aug. 6, 2025 |
Lumea de Cerneală a chemat-o. Și Meggie a răspuns. De data asta, nu mai sunt umbre care vin în realitatea noastră. E ea cea care pășește dincolo. Voluntar. Fermecată de promisiunea unei lumi nedomesticite, cu zâne, prinți, magie veche, dar și de un strop de iubire, Meggie intră în cartea care i-a răpit mama, dar i-a și aprins inima.
Însă lumea de cerneală nu e un basm. E un loc unde frumosul și cruzimea dansează împreună. Aici, răzbunarea se coase cu fire de sânge, iar personajele nu mai sunt păpuși. Au voință. Și ură.
Mortola s-a întors, cu Basta în umbră și Orpheus în slujbă. Iar Mo plătește din nou prețul poveștilor. Împușcat. Urmărit. Transformat într-un erou din cântece, fără să fi cerut vreodată glorie. Meggie îl caută. Cu Farid. Cu Deget-de-praf. Cu dorința de a repara ce cuvintele au stricat.
Dar, în „Sânge de cerneală”, nu mai e timp pentru copilării. Moartea are nenumărate chipuri și lovește fără ezitare. Dragostea se strecoară între spaime și alegeri, iar Meggie află că a scrie poate fi la fel de periculos ca a rosti. Povestea continuă. Se adâncește. Se tulbură.
Și sângele curge. Uneori roșu, alteori albastru precum cerneala. Dar întotdeauna scris.
Dacă ai avut curajul să deschizi „Sânge de cerneală”, vei înțelege acum: că unele cărți nu se termină când se închide coperta. Unele te trag înăuntru. Și nu te mai lasă să fii același.
Tirănescu Tudor-Andrei, Colegiul Național „Iancu de Hunedoara”, clasa a IX-a A, cercul de lectură ÎN-SEMNĂRI
aug. 1, 2025 |
JAMES ȘI PIERSICA URIAȘĂ, de Roald Dahl
Dehelean Bogdan, Clasa a V-a
Școala Gimnazială Nr.11 Oradea,
,,James și piersica uriașă”, este un roman pentru copii, scris de Roald Dahl. Personajul principal este un băiețel, pe nume James, care, după ce rămâne orfan de ambii părinți, este nevoit să locuiască cu mătușile sale rele, Sponge si Spiker, într-o căsuță dărăpănată, situată în vârful unui deal.
Viața lui este tristă și pare fără speranță, până într-o zi, când întâlnește un bătrân ciudat și misterios, care îi oferă o pungă cu cristale magice și îl învață cum să le folosească pentru a-i schimba viața în bine. În drumul său spre casă, James se împiedică și varsă cristalele lângă un piersic bătrân și neroditor din grădina mătușilor sale, iar în pom începe să crească o piersică uriașă. În interiorul piersicii James îi descoperă pe: Maestrul Greierini, Miriapodul, Domnișoara Păianjen, Viermele de Mătase, Râma, Licuriciul și Buburuza, un grup de insecte care inițial i se par înspăimântătoare, dar în scurt timp devin noii săi prieteni. Alături de aceștia pornește într-o călătorie fantastică, mijlocul de transport fiind chiar piersica uriașă.
La un moment dat, piersica în care se găseau cei opt prieteni, începe să se rostogolească la vale și se oprește în cele din urmă în apa oceanului. În scurt timp sunt înconjurați de nenumărați rechini care vor să-i mănânce, dar lui James îi vine o idee genială…
Să nu credeți însă că doar prin această întâmplare au trecut în călătoria lor neobișnuită. Au urmat altele, pline de suspans și amuzament, dar vă las să le descoperiți singuri citind această carte, care este o lectură pe cinste pentruorice copil.
aug. 1, 2025 |
Cartea Micul prinţ, scrisă de Antoine de Saint-Exupéry, a fost publicată în anul 1943 și, în noiembrie 1946, la editura Gallimard.
Ilustraţiile sunt realizate de autor, iar cuvintele-cheie care descriu povestea sunt prietenia, aventura şi călătoria, tot atâtea teme literare cuprinse în carte. Romanul are 126 de pagini și este una dintre cele mai răspândite cărţi din lume.
Din punctul meu de vedere, cartea Micul prinţ merită citită atât de către copii, cât şi de adulţi, deoarece prezintă întâmplări frumoase, cu multă gingăşie.
Un prim argument care justifică de ce ar trebui să citeşti această carte este pentru că relatarea povestirii te poate înveseli, călătoria micului prinţ îmi pare amuzantă, cu personaje unice și chiar comice. Spre exemplu, dialogul prințului cu bețivul sau întâlnirea prinţului cu regele, un monarh absolut care nu suporta indisciplina, care dădea porunci rezonabile, de care ascultă chiar stelele. Acesta îi spune prințului că ar vrea să îl investească cu funcția de ministru al justiției pentru a se judeca pe sine însuși. ,, Te vei judeca atunci pe tine însuți, îi răspunse regele. E lucru cel mai greu. E mult mai greu sa te judeci pe tine însuți decât să -l judeci pe celălalt. Dacă reușești să te judeci drept, înseamnă că ești un adevărat înțelept.” Procesul de conștiință este cel mai greu pentru că acesta înseamnă să te judeci și să te găsești vinovat. Fragmentul despre prietenie este, de asemenea, foarte frumos. Aşa cum a spus vulpea, „Oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Cumpără lucruri de-a gata de la negustori. Dar, cum nu există negustori de prieteni, oamenii nu mai au prieteni. ”Din păcate, omul de afaceri este unul dintre aceşti oameni, grăbit și prietenos la suprafață.
Al doilea argument este discuţia vulpii cu prinţul, ea având replici înţelepte și, în acelaşi timp, adevărate. Vorbele vulpii sunt simple, dar ele pot determina felul în care va judeca o persoană unele aspecte din această lume mare, populată de multe fiinţe. Spre exemplu explicația vulpii ,, Nu poţi vedea limpede decât cu inima. Esenţialul nu se vede cu ochii. „. Sau ,, Nu cunoşti decât lucrurile pe care le îmblânzeşti, spuse vulpea. Dacă vrei un prieten, îmblânzeşte-mă!” Aici ,,a îmblânzi” este a crea legături, a lega prietenii. ,, Sunt răspunzător pentru trandafirul meu.”
Din această carte vei învăța cum să îți împodobești inima. Prietenia înseamnă timp petrecut împreună, prietenia înseamnă a cunoaşte sufletul celuilalt. A fi prieten şi a păstra o legătură de prietenie cu cineva este adesea a vorbi atât de frumos, a te comporta atât de delicat precum cu o pasăre în libertate care se apropie și pe care nu vrei să o sperii sau să o pierzi.
Alt argument pentru lectura cărții este sfârsitul acesteia, trist, dar care te va lăsa cu o părere grozavă despre carte. Atunci când am terminat de citit cartea, am fost mişcată şi impresionată de sfârşitul acesteia. Spre exemplu, faptul că prinţul dă drept exemplu stelele, care îşi vor schimba dispoziţia în funcţie de amintirea pe care o are naratorul cu acesta. Sau atunci când micul prinţ este destul de curajos să înfrunte moartea de unul singur. Exista o replică a vulpii care îmi aminteşte de acest sfârşit: ,, Timpul pe care l-ai petrecut împreună cu trandafirul tău este ceea ce face ca trandafirul tău să fie atât de important.”, deoarece timpul petrecut cu naratorul i-a facut pe cei doi apropiaţi. Timpul petrecut cu floarea lui, face ca floarea să fie unică pentru el chiar dacă există mii de trandafiri pe planetă.
Al patrulea argument pentru care cartea Micul prinţ merită citită este chiar perioada în care prinţul stă împreună cu naratorul, chiar dacă este povestită doar o parte din aceasta. Ei doi sunt dovada unei legături, unei prietenii ce merită păstrată, deoarece indiferent dacă s-ar supăra unul pe altul, vor realiza că prietenia este mai presus de orice neînţelegere sau ceartă. Spre exemplu, întâlnirea celor doi, nu tocmai obişnuită, dar deosebită în felul ei. Faptul că s-a străduit să deseneze o oaie în mijlocul deșertului este o dovadă de bunătate şi întelegere. Dacă naratorul nu ar fi încercat să-i fie prieten micului prinţ, probabil amândoi ar fi murit împreună, din cauza căldurii şi a lipsei resurselor. Aşa cum spune personajul August din cartea Minunea, ,, Unele lucruri nu se pot explica.”
Un ultim argument este legătura dintre prinţ şi toate personajele pe care le-a întâlnit în călătoria sa, până să ajungă în deşert. Prinţul este înţelegător şi curios cu fiecare dintre aceste personaje, indiferent de dispoziţia sufletească a fiecăruia. De pildă, când se întâlneşte cu trandafirul. El stă de vorbă cu floarea, o îngrijeşte şi o apreciază, creează o legătură ce nu poate fi distrusă de timp și de oameni. Prinţul spune că el şi trandafirul s-au îmblânzit unul pe celălalt. Sau atunci când vorbeşte cu înfumuratul, care dorea neapărat un admirator. Prinţul vorbeşte frumos cu fiecare dintre ei, dar niciodată nu lasă de izbelişte întrebările o dată puse.
În concluzie, Micul prinţ este o scriere deosebită, sensibilizatoare, emoţionantă şi potrivită pentru toate vârstele. Citind cartea, te vei ataşa de prinţ si vei râde sau vei plânge împreună cu el. Citind cartea vei învăţa cum să îţi păstrezi prieteniile cu adevărat importante, legăturile adevărate. Nu în ultimul rând te vor fascina desenele autorului din această carte.
Hosu Andrada, clasa a VII
a, Prof. coord. Garofița Sorina Docolin)
aug. 1, 2025 |
Unsprezece personaje, două țări, trei generații și zece moduri prin care poți fugi. Emma, cea mai tânără din familie, începe să facă un documentar despre defectul ei din naștere, nedivulgat, inițial. În timp ce aflăm ce s-a întâmplat cu fiecare membru al familiei ei, Emma încearcă să devină o persoană tot mai bună și să învețe din greșelile celorlalți și să-i înțeleagă. Uneori, îi iese, alteori, nu. De ce vrea asta? Pentru că l-a cunoscut pe Vlad, un om bun, onest și care a învățat să nu mai fugă de trecut. O iubește și, pentru el, Emma vrea să devină destul de sigură pe sine încât să-l poată iubi și ea fără ca asta să o sperie.
Care sunt, deci, cele zece moduri de a fugi în familia Emmei? Ce provoacă fiecare fugă? Irene, bunica Emmei, fuge în Franța, în timpul comunismului, după ce sora ei moare. Născută la Paris, Agnes, mama Emmei, fuge, la rândul ei, în România, la scurt timp după Revoluție. Prinsă în acest zbucium, Emma fuge de orice relație importantă din viața ei. Ian, fratele ei, fuge de probleme și se afundă în alcool, după ce fiica și soția lui pleacă în Japonia. Ceilalți – unchi, bunici, tată – fug și ei de întâlnirea cu propriile probleme. Revoltată, Emma își pune, sub pretextul documentarului la care lucrează, o întrebare dificilă: de unde, de ce și cu cine a început istoria ascunsă a familiei sale? Și, pentru că nu-i lipsește curajul, reușește să găsească răspunsul.
„Exil” este, mai ales, despre lipsa de comunicare între generațiile trecute prin război și, apoi, prin comunism. Piesa Alexandrei Badea, tânără dramaturgă crescută ea însăși în exil, arată cum oamenii dintr-o țară ca România nu vor discuta niciodată cu ușurință despre ce li se întâmplă cu adevărat, iar acest joc de domino poate avea efecte asupra mai multor generații. Nuanțele emoționale ale textului se observă subtil și prin indicațiile regizorale care pun accent pe emoții și pe expresiile feței, mai puțin pe mișcăriile actorilor sau pe decor, specifice dramartugiei clasice.
Piesa se joacă acum la Teatrul Național din București, dar și dacă citești doar textul, fără a vedea spectacolul, rămâi cu o anumită empatie față de propria familie. Există atât de multe povești, atât de multe situații prin care trec personajele, încât e imposibil să nu te regăsești într-unul dintre ele. Nu te poți simți singur în această poveste, scrisă ca o cursă între șoareci și pisici, unde pisica neagră e propria frică de întoarcere în trecut, de singurătate, de necunoscut. „Exil” ne ajută să nu mai trăim în propriul nostru exil.
aug. 1, 2025 |
Până acum, am citit multe cărți despre cum este să fii adolescent. De la ,,Cum am supraviețuit clasei a opta” de Robert Ersten și ,,Casa” de Alex Moldovan, până la ,,Cireșarii” de Constantin Chiriță. Am învățat cum era să trăiești în anii 1950, să supraviețuiești într-o distopie obsedată de reciclare și am fost părtașa amintirilor bunicilor, în verile din gimnaziu, înainte de Evaluarea Națională. Noua carte a Adinei Rosetti, ,,Ultima provocare”, spune povestea a patru adolescenți de gimnaziu, Mara, Ezra, Alex și Erika. Introduce și ceva pe care nu l-am mai observat la o altă carte, și anume versuri din cântece pe care și eu le am ,,în buclă”. Pentru Adina Rosetti, nu e ceva nou sa aibă versuri în paginile cărților ei, dar, până acum, fuseseră compuse chiar de ea. De data asta, Yungblud și Artic Monkeys își compun versurile ca părți importante din povestea. Muzica a devenit atât de importantă, mai ales, în pandemie, pentru a ne simți conectați cu alți oameni, din toate părțile lumii, încât pare imposibil să scrii o carte pentru adolescenți, fără să le incluzi.
Pentru prima dată, m-am simțit complet înțeleasă. Am găsit în textul Adinei Rosetti toate certurile cu prietenii, tradițiile care se formează în curtea școlii, despre care nu spui niciodată nimic, vorbele cu două înțelesuri, batjocura subtilă, momentul în care ți-ai dat seama că ai găsit un prieten adevărat. Colegii, profesorii, influencerii, prietenii și percepția lor despre tine suntextrem de importante, de pare că doar la asta te gândești. Așa că,hai să-i întâlnim pe cei patru adolescenți, personajele principale. Mara este o fata nouă din clasa a 7-a B. Se mută la Școala 5, după ce mama ei își pierde postul la o școală privată, unde preda engleză. Pentru primele câteva module, Mara este singuratică, până când, într-o excursie salvatoare, se împrietenește cu Erika și cu încă două fete. Erika este fata populară, cu părinți bogați și chill, care cred sincer că îngerașul lor nu poate face nimic rău. Deși este adorată de colegi, Erika își petrece cel mai mult timp pe Instagram, încercând să-și găsească niște prieteni adevărați. Al treilea personaj important, Alex, este înnebunit după fotbal, dar rămâne pe bancă ca să se uite la coechipierii săi după ce se rănește pe teren, înainte de un meci important. Ultimul dintre cei patru protagoniști, Ezra, este într-a 8-a, are părinți divorțați și face turul Bucureștiului lună de lună, în timp ce vorbește cu dinozauri și liminal spaces. Despre ceilalți copii nu se tratează pe larg. Încă și mai puțin, despre părinți, care, la fel ca în viața reală, sunt mereu acolo să-i bată la cap și să le spună cum este mai bine, dar nu sunt ei cei care schimbă cursul acțiunii. Nu au controlul asupra a ce li se întâmplă copiilor lor, chiar dacă așa ar vrea să creadă. Atunci când școala la care merg cei patru se află sub amentințare cu bombă, singurul lucru pe care părinții îl fac este mult zgomot pe grupul de părinți. Cartea ne poartă prin întâmplările de zi cu zi pe care le trăiesc acești copii timp de două săptămâni. Mai mult se concentrează pe rutină și pe detaliile care ne ajută să înțelegem, ca cititori, zbuciumul vârstei, fără să pornească într-o călătorie extravagantă, ca în celelalte cărți despre adolescență. De data asta, Adina Rosetti scrie cu empatie și înțelegere față de ei, ceea ce este un atuu al cărții. Poate că „Ultima provocare” nu este tocmai un roman de acțiune, dar, la final, cititorul rămâne cu o lecție importantă: deși părinții nu îi vor înțelege mereu pe adolescenți și nu vor avea tot timpul destulă răbdare sau o vorbă bună pentru ei, aceștia vor fi totdeanuna acolo, așa cum pot ei, pentru copiii lor.
aug. 1, 2025 |
Cum ar arăta România, dacă ar fi ilegal să nu reciclezi? Alex Moldovan s-a gândit la asta și a scris o carte despre o eroină care trăiește într-un sistem corupt, intitulându–și textul„Casa”. Cu toții știm lucruri despre comunism și despre așa-zisa Revoluția din ’89. Dar ce știm despre formele de extremism? Unele care nu au mai existat niciodată până acum? Suntem pregătiți sau nici măcar nu le recunoaștem?
Tara este o fată anxioasă, care merge la un liceu plin de bătăuși și care este desemnată să facă parte din Casă, locul în care Guvernul, Parlamentul, Președintele și alți oameni importanți locuiesc. Ea va fi membră în Consiliul celor 301, un grup de tineri care îl ajută pe președinte să ia decizii. În nouă zile, trebuie să se alăture unei facțiuni, dar nu totul este la fel de ,,verde” cum pare. Familia ei nu are voie să dețină mașini, dar Casa are o flotă de mașini luxoase. Vrea un mall cu tot ce i-ar dori inima? Îl găsește aici. Doar că președintele drăguț pe care îl vede la televior nu este așa de etic precum se prezintă. De fapt, corupția deja l-a prins în mâinile sale rapace. Ce se întâmplă atunci când „părintele națiunii” nu mai crede în ce zice? Verzii (membrii singurului partid din România) povestesc mereu despre comunism, despre câte de rău a fost și cum nu trebuie niciodată să ne întoarcem la el, dar, atunci când totalitarismul are altă înfățișare, parcă nu mai au nimic de zis.
Tot ce i se întâmplă Tarei te face să te întrebi dacă Regimul Verde este o punere în act proastă a unei idei bune sau o idee proastă de la bun început. Deși la prima vedere pare o carte simplă despre politică, eu cred că este mult mai mult decât atât. Pentru mine, textul a fost despre adaptare și despre cum supraviețuim. Tara și ceilalți din Consiliu sunt aleși aleatoriu, iar ei trebuie să se acomodeze cu traiul în extravaganță, în contrast cu sărăcia din care vin. Cât poți să reziști până când explodezi? Dacă nu explodezi, ești okay cu faptul că tot ce credeai despre oamenii care conduc este greșit, atât timp cât tu beneficiezi de privilegii? Nimeni nu câștigă ceva atunci când jocul este doar despre cine are cea mai mare putere. Mulți vor face tot ce pot ca să fie iasă câștigători, iar repercusiunile vor fi pe măsura lipsei de măsură.
Primul lucru pe care trebuie să îl facă fiecare Consilier imediat ce ajunge în Casă este să-și aleagă o facțiune. Eu aș alege să fiu Economistă, facțiunea care raționează, caută progres și este cea mai corectă, făcând apel la judecată, la rațiune. Din cele trei facțiuni, Economiștii, Războinicii și Constructorii, toate corupte, mincinoase și greșit concepute, doar una pare să fie mai rezonabilă, cea pe care o alege Tara. Rapid, aflăm că nu a existat niciodată o „alegere bună”. Ni se impune să ne amintim că nu poți pune 301 sau orice număr de oameni ce aparțin unortipologii diferite, care au idealuri și visuri care nu se armonizează și să te aștepți ca asta să funcționeze. A crea un sistem este un joc de trial and error. Alex Moldovan ne arată aici că orice idolatrizăm în prezent (e.g. salvarea planetei), dus la extremă, poate să pară minunat, dar aceleași greșeli se repetă constant. Ce facem ca să nu se întâmple asta? Nimeni nu știe, dar, mai bine, măcar să recunoaștem extremismul (chiar și cu ajutorul unei cărți) înainte de a fi prea târziu.
Comentarii recente