feb. 24, 2019 |
Marea putere a oamenilor stă în capacitatea de a (se) iubi. Dar cât de departe poate merge un om pentru a fi împlinit în iubire? Aceasta este una dintre multele întrebări pe care mi le-am pus după ce am terminat de citit Anna Karenina, considerat cel mai cinematografic roman al lui Lev Tolstoi.
“Toate familiile fericite se aseamănă între ele. Fiecare familie nefericită, însă, este nefericită în felul ei.” În familia lui Stepan Arkadici Oblonski, caracter ușuratic și nepăsător, are loc o dramă conjugală –soția lui, Dolly, o fire blândă și iubitoare descoperă infidelitatea soțului ei. Pentru a aplana această criză familială, Stiva cere ajutorul surorii sale, Anna Arkadievna, o doamnă apreciată în cercurile înalte ale societății, cu o viață familială stabilă, alături de Alexei Alexandrovici Karenin, o fire rece și distantă, interesată doar de normele sociale și de împlinirea profesională.
Anna face cunoștință cu Alexei Vronski, un ofițer șarmant, carismatic etc. După ce aplanează conflictul apărut în familia fratelui său, Anna, reîntâlnindu-l pe Vronski, fascinată fiind de farmecul, de tinerețea și de vitalitatea acestuia, se îndrăgostește de el. Cei doi vor trăi o poveste de dragoste intensă, plină de trăiri, dar ilegitimă, ascunsă, din teama de a nu-și pierde statutul și respectul din partea societății.
În paralel este prezentat destinul lui Konstantin Dmitrici Levin, un nobil de țară care nutrește o dragoste aparte față de Ekaterina Șcerbațkaia (Kitty), care trece printr-o grea decepție sentimentală în urma ruperii relațiilor cu contele Vronski, de care era îndrăgostită la vremea respectivă.
Astfel, se declanșează două conflicte –acela al Annei Arkadievna, prinsă între statutul social și stabilitatea asigurată de căsnicia sa alături de Karenin, dragostea față de fiul ei Serioja și iubirea mistuitoare pentru Vronski; și conflictul lui Levin; în urma refuzului Ekaterinei de a se căsători cu el, acesta se dedică vieții rurale și agriculturii. La un moment dat, Anna îi mărturisește totul soțului și pleacă în străinătate cu Vronski, dar fără a obține divorțul. După un timp, cei doi se întorc, Vronski reluându-și activitatea mondenă, iar Anna, izolată și blamată de întreaga societate, simte că nu mai este iubită, se degradează, se pierde.
Kitty, vindecată de sentimentele pentru Vronski, se căsătorește cu Levin. Aceștia trăiesc o poveste de dragoste pură, inocentă și au o viață familială fericită.
Romanul prezintă în paralel destine și iubiri total diferite –una tainică, trecătoare, blamată de societate și sortită pieirii, alta blândă și armonioasă, ce pare că va dura veșnic.
Cât despre Anna Karenina, este un personaj complex datorită conflictelor și trăirilor contradictorii pe care le încearcă pe parcursul romanului –este prinsă în monotonia traiului alături de un bărbat pe care nu îl iubește; în contele Vronski găsește farmec, afecțiune, pasiune… găsește ceea ce i-a lipsit. De dragul acestei iubiri este capabilă să sacrifice totul, inclusiv să-și părăsească propriul copil. Pentru aceasta, cei mai mulți dintre noi am condamna-o, spunând că se gândește doar la împlinirea ei în dragoste, că este o egoistă lipsită de morală.
Și totuși, Anna a suferit știind că își înșeală soțul pe care îl considera un om bun, un sfânt, de care ea nu era demnă, când și-a părăsit copilul, pe care îl iubea enorm, când a pierdut poziția de care se bucura în rândurile aristocrației rusești, când a constatat că Vronski, omul pentru care ea sacrificase totul nu o mai iubea… Ce îi rămâne? Conștiința încărcată de conflictul cu soțul, de abandonarea copilului, de conflictul cu societatea, cu Vronski, cu ea însăși… Romanul Anna Karenina, considerat una dintre marile capodopere ale literaturii universale este povestea unui destin tragic, o frescă socială a aristocrației rusești de secol XIX, un roman despre dragoste, familie, sacrificiu și pierdere…
Alani Ioana, clasa a XI-a, Colegiul Național Elena Ghiba Birta Arad
feb. 24, 2019 |
Aglaja Veteranyi se naște la București în 1962 într-o familie de circari. Romanul ei îi fructifică experiența personală și explorează, din perspectiva unei naivități infantile, tumultuoasa lume a circului, copleșitoare și încolțită permanent de tragism.
Mereu mi-am dorit să fiu circară și să aparțin unei trupe ambulate a cărui singur scop e bucuria oamenilor și masa caldă de după spectacol. Cartea aceasta mi-a dat, într-un fel, posibilitatea de a-mi simți inima cum gonește în piept ca în timpul unui moment la trapez. Am citit-o dintr-o suflare pentru că nu voiam să întrerup magia pe care o transmitea.
Narațiunea la persoana întâi dezvăluie o Aglaja micuță, o Aglaja-personaj ce posedă o calitate dorită de mulți: o frumusețe urâtă combinată cu o urâțenie frumoasă. Aglaja se joacă cu cuvintele, propozițiile și sufletele oamenilor ce o citesc. Paginile sunt scrise inegal, unele având o singură propoziție pe ele, toată în litere mari. Și, totuși, cu fila aproape goală, parcă te lovește și mai tare. Cum esențele tari se țin în sticluțe mici, așa și fetița povestitoare înduioșează la fiecare explicație dată cu sinceritatea unui copil rănit de realitatea în care trăiește. Se simt durere, afecțiune, curiozitate și dor văzute prin ochii unei fete care-și iubea mama cu păr de oțel și care se obișnuia în gând cu posibla ei moarte. Îl iubește pe Dumnezeu. Vinetele coapte ale mame îi miros peste tot ca acasă. Știe câteva lucruri dintr-o Românie comunistă în care statul la coadă era o meserie și mai știe că străinătatea nu o transformă pentru că în toate țările mănâncă cu gura. N-o lasă mintea și tatăl să se atașeze de nimic, doar de baticul ei albastru de pe scaun care e marea și pe care noaptea îl acoperă cu capotul înflorat ca să nu o apuce rechinii când se duce să facă pipi. Crede că la circ oamenii zâmbesc când mor și nu înțelege de ce mamei ei îi e frică de avion, când meseria ei era să atârne de păr, în aer. Știe că tatăl ei se îmbată des fiindcă fără să bea nici nu urcă pe sârmă, pentru că nu-și poate ține echilibrul.
Am plâns cititnd, când parcă mie mi-a explicat cum că „FĂRĂ ÎNDOIALĂ CĂ EXISTĂ UN DUMNEZEU, PENTRU CĂ TOȚI ARTIȘTII, FIE CĂ SÎNT DIN ȚARĂ SAU DIN STRĂINĂTATE, ÎȘI FAC CRUCE ÎNAINTE DE A-ȘI ÎNCEPE NUMĂRUL. CE ROST AR AVEA ASTA FĂRĂ DUMNEZEU?”. Nu cred că m-a afectat nicio altă carte în măsura în care m-au atins cele 175 de pagini de realitate pură .
Aglaja mai spune la un moment dat: „Arăt ca fotografia mamei. Arăt ca fără mine.” Și eu, din nevoie de eliberare, subliniez și scriu lângă, Arăt ca mama înainte de existența ei. Și arăt. Și arăt cum prin dorință și simplitate, autoarea-personaj reușește să te facă să simți și să gândești lucuri pe care nu știai că le poți simți sau gândi până acum.
Gabor Medeea, clasa a XI-a, Colegiul Național Elena Ghiba Birta Arad
feb. 24, 2019 |
Prima mea întâlnire cu Gabriel Garcia Marquez și scrierile lui a avut loc atunci când am început să citesc „Dragostea în vremea holerei”. Am auzit multe păreri despre acest autor și am zis că ar fi cazul să încep și eu o carte scrisă de el. Dintre toate acelea văzute în librărie, recunosc că aceasta m-a atras cel mai mult, deși „Un veac de singurătate” este considerată cartea sa de vârf. Avea acel ceva al ei care, asemeni unui copil, îmi spunea: „Haide! Haide și citește-mă! Te rog, te rog!”. Și astfel, am cumpărat-o fără să mai stau pe gânduri.
Literatura, când vine vorba de povești de iubire, se împarte în două categorii: povești mult prea siropoase, clișeice și povești autentice, bine puse la punct de mintea și talentul autorului. Fără doar și poate „Dragostea în vremea holerei” face parte din ultima categorie. Autorul, prin titlul dat, ne întinde încă de la început o capcană – ne face să ne gândim la o poveste simplă, dar care se dovedește a nu fi chiar atât de simplă, așa cum credeam înainte de a o citi.
Cei doi protagoniști, Florentino Ariza și Fermina Daza sunt cei în jurul cărora se învârte toată cartea. El, Florentino, se îndrăgostește brusc în tinerețe de Fermina, singura fiică a lui Lorenzo Daza, un om bogat al comunității. După o scurtă și pasageră dragoste care a avut loc prin intermediul unor scrisori și a unor întâlniri inocente, cei doi sunt despărțiți din cauza diferențelor materiale și sociale. Fata se căsătorește în cele din urmă cu doctorul Juvenal Urbino, cel care îi poate asigura stabilitate financiară. Povestea dintre tinerii îndrăgostiți pare să se fi terminat, dar lucrurile nu stau tocmai așa. Florentino continuă să o iubească neîncetat pe Fermina, așteptând un moment potrivit pentru a se reîntoarce în viața ei. Astfel, după mai bine de cincizeci de ani, soarta este de partea lui. Îi mai acordă o șansă să își reînnoiască declarația de iubire, iar el decide să nu o lase să îi scape din mâini.
Este o carte complexă, cu personaje bine conturate. Descrierile amănunțite, deloc obositoare ajută foarte mult cititorul. De ce îl ajută? Pentru că acestea creează atmosfera, îl fac să înțeleagă acțiunea, gândirea personajelor și transmit emoție. Este o carte pe care nu dorești să o lași din mână, dar în același timp, nici nu dorești să o termini pentru a putea să te bucuri de fiecare pagină. Și, la un moment dat, ajungi să speri că totul va fi bine, că sigur va exista un final fericit. Trăiești, de fapt, alături de personaje, tot ce se întâmplă. Romanul a și fost ecranizat în 2008, iar adaptarea a fost făcută de Ron Harwood, câștigător al premiului Oscar și al Globului de Aur.
Mi-a plăcut. Mi-a plăcut mult toată povestea, de la început și până la sfârșit. Mi-a plăcut mult și o recomand din tot sufletul. O recomand celor care sunt îndrăgostiți… de cărți, de viață sau de o altă persoană.
Așadar, închei cu un citat din roman care, sper eu, vă va face să doriți să îi găsiți o explicație: „Simptomele dragostei sunt asemănătoare cu cele ale holerei.”
Aioanei Denisa, clada a XI-a,Colegiul Național Elena Ghiba Birta Arad
feb. 24, 2019 |
A fi străin e mai bine decât a fi străinul.
Este o propoziție pe care am pus-o cap la cap după ce am citit ”Străinul„ de Albert Camus. Nu este vreun citat celebru, nu sunt spusele vreunei persoane importante pentru societate. Este un gând al meu, un gând simplu, în care mă regăsesc și cu care mă pot consola uneori, când greu găsești ceva care te mai consolează.
A fi… străin. A te stabili într-o țară necunoscută, a vorbi o limbă diferită de toți ceilalți, a întâlni un grup de persoane pentru prima data, a citi o carte întâia oară, a fi într-o oarecare măsură… diferit. Totuși, nu prea diferit. Totuși, nu prea periculos. Totuși, nu prea străin.
A fi… străinul. A nu reuși să te stabilești într-o altă țară, a vorbi prea multe limbi pe care doar tu le înțelegi, a întâlni o persoană pe care chiar nu îți doreai să o cunoști nici acum nici altă dată, a citi atât de multe cărți pentru a trece dincolo de realitatea aceasta fără sens și de societatea aceasta incompetentă, a fi întruchiparea cuvântului „ciudat”. Prea ciudat. Prea periculos. Străinul. Meursault.
Această carte este mai degrabă una filozofică, care te pune să te uiți în oglindă și să fii sincer. Să recunoști că poate ești străin sau că poate te îndrepți spre a fi străinul. Nu poți înțelege pe deplin această carte decât fiind sincer cu tine, fiind sincer cu Meursault până la urmă și rămânând prins în povestea lui, povestea unui om obișnuit, poate chiar povestea ta.
Acțiunea cărții se bazează pe un monolog interior, pe gândurile întortocheate ale personajului, pe felul său de a fi, pe neintegrare, indiferență, acceptare a sorții, absurd, critica societății, pe ce înseamnă a fi străin de tine și străin al societății. Albert Camus își descrie perfect cartea prin următoarele cuvinte: „ În societatea noastră orice om care nu plânge la înmormântarea mamei sale riscă să fie condamnat la moarte. ”
Acțiunea nu e foarte complicată. După moartea mamei sale personajul principal participă la înmormântarea acesteia unde începe să își pună întrebări legate de modul ei de viață dinainte să moară. Începe să aibă o relație amoroasă cu Maria, de care este atras mai mult fizic decât spiritual. Prietenul și vecinul său, Raymond îl roagă să îl ajute să se răzbune pe o iubită a sa scriind o scrisoare. De aici lucrurile escaladează când este invitat de Raymond să petreacă un weekend la casa de pe plajă, unde Meursault, fără niciun motiv aparent, omoară un om. Partea a doua a cărții cuprinde procesul lui Meursault, conflictele sale interioare, acceptarea sorții și prezentarea perfectă a unei societății lipsită de toleranță, care condamnă orice persoană ce nu plânge la o înmormântare, orice persoană ce nu se conformează unui joc al înșelătoriei și superficialității, până la urmă un joc egoist, oportunist cu o mască crăpată de altruism.
Meursault a fost un outsider, un dezadaptat, o persoană împinsă la marginea societății de sine însuși, indiferent, dar revoltat, pierdut și străin al lumii, poate chiar al epocii sale, un personaj care ne-a uimit printr-o singură reacție absurdă în fața morții: „ Pentru ca totul să se consume, pentru ca să mă simt mai puțin singur, nu-mi mai rămânea decât să doresc în ziua execuției mele mulți spectatori care să mă întâmpine cu strigăte de ură. ”
Todor Alexandra Camelia, Clasa a XI-a ,Colegiul Național Elena Ghiba Birta Arad
feb. 24, 2019 |
După cutremur este o carte scrisă de Haruki Murakami ce conține o colecție de șase povești scurte care sunt centrate în jurul cutremurului care s-a declanșat în 1995 Kobe, Japonia. În română, cartea este publicată de editura Polirom și tradusă de Iuliana Oprina.
Primul lucru care îl întâmpină pe cititor când deschide cartea este o serie de titluri în următoarea ordine: Un OZN aterizează în Kushiro, Peisaj cu fier de călcat, Toți copiii Domnului dansează, Thailanda, Broscatul salvează Tokyo și Plăcintă cu miere. Deși cutremurul menționat are o legătură cu personajele sau familia acestora, el este mai degrabă folosit ca o metaforă pentru evenimentele care au afectat viața personajelor, iar urmările cutremurului sunt greutățile emoționale sau spirituale cu care personajele trebuie să se confrunte. Bineînțeles, fiind o carte scrisă de Murakami sunt prezente descrieri mai pe scurt sau mai pe larg ale câte unui organ sau act sexual, în fiecare din cele șase povești. Și evident. personaje care beau whisky.
La fel ca în majoritatea cărților lui Murakami, acțiunea trece de la realitate la fantezie într-un mod subtil, iar multe lucruri sunt lăsate la interpretarea cititorului. În Thailanda putem găsi un dialog asemănător cu cel din Pădurea norvegiană; personaje care își împărtășesc experiențe și secrete, căutând înțelegere nu doar de la partener ci și de la cititor. Pe de altă parte, în Broscatul salvează Tokyo ne întâlnim cu realismul magic prezent în 1Q84; elemente magice sau supranaturale care apar într-o lume obișnuită.
Cu toate că până aici După cutremur sună ca o carte numai bună pentru orice cititor, nu pot să spun că este tocmai primitoare. Prima poveste, Un OZN aterizează în Kushiro începe cu un bărbat pe nume Komura, care este părăsit de soția lui după ce aceasta este șocată de reportajele văzute la televizor și pleacă la părinții ei. Un coleg de serviciu îi oferă o șansă să-și ia câteva zile concediu și să plece în Hokkaido, dacă se oferă să livreze un colet pentru el. Zis și făcut, Komura își îndeplinește sarcina și livrează coletul ca mai apoi să se găsească într-un hotel cu o femeie care îl face să-și pună întrebări precum ce fărâmă de viață a mai rămas în el și până în ce punct va ajunge. Povestea se termină foarte abrupt și nu oferă o bună primă impresie. Dintre cele șase povești Un OZN aterizează în Kushiro este probabil cea mai puțin interesantă.
Trecem la Peisaj cu fier de călcat care s-ar putea sau nu s-ar putea să se termine cu o dublă sinucidere. În orice caz, sfârșitul este la fel de abrupt ca în povestea anterioară. Totuși, aici găsim prima sclipire de dialog mai profund. Junko, o fata care a fugit de acasă îi povestește unui pictor pe nume Mikage viața ei, lângă un foc de tabăra creat de el. Mikage se descrie drept un profesionist când vine vorba de focuri de tabăra, iar modul în care el le construiește pare să fie un comentariu asupra tehnicii de scriere a lui Murakami; idei reiterate și bine rafinate până în punctul în care acestea capătă o formă clară dintr-o scânteie.
Toți copiii Domnului dansează este la fel de puțin memorabiliă ca prima poveste, doar că la final după ce Yoshiya, personajul principal, renunță să-și mai caute tatăl biologic, cititorii află alături de Yoshiya despre importanța și efectul catharsisului. Sfârșitul este din nou, la fel de abrupt. Doar ca o curiozitate, Toți copiii Domnului dansează este de fapt titlul acestei colecții de povești în japoneză, și nu După cutremur.
Am să sar peste Thailanda deoarece este povestea care conține cel mai mult din dialogul asemănător cu Pădurea Norvegiană și consider că ar trebui citită fără prea multe detalii care ar ruina finalul, care de această dată este mai satisfăcător și nu dă senzația de depresie sau tristețe. Fiindcă suntem pe calea cea bună am ajuns și la Broscatul salvează Tokyo. O broască uriașă apare la ușa ta, face referințe la autori precum Hemingway și Dostoevsky, îl citează pe Nietzsche, insistă să i se spună Broscatul și nu Broscoiul, și îți cere să salvezi Tokyo de la un cutremur iminent prin a te lupta cu o râmă uriașă de sub pământ. Și bineînțeles, oferă discursuri motivaționale și are maniere impecabile. Cred că pe tot parcursul poveștii am râs cu gura până la urechi când Broscatul vorbea. A ajutat și faptul că vocea Broscatului mi-o imaginam ca fiind a lui Yasuhiro Takato, un actor vocal, care din diverse motive se ocupă în mare parte de personaje de origine animală. Și da Broscatule, valoarea nostra finală stă nu în felul în care învingem, ci în felul în care suntem înfrânți.
Plăcintă cu miere este concluzia acestei colecții de povești. După o serie de rețineri și incertitudini în viața sa familială și amoroasă, Junpei a reușit să se facă remarcat și să-și formeze propril stil ca scriitor. Subiectele cărților sale erau adesea despre dragostea neîmpărtășită, iar deznodământul era mereu ambiguu și sumbru. După cum spuneam la început, După cutremur nu este o carte foarte primitoare. Sfârșiturile abrupte chiar l-ar putea face pe cititor să renunțe la jumătatea drumului. Dar cred că asta e și ideea cărții. La finalul poveștii Plăcintă cu miere, Junpei se decide să scrie un roman cu un final fericit, care o să îl lase pe cititor cu o concluzie satisfăcătoare și cu un zâmbet pe buze, asemenea cărții După cutremur.
Costea Eduard, clasa a XII-a, Colegiul Național Elena Ghiba Birta Arad
feb. 23, 2019 |
”Nu știrile sunt cele care fac ziarul, ci ziarul e cel care face știrile”.
”Ziarele învață lumea cum trebuie să gândească… ”
Romanul lui Umberto Eco este un studiu despre manipularea prin mass-media. Numărul Zero este ediția care ar putea să iasă, scandalos, pe piață (nu pe piața ideilor, ci pe cea compromițătoare, infamantă!). Dar, dacă șantajul reușește, ediția aceasta se anulează de la sine. Nivelurile de interpretare sunt, în roman, mai multe, așa cum ne obișnuiese autorul din Numele trandafirului. Cheia detectivistă are rolul ei în dorința cititorului de a face, ca ziariștii din roman, propria investigație. Cele trei surse ale unei știri devin desuete, atunci când știrea însăși este inventată. Sau când opiniile devin fapte:
- – Colonna, explică-le dumneata puțin prietenilor noștri felul în care se poate respecta, sau cum se poate arăta că respectăm, un principiu fundamental al publicisticii democratice: separarea faptelor de opinii. (…)
- – Foarte simplu, spusesem eu. Uitați-vă la marile ziare anglo-saxone. Dacă relatează, știu și eu, despre un incendiu sau despre un accident de automobil, evident că nu pot să spună ce gândesc ei despre asta. Și atunci introduc în articol , între ghilimele, declarațiile unui martor, un om de pe stradă, un reprezentant al opiniei publice. Punând ghilimele, acele afirmații devin fapte… (…) Abilitatea constă în a pune între ghilimele mai întâi o opinie banală, apoi o altă opinie, mai elaborată, care seamănă în bună măsură cu opinia ziaristului.” (p. 57 – 58)
Comentarii recente