Lumea de Cerneală a chemat-o. Și Meggie a răspuns. De data asta, nu mai sunt umbre care vin în realitatea noastră. E ea cea care pășește dincolo. Voluntar. Fermecată de promisiunea unei lumi nedomesticite, cu zâne, prinți, magie veche, dar și de un strop de iubire, Meggie intră în cartea care i-a răpit mama, dar i-a și aprins inima.
Însă lumea de cerneală nu e un basm. E un loc unde frumosul și cruzimea dansează împreună. Aici, răzbunarea se coase cu fire de sânge, iar personajele nu mai sunt păpuși. Au voință. Și ură.
Mortola s-a întors, cu Basta în umbră și Orpheus în slujbă. Iar Mo plătește din nou prețul poveștilor. Împușcat. Urmărit. Transformat într-un erou din cântece, fără să fi cerut vreodată glorie. Meggie îl caută. Cu Farid. Cu Deget-de-praf. Cu dorința de a repara ce cuvintele au stricat.
Dar, în „Sânge de cerneală”, nu mai e timp pentru copilării. Moartea are nenumărate chipuri și lovește fără ezitare. Dragostea se strecoară între spaime și alegeri, iar Meggie află că a scrie poate fi la fel de periculos ca a rosti. Povestea continuă. Se adâncește. Se tulbură.
Și sângele curge. Uneori roșu, alteori albastru precum cerneala. Dar întotdeauna scris.
Dacă ai avut curajul să deschizi „Sânge de cerneală”, vei înțelege acum: că unele cărți nu se termină când se închide coperta. Unele te trag înăuntru. Și nu te mai lasă să fii același.
Tirănescu Tudor-Andrei, Colegiul Național „Iancu de Hunedoara”, clasa a IX-a A, cercul de lectură ÎN-SEMNĂRI