aug. 1, 2025 |
Mama
„Mama mea este un nuștiuce haizicsăizic” este, la prima vedere, o carte intreresantă. Dintr-un raft plin de romane grafice, ceva din titlu îți atrage atenția. Să fie oare numele predicativ ,,nuștiuce haizicsăizic” ? Sau, pur și simplu, cuvântul ,,mama” din titlu? După ce citești titlul și o iei de pe raft, observi autorii. Corina Dascălu si Marta Crețu, una scriitoare, una ilustratoare. Două artiste române publică o carte cu un titlu promițător? Întorci acum coperta a patra. ,,Un poem tulburător despre depresia mamelor și efectelor ei asupra copiilor”. Nu citești des o astfel de introducere. Cu inima în gât, te duci la casă și o cumperi. Ajungi acasă, te așezi pe fotoliu și desfaci folia. Miroși parfumul unei cărți noi și începi.
Povestea începe ca o adevărată carte pentru copii, cu un copil și doi părinți. Mama este prezentată imediat: ,,un nuștiuce haizicsăizic este un Ceva, dar nu știi ce”. Paginile devin mai greu de întors, ilustațiile tot mai reconfortante. Nu este tipul de carte care te face nerăbdător să afli finalul, ci o îmbrățișare de la naratoare, o asigurare că totul se va termina cu bine. Nu trebuie să te regăsești în personaje, fie că ești mama schimbătoare, copilul neajutorat sau tatăl ,,montan salvator”. Poemul scris de Corina Dascălu aproape că te obliga să nu închizi cartea, doar să te asiguri că finalul fericit o așteaptă pe fetiță. Subiectele aduse în discuție în această carte, cum ar fi depresia, abandonul, singurătatea, nevoia de a fi înțeles și iertat, sunt dureroase și te invită să reflectezi.
Deși sunt doar trei personaje, Gura Lumii pare a fi omniprezentă. Ea bântuie gândurile, îngrijorările șiinfluențează comportamentul fiecărui membru din familie. Fetița încearcă constant să își ajute mama, pentru că simte că este vina ei, tatăl pleacă imediat, odată ce află despre stările emoționale ale soției sale, iar mama rămâne acolo unde este, pentru că ar fi o „mamă rea” dacă și-ar abandona copilul. Problema eternă este fiica care încearcă să repare totul, cu un biscuit sau o vorbă bună. Nu îi aflăm niciodată numele fetei. Nici măcar nu contează în ce clasă e, dacă are pistrui, ce carte a citit ultima dată. Să nu te simți destul de deștept, frumos, slab sau amuzant sunt gânduri universale. E greu să nu te gândești la experiențele personale. Poate de aceea este atât de important ca o carte ca aceasta să fie citită. Nu aș vrea să scriu rânduri întregi despre culorile folosite în ilustrații sau cât de tare mi-a plăcut textul. Este prea personal ce găsești în paginile lui și simt că pot strica ceva scriind mai mult, scopul cărții fiind să nu mai existe prejudecățile pe care le întâlnim în fiecare zi. În schimb, aș dori să scriu despre ce importanță are aceasta carte și citirea ei de către cât mai mulți. Nu poate fi categorizată ca fiind pentru preadolescenți, pentru young adults sau pentru oameni mari. Locul în care trăim nu prea ne ajută și nu ne încurajează să vorbim despre anumite lucruri. Manualele uita să menționeze holocaustul care s-a petrecut în țara noastră, educația sexuală nu primește atenția de care are nevoie în școală, să te duci la psiholog este rușinos și să „fii depresiv” este explicația folosită de părinți și bunici când zic că ești leneș. „Da’ ce, ești depresiv, ca ăia din filme?” Nici nu vreau să îmi imaginez ce zic bunicile la reuniunea de familie, mai ales atunci când ești adult. România este o țară cu multe subiecte taboo. Discuțiile despre depresie, relații de iubire, note mici, emoții și exprimarea lor sunt ocolite susținut. Cărțile care pun în discuție aceste subiecte nu sunt expuse pe primul raft, cu afișe publicitare peste tot. Poate această carte va deschide porțile unei discuții despre tot ce se întâmplă în camerele noastre noaptea, despre cele mai triste și grele momente ale vieții noastre și, așa, ele vor începe să fie normalizate, să nu mai fie monștrii de sub pat. Editura Arthur și-a asumat un risc publicând această carte și ea merită să fie citită și, poate, va ajunge într-o zi ca lectură suplimentară, la școală, într-o societate care nu fuge de asumarea emoțiilor.
aug. 1, 2025 |
„
Jocul de-a vacanța” a fost publicat prima dată în anul 1938. Într-un an urmează să înceapă cel De-al Doilea Război Mondial, așa că ne aflăm, încă, în perioada interbelică, alături de 10 personaje care decid să se ducă în vacanța în munți toată luna august. Ștefan Veleriu este cel mai misterios dintre toți, fiind un om care nu vorbește, strică radioul ca să nu audă știrile și întrerupe livrarea ziarului. Corina, o fată de la București, se împrietenește cu el (după multe încercări) și află motivul acestor sabojate ale relaxării obișnuite. Pentru Ștefan, luna august este luna magică în care se deconectează de restul lumii și trăiește. Citește cărți, merge cu barca, pescuiește și nu știe ce se întâmplă în afara micii lui bule de relaxare. Când se întoarce acasă, în București, pe 31 august, se reîntoarce la viața sa obositoare și plictisitoare. Putem învăța ceva de la el? Atât de multe cărți scrise acum un secol rămân uitate sau cărțile necitite de pe lista de lecturi suplimentare de la școală. Cum de „Jocul de-a vacanța” nu m-a plictisit?
În 2025, citim în medie 10 cărți pe an. Restul de cuvinte le citim pe telefon, în afișele publicitare, prospecte, știri și încă o mie de lucruri din jurul nostru, de care nici măcar nu ne dăm seama. Ne întrebăm de ce suntem atât de stresați în timp ce primim notificări de la site-ul nostru preferat de știri. Putem măcar să trăim fără telefon, ziare și radio? Într-o lume plină de surprize, care nu ia o pauză niciodată, este doar un vis să te deconectezi. Desigur, în carte vedem și partea proastă a acestui reset. Nu știi ce zi este neapărat, oamenii de lângă tine devin enervanți și nu poți scăpa de ei, nu ai o cale de ieșire dacă te afli într-o situație inconfortabilă. De asemenea, te poți concentra pe lucrurile importante. Poate că Ștefan va cunoaște pe cineva complet diferit, pe cineva care să-l ajute să realizeze că singurătatea nu este răspunsul?
Mihail Sebastian reușește să creeze o capsulă a timpului pe care, acum, nu o mai putem accesa. Chiar dacă nu te poți deconecta în prezent, e de ajuns doar să deschizi „Jocul de-a vacanța” și să înveți din ea cum se făcea.
aug. 1, 2025 |
„Anatomia lui Kay” de Adam Kay
Îți place să râzi? Perfect,citește „Anatomia lui Kay” de Adam Kay! Este o carte non-fiction care se joacă cu tine și aproape te provoacă să încerci să fii serios. Cartea asta este exact ce ai nevoie când simți că pierzi legătura cu copilul interior, chit că ești adoleșcentă sau adult sau creatură. Uneori, luăm lumea asta schimbătoare prea în serios. Uneori, uităm că defapt 100 de ani nu este așa de mult. Uneori, dacă te uiți la ( scuzați engleza) the big picture îți dai seama că unele lucruri pur și simplu nu contează. De ce să nu te distrezi, să iți dai frâu liber din când în când? Este ușor, poate prea ușor, să te pierzi în rigiditate, într-un anumit fel de a face lucrurile. Aici mulți autori rămân împotmoliți… Pe lângă toate astea, este un mod foarte bun de a învăța ceva nou! Alfi, la un nivel pentru muritori de rând, totul despre corpul uman.
Altă ciocolată ascunsă, nu se teme de cuvântul reproducere. Este greu să găsești acest nivel de deschidere asupra organismului uman, chiar și în zilele noastre. Există chiar și un capitol dedicat tabu-lui ce a devenit menstruația ( cer puncte în plus din partea autorului pentru că am reținut un cuvânt complicat).
Și pentru că îi plac ouăle de paște, încă un lucru mișto pe care îl face este că transformă întreaga experiență în ceva interactiv. Nu, nu mă refer la faptul că îți folosești propria retină (da, pregătițivă să folosesc doar termenii medical corecți în onoarea cărții) să citești cuvintele de pe pagină, ci la minunata secțiune de ,,Adevăr sau Pârț?”. Este un fel de adevărat sau fals doar că mai creativ si elevat (da, sunt sigură că este cuvânt potrivit). Motivul pentru care este așa nu este (doar) ca să scrie pârț de mai multe ori și să câștige bani din asta. Adevarata motivație este pentru ca adoleșcenții/adulți/creaturile să nu își dea seama că învață ceva nou. De ce? Bună intrebare, habar n-am. Glumesc,glumesc. Pentru că, nu știu dacă ați observat, dar dacă întrebați aproape orice copil de pe oriunde (cel puțin la noi în țară) dacă îi place școala o să vă zica că nu. Și noi (de fapt, voi, căci nu mă calific încă ca adult) s-ar putea să ne gândim că e leneș sau că nu are disciplină, dar asta nu este adevărul. Este greu să fii copil/adolescent/creatură. Trebuie să afli tot felul de lucruri, cum ar fi cine ești sau cum se menține o prietenie. Pe lângă toate astea, s-ar putea să nu ai cea mai bună situație acasă și să nu ți se zică că ești iubit/iubită sau că meriți să primești dragoste doar pentru cine ești (dacă asta se întâmplă, deja începi cursa vieții cu niște obstacole în față). Și atunci când dorința ta de a fi curios este împovorată (alt cuvânt complicat, puncte bonus) cu așteptări și pedespe dacă ceva nu este conform acelor așteptări, se îneacă. Și ajungi să nu mai vrei să înveți, doar ca să nu te mai simți așa de rău. Și de aceea cred cu tărei că ,,Adevar sau Pârț” este cea mai bună variantă de a învăța pe cineva ceva nou. Te face să râzi sau cel puțin, te amuză.
Dacă încă nu te-am convins să citești ,,Anatomia lui Kay” de Adam Kay, ai două opțiunui. Ori mai citești o dată recenzia și îți regândești răspunsul ori cumperi oricum cartea și te lași convins singur citind câteva pagini. Sunt multe lucruri pe care aș putea să le mai zic despre acest genial ghid (și complet dezgustător) al corpului uman, dar cred că cel mai bine te convinge autorul însuși. Găsești pe internet introducerea, recomand să o încerci cât mai curand (da,acum ar fi un moment bun). Îți urez distracție placută prin tubul intestinal și nu mai bine cu sângele-n călătorie (rima neintenționată).
aug. 1, 2025 |
„Cititorul din peșteră” de Rui Zink (Sofia Nicolescu)
Multă lume laudă cititorii sau pe oricine cu o carte în mână, în loc de telefon, dar aceste laude nu sunt mereu binevenite. Toți șoarecii de bibliotecă sau ghinioniștii care s-au găsit cu o carte în mână pot să confirme că, măcar o dată, cineva a zis ceva despre minunea cititului sau lipsa telefonului. Nu mă întelegeți greșit, cred cu tărie că cititul este unul din cele mai plăcute lucruri pe care le poți face și că este un hobby lăudabil. Totuși, aceste ,,laude/complimente” nu sunt mereu ceea ce trebuie sau ceea ce par. Vă împărtășesc un secret: doar pentru că citești, nu ești automat deștept și, dacă nu citești, nu ești neapărat incult. De asemenea, ce vedem noi sunt clipe din viețile oamenilor, nu tot adevărul sau, ca să mă exprim potrivit contextului, nu este toată povestea.
Dacă sunteți de acord cu mine, este momentul să luați în mână „Cititorul din peșteră” de Rui Zink. Nu mă huiduiți încă, știu ca este o carte dată de la școală, aflată pe lista o-bli-ga-to-ri-e de lecturi și nu, nu m-a plătit profa de română să scriu asta. Zink debarasează lectura de orice obligație (din nou, acest cuvânt! Simt că apare o temă!) și încearcă să ne arate ce este, de fapt, așa de mișto la ea. Faptul ca citești, în această generație a căpătat o altă conotație decât adevăratul scop al lecturii. A devenit un stereotip: văd un om cititind = creier mare; văd un om care nu cititește = nu are educație sau disciplină. Nu vi se pare cam dur? Suntem într-o luptă și nu mă refer la cărți vs telefoane sau la copiii care chiulesc vs școală. Mă refer la o luptă pentru cultură, o luptă pentru empatie și bunătate, pe care o ducem aici și acum. ,,Cititorul din peșteră” îți (re)amintește cât de important este cititul (pentru că îți place pur și simplu să te pierzi în cuvinte, pentru că vrei să alfi informație peste informație și toate să se așeze una peste alta și să se regăsească în fața ochiilor tăi lumile create, pentru alinare) și că, dacă nu ne protejăm poveștile, o să pierdem aceste lupte. Fără să vă stric cartea sau povestea, vă zic că este foarte bine scrisă si tradusă (un super bonus, mulțumiri și felicitări Micaelei Ghițescu) și că urmărește povestea unui băiat care se luptă cu divorțul părinților săi și se întâlnește cu cineva (întâlnește e mult spus, o să vedeți…) care îi schimbă perspectiva asupra cuvintelor scrise negru pe alb. Toți copiii se nasc cu o imensă dorință de a cunoaște și de a explora. Doar că, imediat, această nevoie este legată de adulți de așteptări mari, de pedepese dacă nu știi SUFICIENT, de presiune, în general. Toți știm cum e atunci când faci ceva de plăcere și, dintr-o data, te pune cineva să faci acel lucru. Parcă nu mai ai același entuziasm în activitatea respectivă, nu? Așa că, atunci când ești obligat să citești, s-ar putea să nu mai găsești aceeași plăcere sau s-ar putea, în cele mai multe cazuri, așa se și întâmplă, să începi să detești lectura. După ce patru-cinci persoane îți zic să citești, că îți face bine, chiar nu mai vrei să pui mâna pe o carte.
Emoțile sunt interesante, nu-i așa? Cum le legăm de anumite lucruri, ca să ne ancorăm și ajungem să nu mai diferențiem acțiunea de emoție/sentiment. Acest punct de vedere e foarte bine atins de către Rui Zink în ,,Cititorul din peșteră”. Călătoria personajului principal, care poate fi oricine, este, de fapt, despre cum poți învăța să citești fără rușine, ignorând presiunea din exterior. Cititul ne leagă pe toți, fiind mult mai mult decât o alegere de a lăsa telefonul din mână sau ceva ce ești obligat de școala să faci. Cred că această carte este pentru oricine care vrea să schimbe ceva în lumea noastră cu ajutorul cuvintelor, al culturii și al prieteniei. ,,Cititorul din peșteră” este un volum scurt (cca 100 pagini), perfect pentru a regăsi, cât de puțin, acea dorință de a cunoaște. Vă doresc o perioadă plină de cuvinte delicioase și să aveți curajul să nu știți ce scrie pe următoarea pagină, dar să o dați oricum.
aug. 1, 2025 |
„Poveste de iarnă” de Jill Barklem
Haideți să ne întoarcem puțin în timp. Înainte de majorat. Și mai înainte. Nu așa de departe 🙈. Ok, ok, zic să ne oprim cam la vârsta când am învațat să citim. Perfect. Care este prima carte care îți vine în minte? Eh, pentru mine este ,,Poveste de iarnă” de Jill Barklem. Și dacă te-ai interesat de această carte înainte să citești reviewul meu spectaculos atunci știi că este considerată, de mare majoritate, ca fiind o carte de copii. În caz că nu știai, ai aflat acum. Cu plăcere! Însă, atunci când citești „Poveste de iarna” de Jill Barklem îți dai seama foarte ușor, nu numai că este pentru toate vârstele, dar este și incredibil de bine construită. Plus că ilustrațile sunt pur și simplu spectaculare. Uneori, recitesc cartea doar pentru ilustrați.
Despre ce e vorba în această carte? Bună întrebare! Trebuie să îmi promiți că nu râzi, bine? Nu e ceva foarte complicat, ci este chiar lin și liniștitor. Este vorba de o comunitate de șoricei ai Desișiului de Mur, care organizează un mic bal pentru a se bucura de zăpadă. Da, atât. Uneori, toți avem nevoie de un pic de calm într-o lume așa de gălăgioasă.
De ce, tu, ca adult sau aproape adult sau semi adult sau extraterestru (prea departe?), ai vrea să citești o carte pentru copii? În primul rând, comfort. În al doilea rând, ce e greșit în a fi copil? Uneori, uităm că noi toți (da, mă jur că și tu) am fost la un moment dat copii. Poate, din când în când, simți că vrei să te întorci la copilărie, la acel sentiment de inocență, o conștință semi-prezentă și complet inconșitentă de toate răutatea care cumva există în acestă lume în care trăim. Iar, alteori, ai da orice să NU te întorci în starea aceea de copil care nu are niciun control asupra ce i se întâmplă sau care nu a fost încă învățat să își folosescă vocea, să spună da sau nu. Deci, ce e greșit în a fi copil? Uite că nu am răspuns să îți dau. Tot ce pot să zic este că e ușor să îți fie frică să pierzi controlul, să năpârlești, doar pentru câteva pagini, toate inhibițile adunate dea lungul vieții, dar ( foarte important acest dar 🙂↕️) te invit să te azvârlești cu capul înainte în această frică. Pentru că nu știi ce se vede dupa acest voal de frică, nu știi ce mici bucurii te pot aștepta. Acum, de ce zic asta? „E doar o carte pentru copii!” s-ar putea să spui (bine, să gândești, te prinzi tu). La care eu îți zic „Poate, dar cuvintele și poveștile au putere.”. Te invit să le oferi această putere asupra ta și să te lași chemată de Desișiul de Mur. Cauți un pic de calm și o plapumă de cuvinte? Citește ,,Poveste de iarna” de Jill Barklem. Scurtă și la obiect ( cartea, nu eu), dar perfectă în modul cel mai imperfect. Și, bonus, dacă ți-a plăcut, sunt mai multe cărți cu aceiași șoricei (; . (Ah, ce bine am încheiat recenzia, nu crezi? Mulțumesc, acum du-te și citește!)
aug. 1, 2025 |
Nu-i așa că fiecare căutăm vraja aia care să ne facă viața mai ușoară? Un strop de magie care să ne scoată din rutina zilnică, să ne aducă speranță, curaj și poate… prieteni adevărați. Ei bine, „Harry Potter și Piatra Filozofală” e exact acel fel de vrajă.
Harry e un băiat obișnuit – sau cel puțin așa crede. Trăiește într-un dulap sub scări, suportă indiferența unei familii care nu l-a dorit niciodată, și nu bănuiește că lumea lui e pe cale să se schimbe pentru totdeauna. Într-o singură zi, primește o scrisoare care îl invită într-un loc unde nimic nu e imposibil: Școala de Magie și Vrăjitorie Hogwarts.
Aici, între caste, vrăji și coridoare care-și schimbă forma, Harry descoperă nu doar secrete despre el însuși, ci și una dintre cele mai mari forțe din lume: prietenia.
Dar nu totul este joacă cu baghete și vrăji. Ceva – sau cineva – se ascunde în umbră, iar Harry trebuie să afle ce legătură are cu trecutul său, cu o piatră magică legendară și cu un nume pe care nimeni nu îndrăznește să-l rostească.
„Harry Potter și Piatra Filozofală” nu este doar o carte. Este poarta către o lume paralelă, unde curajul, prietenia și misterul se împletesc într-o aventură pe care nu o vei uita niciodată. Odată ce deschizi prima pagină, nu vei mai putea ieși din vraja ei. Ești pregătit să înceapă magia?
Tirănescu Tudor-Andrei, clasa a IX-a A, Colegiul Național „Iancu de Hunedoara”, cercul de lectură ÎN-SEMNĂRI.
Comentarii recente