aug. 15, 2025 |
Recenzie – „Stela” de Simona Grosu
Titlu: Stela
Autor: Simona Grosu
Editura: Polirom
Anul: 2024
Eleva: Cozma Alice Alexandra
Scoala: Colegiul National “Garabet Ibraileanu” Iasi
Prof. coord: Cristina Chiprian
Cartea „Stela” m-a prins din primele pagini, nu doar prin poveste, ci și prin felul în care te face să simți că ești acolo, lângă personaje. Stela este o femeie trecută prin multe încercări, dar care găsește puterea să meargă mai departe, chiar și atunci când viața pare nedreaptă. Într-un București schimbat de timp, de interese și de nedreptăți, ea încearcă să-și păstreze demnitatea, amintirile și speranța. Ce mi-a plăcut este că autoarea îmbină descrierile realiste cu fragmente de introspecție, așa că poți înțelege nu doar ce face Stela, ci și ce simte și gândește.
Un episod care m-a impresionat este cel în care Stela, în timp ce face curățenie, își amintește cum a fost evacuată din casa în care a trăit aproape trei decenii. Nu e doar o scenă despre pierderea unei locuințe, ci despre pierderea unui întreg univers personal, amintirile cu familia, vecinii, viața de altădată. În paralel, vedem cum ea continuă treaba, schimbă șorțul, strânge, calcă, ca și cum rutina ar fi singura modalitate de a nu se prăbuși. Momentul mi-a rămas în minte pentru că arată forța oamenilor obișnuiți, care își duc crucea fără să facă mare caz, dar cu o rezistență tăcută care te impresionează.
Un fragment care mi-a rămas în minte este cel în care Stela, în timp ce aspiră covorul, își amintește cum a fost dată afară din casa din Palisadei, după treizeci de ani. Mi s-a părut emoționant felul în care gândurile ei se amestecă cu zgomotul aspiratorului, iar rutina zilnică devine un scut împotriva durerii. Îmi place că autoarea surprinde atât de realist detaliile – firimiturile și agrafele adunate în tubul aspiratorului, vocea Floricăi strigând de la poartă, sau felul în care Stela își strânge șorțul pe talie – mici amănunte care fac scena vie și credibilă.
Personajele sunt foarte vii – Marin Tane, cu discursurile lui politice și tonul de om „avizat” care știe ce se petrece în țară, Florica cea veselă și directă, sau Mircea, soțul bolnav, dar cu glume pregătite pentru a mai ușura atmosfera.
Dialogurile au un limbaj autentic, de stradă sau de cartier, și asta face totul credibil. În același timp, descrierile autoarei sunt atât de detaliate încât aproape simți mirosul de mâncare din bucătărie sau vezi lumina filtrată printre salcii.
Mi-a plăcut mult și partea de analiză psihologică. Stela e un personaj complex: pe de o parte fragilă și temătoare, pe de altă parte, hotărâtă și cu simțul dreptății foarte puternic. Se vede cum trecutul ei de orfană și experiențele din viața de adult i-au modelat felul de a gândi. Când Marin Tane îi vorbește despre „statul paralel” sau despre nedreptățile politice, ea oscilează între a crede și a se îndoi, între nevoia de a înțelege lumea și nevoia de a se proteja de ea.
În concluzie, „Stela” nu e doar o poveste despre o femeie care a pierdut o casă, ci despre rezistența în fața pierderilor, despre cum oamenii simpli duc în spate istoria mare a unei țări, fără să fi cerut asta. Este o carte care merită citită pentru realismul crud, dar și pentru emoția pe care o lasă în urmă, iar eu i-aș da fără ezitare șapte stele.
aug. 15, 2025 |
„Toată dragostea dintr-o fotografie arsă” de Maria Orban
Titlu: “Toată dragostea dintr-o fotografie arsă”
Autor: Maria Orban
Editura: Polirom
Anul: 2024
Eleva: Cozma Alice Alexandra
Scoala: Colegiul National “Garabet Ibraileanu” Iasi
Prof. coord: Cristina Chiprian
„Toată dragostea dintr-o fotografie arsă” de Maria Orban este genul de carte care nu îți dă voie să rămâi indiferent. Povestea urmărește ultimele trei săptămâni din viața mamei personajului principal, Leia, dar nu este deloc un simplu jurnal al durerii. Este mai degrabă o radiografie a relațiilor de familie, a fricilor și a felului în care trecutul și prezentul se amestecă în mintea unui om atunci când este forțat să-și confrunte pierderile. M-a impresionat felul în care autoarea reușește să redea gândurile Leiei: scurte, intense, uneori tăioase, alteori pline de tandrețe, dar niciodată superficiale. Simți că fiecare propoziție are o greutate, ca și cum ar fi fost aleasă cu grijă dintr-o cutie plină de amintiri fragile.
O scenă care mi-a rămas întipărită este cea în care Leia intră noaptea în camera fiicei ei, Ioana, și o privește cum doarme. Momentul e simplu, dar transmite un amestec de dorință de apropiere și teamă de a nu strica echilibrul fragil dintre ele. În altă parte, Leia își imaginează o plajă acoperită de zăpadă, un loc unde ar putea fi singură și împăcată. Aceste imagini, aparent banale, sunt pline de simboluri: zăpada rece care acoperă totul, dar nu vindecă, și apropierea de copil ca un gest mut de dragoste.
Cartea te face să te gândești mult la cum iubim, cum ne protejăm unii pe alții și cum, uneori, dragostea nu se arată prin cuvinte mari, ci prin gesturi mici și tăcute. Stilul este clar și direct, dar plin de forță emoțională. Dialogurile sunt naturale, personajele par reale și complexe, iar trecerile dintre prezent și amintiri sunt atât de fluide încât nici nu-ți dai seama când te-ai mutat dintr-un timp în altul. Este o lectură intensă, care te lasă cu întrebări despre tine și despre relațiile tale, dar și cu un sentiment de recunoștință pentru oamenii care contează cu adevărat. Recomand această carte oricui își dorește o poveste sinceră, profundă și plină de emoție.
aug. 15, 2025 |
Istoria, așa cum o știm din manuale, merge apăsat, cu pași mari, și vorbește grav.
Dar în Mică istorie a unui secol mare, coordonată de Monica Onojescu, istoria își schimbă aspectul. Își pune pantofi mici, de copil, și începe să alerge prin ulițe, să râdă, să plângă, să întrebe „de ce?”.
Cartea Mică istorie a unui secol mare, antologie de texte apărută în 2018, la Editura Arthur, despre care s-au publicat și câteva recenzii în mediul virtual și nu numai, este recomandată spre lectură elevilor în primul rând și deopotrivă adulților.
Coordonatoarea proiectului Lecturiada elevilor 2018 – Un secol de Istorie și istorii, doamna prof. Monica Onojescu a scris și gândit în detaliu secțiunile concursului din cadrul acestui proiect reușind să coaguleze în jurul ideilor și să inspire prin proiect autori contemporani, profesori și elevi. Istoria personală a fiecărui autor a devenit un bun pretext pentru ancorarea în evenimentele istorice memorabile precum: Revoluția din 1989, Marea Unire de la 1 decembrie 1918 sau refugiul.
În paginile acestea, Marea Unire are miros de pâine caldă și zgomot de clopote.
Războiul e o cutie de pantofi plină cu fotografii, iar comunismul – o fereastră aburită prin care visele caută aer și vor să evadeze negreșit spre lumină dintr-un real cenușiu, apăsător, dureros, insuportabil. Copiii din carte – Emil, Măriuca, Irina, – nu știu că trăiesc „momente istorice”. Ei știu doar că trebuie să fugă, să aștepte, să spere, să scrie, să colecționeze, să trăiască, să iubească.
Ilustrațiile nu sunt simple desene. Sunt amprente – mâini de copii talentați care ating pagina și o fac vie. Sunt culori ce spun „Am fost acolo, sigur c-am fost, ia uită-te mai bine, nu mă vezi?”, chiar dacă „acolo” e o poveste din alt timp.
Citind, înțelegi că istoria nu e doar o colecție de date. Este o țesătură de trăiri interioare, de gânduri și idei, gesturi, mirosuri, culori, emoții. Și că marile evenimente se sprijină pe umeri mici, uneori fragili.
Cartea te învață că fiecare copil din trecut a purtat în buzunar o fărâmă din prezentul actual, al nostru.
Senzația stranie din final este că istoria nu s-a terminat. Ea continuă în prezent și în suflet mereu și mereu, iar și iar. Că și tu, azi, scrii o pagină – poate tot „mică” –, dar care într-o zi va aparține „secolului mare” al cuiva.
Un volum care nu se citește cu ochii, ci cu inima. O lecție de empatie, o punte între generații, o dovadă că marile povești încap în palmele copiilor.
În Mică istorie a unui secol mare, istoria nu se învață – se trăiește, „pe viu“, cu sufletul în palmele copiilor. Unii o învață idee cu idee, alții o memorează, pentru unii e o poveste palpitantă, pentru alții este o colecție de timbre. Noi o purtăm în buzunarul din dreptul inimii. Recomand călduros această carte și copiilor și celor mari.
Hosu Andrada, clasa a VIII-a
Liceul Tehnologic Electrotimis
Profesor coord. Docolin Garofița Sorina
aug. 15, 2025 |
Nopți albe
Elevă: Olivia Baciu, cl a X-a
C. N. Mihai Eminescu Oradea
Cercul Eminlectura
-o carte despre emoții, tineri ce se îndrăgostesc, frumusețe și suferință umană-
Romanul „Nopți albe” a fost publicat de autorul rus Feodor Mihailovici Dostoyevsky în anul 1848, iar eu am finalizat-o de citit acum 3 luni, aceasta fiind cartea mea preferată. Am ales să scriu despre această carte pentru că mi s-a părut captivantă, dar și foarte tristă. Eu am citit-o în varianta în limba engleză deoarece mi-a fost împrumutată de o prietenă căreia i-a plăcut mult și mi-a recomandat-o. Acțiunea se petrece în Petersburg, când, un tânăr visător se plimba singur pe străzi și zărește o fată care plângea. Acesta se apropie de ea, și încep să vorbească de parcă s-ar fi cunoscut de mult timp. Deși intre ei era o conexiune inexplicabilă, cei doi fac un pact să rămână doar prieteni, astfel încât tânărul să nu se îndrăgostească de ea. Numele fetei este Nastenka, iar cei doi se întâlnesc timp de 4 nopți în care își povestesc viețile. Până acum, totul pare să meargă bine, dar cele din urmă m-au șocat. Băiatul este foarte izolat social, trăiește singur și își petrece timpul visând la interacțiunile sale cu oamenii. Nastenka este o fată de 17 ani care, în majoritatea timpului, este blocată cu bunica sa oarbă, deoarece fusta acesteia era prinsă cu un ac de fusta bunicii sale. Fata se îndrăgostește de un chiriaș care i-a promis ca se va întoarce după ea peste un an, aceasta fiind loială în acest timp. Visătorul începe să se îndrăgostească de ea, deși nu îi spune nimic deoarece ea iubea pe altcineva. Într-o seară când deja trecuse un an de la promisiune, fata începe să se îndoiască de apariția iubirii sale și se apropie mai mult de narator. Tot în acea seară un alt tânăr trece pe lângă cei doi și se oprește. Nastenka își vede din nou jumătatea și sare în brațele lui, dar se întoarce pentru a-l săruta de rămas bun pe visător. Gestul ei mi s-a părut foarte deplasat și m-a întristat mult. Fata îi trimite o scrisoare de iertare, prin care naratorul își amintește cu lacrimi în ochi vorbele fetei: „Oh, if only he were you!”.
Trebuie să citiți și voi cartea să-i aflati dedesupturi pe care doar prin lectură le puteți surprinde, cuvintele scrise fiind neputincioase în redarea profunzimii sentimentelor umane.
aug. 15, 2025 |
Ioana Pârvulescu este o eseistă, publicistă și critic literar român. Născută în orașul Stalin, România, este și profesor universitar la București și este recunoscută pentru publicații precum Prevestirea, Invizibili, Inocenții, Trei zile nemaipomenite, etc.
Romanul Inocenții, lansat în 2016 de editura Humanitas o ilustrează pe Ana ca narator, o fetiță de numai 5 ani care povestește întâmplările care se petrec în familie din perspectiva sa, cea mai mare parte din timp petrecând-o cu verișorii săi Dina și Doru. Însă din pricina faptului că între aceștia exista o diferență de vârstă fetiței ii era uneori complicat sa gestioneze comportamentul și cunoștințele verișorilor ei.
În anii 60’, Brașov, aceștia locuiau cu toții împreună alături de părinți, bunici și unchiul și mătușa lor într-o casă plină de secrete și mister în care aceștia nu se plictiseau niciodată, întrucât aveau tot timpul câte ceva nou de descoperit, cum ar fi așa zișii “cocoșei” din pereții casei care s-au demonstrat a fi într-un final bani.
Câteva dintre întâmplările care m-au impresionat au fost momentele petrecute alături de unchiul lor îndepărtat și încercările copiilor de a-i afla ziua de naștere, sau poveștile captivante ale lui Tanti și ale lui Moș Ionel care nu încetau să-i fascineze pe copii.
Recomand acest roman, în care se abordează teme precum copilăria sau familia pentru mesajul transmis. Fiind expus din perspectiva unui copil de numai 5 ani, consider ca autorul a vrut să sublinieze gândurile pure, sincere și inocente ale copiilor și intențiile mereu bune ale acestora, cu scopul de a-i face și pe ceilalți să fie mai buni și mai recunoscători cu exteriorul.
Cheptanariu Sofia, clasa a-VIII-a
Liceul Tehnologic Electrotimis
Profesor coord. Docolin Garofița Sorina
aug. 15, 2025 |
Grigore Popescu Băjenaru, 13.12.1907-5.2.1986, a fost un scriitor român, fiul profesorului și autorului de manuale Ion Popescu Băjenaru. A fost absolvent al liceului Gheorghe Lazăr, despre care a scris și în roman. Acesta se remarcă prin romanele Cișmigiu & Comp, Bună dimineața, băieți!, sau prin scrieri istorice precum Banul mărăcine, Inelul lui Dragoș Vodă, etc.
Romanul a fost publicat în 1942 și în el autorul prezintă adolescența drept o altă dimensiune, o perioadă unică a vieții.
Naratorul este chiar Grigore Băjenaru, care povestește cu emoție și umor despre perioada adolescenței sale, pe când era elev la liceul Gheorghe Lazăr din București. Deși adolescența și-a trăit-o cu simplitate, aceste dorea să expună cum reușea sa găsească binele în orice și să fie fericit alături de prietenii săi.
Ne sunt povestite cu nostalgie serile de vară pe care naratorul și amicii săi și le petreceau în parcul Cișmigiu, sau toate peripețiile și întâmplările prin care au trecut împreună de-a lungul anilor de liceu, fie bune fie rele.
Ne mai este expus și comportamentul elevilor în acea perioadă, și relațiile lor cu profesorii, și cum micile momente alături de ei alcătuiau cea mai frumoasă perioadă a vieții sale. Indirect, reies și gândurile adolescenților secolului XX și modul acestora de gândire în comparație cu cel al adolescenților din ziua de azi.
Așadar, recomand călduros acest roman care, abordând teme precum școala, prietenia, familia și educația reușește să prezinte trecerea timpului într-un mod plăcut și nostalgic, oferind emoție și căldură.
Cheptanariu Sofia, clasa a-VIII-a
Liceul Tehnologic Electrotimis
Profesor coord. Docolin Garofița Sorina
Comentarii recente