștiul din secolul al XIX-lea, dar, în esență, energia din casa de pe strada Maiakovski este cu adevărat asemănătoare cu cea de pe ulița satului lui Nică, poate datorită faptului că ambele așezări sunt privite prin ochii unor copii energetici și curioși, mereu dornici să pornească într-o misiune a cărui scop doar ei îl cunosc.
De-a lungul istorisirilor, autorul povestește despre pățaniile de la școală, călătoriile departe de casă, năzbâtiile pe care le făcea și care îi aduceau ocazional ocări din partea părinților, dar cel mai important, sub fațada de copil năzdrăvan și zglobiu, Nică ne dădea de înțeles că era în întregime afectat de tot ce se întâmpla în jurul lui. Poate nu conștientiza asta în momentul respectiv, dar dovada clară a sensibilității sale este faptul că mici întâmplări, precum pedeapsă de la scăldat sau fugitul de la școală, i-au marcat întreaga viață.
Desigur, ca în viața oricărui om, evenimentele la care a asistat Nică nu au curs precum un fir de mătase, ci mai degrabă precum apa unei cascade care se revarsă într-un izvor tulbure. Momentele monotone au fost înăbușite de energia debordantă pe care doar niște copii ar putea să o producă, iar durerile i-au fost alinate de mama despre care vorbește cu atât de multă admirație.
Cu toate acestea, comparația dintre textul lui Ion Creangă și povestea Ioanei Pârvulescu nu are la bază doar copilăria trăită într-un loc simbolic autorului, ci și omenia întruchipată în adulți care au ca scop protejarea copiilor. Părinții lui Nică îl ocrotesc, dar îi corectează erorile la nevoie, dorindu-și tot ce este mai bun pentru el și făcând tot ce le stă în putință pentru a-și ajuta odorul, iar adulții din casa din Brașov închid ochii la năzbâtiile copiilor și îi ghidează spre calea corectă, fără să își piardă cumpătul.
Așadar, prin scrierea unui volum de amintiri din copilărie, autorul nu numai că își descarcă sufletul și își menține veșnic în viață personajele, ci și reușește să ofere un exemplu de caracter demn de personalitățile unei cărți recomandate în cadrul Lecturiadei 2026: uman, cu defecte, dar nu lipsit de omenie.
Urleanu Maria Cristina
Clasa a VIII-a B
Liceul Greco-Catolic „Timotei Cipariu”