Recenzie – „Stela” de Simona Grosu
Titlu: Stela
Autor: Simona Grosu
Editura: Polirom
Anul: 2024
Eleva: Cozma Alice Alexandra
Scoala: Colegiul National “Garabet Ibraileanu” Iasi
Prof. coord: Cristina Chiprian
Cartea „Stela” m-a prins din primele pagini, nu doar prin poveste, ci și prin felul în care te face să simți că ești acolo, lângă personaje. Stela este o femeie trecută prin multe încercări, dar care găsește puterea să meargă mai departe, chiar și atunci când viața pare nedreaptă. Într-un București schimbat de timp, de interese și de nedreptăți, ea încearcă să-și păstreze demnitatea, amintirile și speranța. Ce mi-a plăcut este că autoarea îmbină descrierile realiste cu fragmente de introspecție, așa că poți înțelege nu doar ce face Stela, ci și ce simte și gândește.
Un episod care m-a impresionat este cel în care Stela, în timp ce face curățenie, își amintește cum a fost evacuată din casa în care a trăit aproape trei decenii. Nu e doar o scenă despre pierderea unei locuințe, ci despre pierderea unui întreg univers personal, amintirile cu familia, vecinii, viața de altădată. În paralel, vedem cum ea continuă treaba, schimbă șorțul, strânge, calcă, ca și cum rutina ar fi singura modalitate de a nu se prăbuși. Momentul mi-a rămas în minte pentru că arată forța oamenilor obișnuiți, care își duc crucea fără să facă mare caz, dar cu o rezistență tăcută care te impresionează.
Un fragment care mi-a rămas în minte este cel în care Stela, în timp ce aspiră covorul, își amintește cum a fost dată afară din casa din Palisadei, după treizeci de ani. Mi s-a părut emoționant felul în care gândurile ei se amestecă cu zgomotul aspiratorului, iar rutina zilnică devine un scut împotriva durerii. Îmi place că autoarea surprinde atât de realist detaliile – firimiturile și agrafele adunate în tubul aspiratorului, vocea Floricăi strigând de la poartă, sau felul în care Stela își strânge șorțul pe talie – mici amănunte care fac scena vie și credibilă.
Personajele sunt foarte vii – Marin Tane, cu discursurile lui politice și tonul de om „avizat” care știe ce se petrece în țară, Florica cea veselă și directă, sau Mircea, soțul bolnav, dar cu glume pregătite pentru a mai ușura atmosfera.
Dialogurile au un limbaj autentic, de stradă sau de cartier, și asta face totul credibil. În același timp, descrierile autoarei sunt atât de detaliate încât aproape simți mirosul de mâncare din bucătărie sau vezi lumina filtrată printre salcii.
Mi-a plăcut mult și partea de analiză psihologică. Stela e un personaj complex: pe de o parte fragilă și temătoare, pe de altă parte, hotărâtă și cu simțul dreptății foarte puternic. Se vede cum trecutul ei de orfană și experiențele din viața de adult i-au modelat felul de a gândi. Când Marin Tane îi vorbește despre „statul paralel” sau despre nedreptățile politice, ea oscilează între a crede și a se îndoi, între nevoia de a înțelege lumea și nevoia de a se proteja de ea.
În concluzie, „Stela” nu e doar o poveste despre o femeie care a pierdut o casă, ci despre rezistența în fața pierderilor, despre cum oamenii simpli duc în spate istoria mare a unei țări, fără să fi cerut asta. Este o carte care merită citită pentru realismul crud, dar și pentru emoția pe care o lasă în urmă, iar eu i-aș da fără ezitare șapte stele.