„Cititorul din peșteră” de Rui Zink (Sofia Nicolescu)
Multă lume laudă cititorii sau pe oricine cu o carte în mână, în loc de telefon, dar aceste laude nu sunt mereu binevenite. Toți șoarecii de bibliotecă sau ghinioniștii care s-au găsit cu o carte în mână pot să confirme că, măcar o dată, cineva a zis ceva despre minunea cititului sau lipsa telefonului. Nu mă întelegeți greșit, cred cu tărie că cititul este unul din cele mai plăcute lucruri pe care le poți face și că este un hobby lăudabil. Totuși, aceste ,,laude/complimente” nu sunt mereu ceea ce trebuie sau ceea ce par. Vă împărtășesc un secret: doar pentru că citești, nu ești automat deștept și, dacă nu citești, nu ești neapărat incult. De asemenea, ce vedem noi sunt clipe din viețile oamenilor, nu tot adevărul sau, ca să mă exprim potrivit contextului, nu este toată povestea.
Dacă sunteți de acord cu mine, este momentul să luați în mână „Cititorul din peșteră” de Rui Zink. Nu mă huiduiți încă, știu ca este o carte dată de la școală, aflată pe lista o-bli-ga-to-ri-e de lecturi și nu, nu m-a plătit profa de română să scriu asta. Zink debarasează lectura de orice obligație (din nou, acest cuvânt! Simt că apare o temă!) și încearcă să ne arate ce este, de fapt, așa de mișto la ea. Faptul ca citești, în această generație a căpătat o altă conotație decât adevăratul scop al lecturii. A devenit un stereotip: văd un om cititind = creier mare; văd un om care nu cititește = nu are educație sau disciplină. Nu vi se pare cam dur? Suntem într-o luptă și nu mă refer la cărți vs telefoane sau la copiii care chiulesc vs școală. Mă refer la o luptă pentru cultură, o luptă pentru empatie și bunătate, pe care o ducem aici și acum. ,,Cititorul din peșteră” îți (re)amintește cât de important este cititul (pentru că îți place pur și simplu să te pierzi în cuvinte, pentru că vrei să alfi informație peste informație și toate să se așeze una peste alta și să se regăsească în fața ochiilor tăi lumile create, pentru alinare) și că, dacă nu ne protejăm poveștile, o să pierdem aceste lupte. Fără să vă stric cartea sau povestea, vă zic că este foarte bine scrisă si tradusă (un super bonus, mulțumiri și felicitări Micaelei Ghițescu) și că urmărește povestea unui băiat care se luptă cu divorțul părinților săi și se întâlnește cu cineva (întâlnește e mult spus, o să vedeți…) care îi schimbă perspectiva asupra cuvintelor scrise negru pe alb. Toți copiii se nasc cu o imensă dorință de a cunoaște și de a explora. Doar că, imediat, această nevoie este legată de adulți de așteptări mari, de pedepese dacă nu știi SUFICIENT, de presiune, în general. Toți știm cum e atunci când faci ceva de plăcere și, dintr-o data, te pune cineva să faci acel lucru. Parcă nu mai ai același entuziasm în activitatea respectivă, nu? Așa că, atunci când ești obligat să citești, s-ar putea să nu mai găsești aceeași plăcere sau s-ar putea, în cele mai multe cazuri, așa se și întâmplă, să începi să detești lectura. După ce patru-cinci persoane îți zic să citești, că îți face bine, chiar nu mai vrei să pui mâna pe o carte.
Emoțile sunt interesante, nu-i așa? Cum le legăm de anumite lucruri, ca să ne ancorăm și ajungem să nu mai diferențiem acțiunea de emoție/sentiment. Acest punct de vedere e foarte bine atins de către Rui Zink în ,,Cititorul din peșteră”. Călătoria personajului principal, care poate fi oricine, este, de fapt, despre cum poți învăța să citești fără rușine, ignorând presiunea din exterior. Cititul ne leagă pe toți, fiind mult mai mult decât o alegere de a lăsa telefonul din mână sau ceva ce ești obligat de școala să faci. Cred că această carte este pentru oricine care vrea să schimbe ceva în lumea noastră cu ajutorul cuvintelor, al culturii și al prieteniei. ,,Cititorul din peșteră” este un volum scurt (cca 100 pagini), perfect pentru a regăsi, cât de puțin, acea dorință de a cunoaște. Vă doresc o perioadă plină de cuvinte delicioase și să aveți curajul să nu știți ce scrie pe următoarea pagină, dar să o dați oricum.