Vasili Grossman , Drumul

feb. 22, 2019 | 0 comentarii

Autorul volumului, Vasili Grossman, este una dintre figurile marcante ale rezistenței antitotalitare în fosta Uniune Sovietică. În scrierile sale, acesta evidențiază realitățile sociale și mai ales eroismul ostașilor ruși în cele două războaie mondiale.

Volumul de proză scurtă intitulat „Drumul” surprinde realități marcante atât din perioada interbelică, dar și din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, pe care nu le întâlnim în cărțile de istorie. Se pun în evidență nu fapte istorice, ci povești de viață. Toate frământările omului, toate nedumeririle și conflictele sale sufletești sunt surprinse într-o temă principală pe care autorul o tratează cu multă dedicație. Povestirile adunate în acest volum dezvăluie detalii mai puțin cunoscute ale vieții în Rusia Sovietică, arătând preocuparea autorului față de teroarea ce măcina umanitatea în acea vreme.

Cartea nu este deosebită datorită povestirilor istorice surprinse, ci pentru felul impresionant în care autorul scoate la iveală poveștile din spatele cortinei: inimi îndurerate, oameni fără speranță, moarte. Se evidențiază încercarea zbuciumată, dar zadarnică, a omului ce se zbate pentru viață, așteptând însă în final moartea ca pe o comoară. Întâmplările povestite se petrec între anii 1933-1966, timp în care „i-au luat omului pământurile, copiii, averea, banii, hrana, până și hainele de pe el, și nu a mai rămas decât sufletul, viața, pe care ar fi dat-o oricum cu bucurie, în schimbul unei liniști veșnice, depline”.

Povestirea „Iadul de la Treblinka” mi s-a părut a fi centrul de interes al cărții. Autorul descrie drumul parcurs de evrei spre lagărul morții, afirmând că iadul lui Dante ”este un joc gol, inocent al Satanei” în comparație cu iadul de la Treblinka:

”La început i-au luat omului libertatea, casa, patria și l-a dus în desișul unei păduri fără nume. Apoi, pe peronul gării, i-au luat lucrurile, scrisorile, fotografiile rudelor, după care pe platoul lagărului i-a luat mama, soția, copilul. Apoi omului gol i-au luat documentele și le-a aruncat în foc: omului i-a luat numele. L-a gonit într-un coridor lung cu tavan scund de piatră – i s-a luat cerul, vântul, stelele, soarele.”

Oameni gazați, arși de vii, ducând cadavrele fraților lor evrei sau privindu-și copiii și soțiile murind sub ochii lor, copii arzând în pântecele mamelor sub priviri străine, inumane, este tabloul unei lumi greu de imaginat. „Drumul” plin de patimi și suferințe, sânge și sudoare, mizerie și foame, frig și temeri avea ca destinație finală moartea. Viața omului nu mai era viață, era o prefață a morții.

Autorul provoacă cititorul la meditație pe tema vieții și a morții și îl motivează să trăiască mulțumit, cumpătat, fără să uite că viața pe care o duce e un dar neprețuit.

Ursescu Alina, clasa a X-a

C.N. ”Eudoxiu Hurmuzachi” Rădăuți

Nikos Kazantzakis, Hristos răstignit din nou

feb. 20, 2019 | 1 comentariu

HRISTOS RĂSTIGNIT DIN NOU
Cartea “ Hristos răstignit din nou” a fost scrisă de autorul grec Nikos Kazantzakis în anul 1948. A fost ulterior tradusă în limba română cu titlul ”Hristos răstignit a doua oară”. Romanul a fost publicat de Editura Humanitas Fiction, în anul 2008, și a fost încadrat în colecția Raftul Denisei. Autorul cărții spune în biografia lui că în tinerețe și-a dorit să ajungă călugăr ortodox, însă lucrul acesta nu a fost posibil. De aceea, când a ajuns la bătrânețe, Nikos Kazantzakis s-a dedicat scrierii unor cărți pe temă creștină, precum romanul aflat în discuție. Personajele din roman sunt puse de către autor în ipostaze ce le testează valorile creștine, acestea reușind să creeze scene care sunt de o actualitate ce pot surprinde cititorul. Romanul surprinde viața comunității din Lykovrysi, un sat grecesc ortodox, aflat sub stăpânire otomană. Pentru locuitorii acestui sat viața este ușoară. Sunt oameni bogați, care nu duc lipsă de nimic. Având libertatea credinței, întrucât satul era condus de un singur turc, preotul și fruntașii satului se hotărăsc să pună în scenă, în Săptămâna Mare, Patimile lui Hristos. Astfel ei aleg șașe oameni din sat ce se potrivesc caracterului Magdalenei, al lui Iuda, ale lui Petru, Iacov și Ioan și în sfârșit al lui Hristos. Tânărul păstor Manolios va fi Isus, iar Mihelis, Kostandis și Iannakos-apostolii Petru, Iacov și Ioan. Pentru a fi la înălțimea misiunii încredințate, cei patru se apropie de Scriptură și se întorc spre credință, încercând să-și ajute semenii. Când un sat vecin este distrus de turci, refugiații le cer adăpost celor din Lykovrysi, dar mai-marii comunității îi refuză de teamă să nu-și piardă pământurile și autoritatea. Manolios și tovarășii lui devin astfel propovăduitorii unei credințe centrate pe fapte și pe Scripturi. Liderii spirituali ai satului devin noii farisei care nu vor șovăi să ucidă și care îmbrățișează credința doar cu vorba, nu și cu fapta. Punctul forte al acestei opere este capacitatea de a atinge corzile sufletului, poate, de creștin neantrenat. Romanul are această putere de a prezenta o lume în care credința se mai află doar pe buze, fără a schimba inima, și în care cel ce face fapte vrednice de credința lui este persecutat. Cititorului i se pune, astfel, în față o realitate a vremurilor în care trăiește, realitate pe care de altfel ar ignora-o. Personal, mi-a plăcut cartea întrucât abordează o temă cu care eu sunt familiară, dar pe care am găsit-o, de această dată, într-un nou context. Am apreciat capacitatea autorului de a prezenta realitatea lumii de azi, în care sacrul este doar
ritual și credința nu mai are o așa mare importanță. Conflictele interioare ale personajelor duc la salvare, prin moarte din păcate, sau devin copleșitoare, aducând distrugerea. Avram Miriam C.N.”Eudoxiu Hurmuzachi” Rădăuți

Jean-Claude Carrière, Umberto Eco, Nu sprați că veți scăpa de cărți

feb. 20, 2019 | 0 comentarii

Scriitoarea Barbara Wertheim afirma despre cărți că sunt „(…) cărăuşii civilizaţiei. Fără cărţi, istoria e mută, literatura nu are glas, ştiinţa paralizată, iar gândirea şi meditaţia suspendate.” Răsare astfel întrebarea: ar fi fost posibilă o dezvoltare culturală a umanității în absența lucrărilor scrise și dacă da, până la ce nivel s-ar fi putut realiza?
Un asemenea subiect este abordat și în colecția de convorbiri intitulată sugestiv „Nu sperați că veți scăpa de cărți” (editura Humanitas, 2010, în traducerea lui Emanoil Marcu), realizată sub coordonarea lui Jean-Philippe de Tonnac, dintre francezul Jean-Claude Carrière, cunoscut atât pentru romane și eseuri, cât și pentru contribuțiile sale în domeniul cinematografiei, și strălucitul autor italian Umberto Eco.
Puse față în față cu evoluția tehnologiei, ce ar fi trebuit să ne faciliteze viața, cărțile tipărite devin pretextul unor polemici, ivindu-se, totodată, neliniștea colecționarilor generată de întrebarea: vor mai exista în viitor cărți? Generațiile care au resimțit cel mai puternic trecerea de la o etapă la alta a dezvoltării tehnologice sunt cele care se îngrijorează în principal de modul în care noile gadgeturi ne pot afecta din punct de vedere cultural. Temerile sunt însă nefondate. După cum cei doi autori afirmă în capitolul „Suporturile durabile sunt cele mai efemere”, modificarea constantă a modalităților de stocare a datelor le face nepractice de-a lungul timpului. În contrast cu noile tehnologii, care au nevoie constantă de energie electrică, făcându-le reci, impersonale, cărțile pot fi ușor asociate cu natura prin materialele din care sunt obținute. Pe când tiparul nu exista, oamenii își exprimau ideile prin sculptarea lor în roci sau scrierea lor pe piei de animal. Astfel, cărțile pot fi privite ca o punte de legătură între planul spiritual, al ideilor oamenilor, și planul fizic, al spațiului și timpului în care apar, realizând totodată o legătură armonioasă între om și mediu. Un alt aspect este calitatea lecturii unei cărți tipărite în raport cu cea de pe un suport electronic. Contactul fizic cu paginile cărții contribuie la o apropiere nemijlocită cu ideile consemnate. Nu trebuie ignorat nici faptul că lumina artificială a ecranului poate afecta vederea, cu toate că un astfel de dispozitiv are avantajele sale, și anume capacitatea mare de stocare, astfel că nu e necesar să cari o valiză de cărți într-o vacanță pentru a avea de unde alege lectura ideală, căci toate volumele dorite sunt disponibile la o apăsare de buton.
Datorită experienței cinematografice a lui Jean-Claude Carrière, este ridicată, în același volum, și problema filmelor, care poate fi pusă în legătură cu afirmația conform căreia arta supraviețuiește în timp cu ajutorul unor suporturi durabile. Formatul ei face din a șaptea artă una predispusă la o dizolvare în timp. Numeroase filme dintre cele apărute la începutul secolului al XX-lea, când s-a realizat debutul acestei forme de exprimare a ideilor, s-au pierdut ori dacă au fost găsite, rolele de film erau în așa măsură degradate încât restaurarea lor a fost aproape imposibilă. Luând în considerare că decursul unui singur secol a avut un astfel de efect, este greu de aproximat în ce măsură vor putea fi disponibile filmele actuale peste alte câteva sute de ani. În schimb, în domeniul literaturii, s-au păstrat lucrări timp de mii de ani. Timpul care se așterne asupra cărților, le îmbogățește sensul. Jean-Claude Carrière afirmă în capitolul „Cărți care vor neapărat să ajungă până la noi” că „Fiecare lectură modifică desigur cartea, la fel și evenimentele pe care le trăim. O carte mare rămâne mereu vie, crește și îmbătrânește cu noi, nu moare niciodată.”, exprimând aici și conceptul de „selecție naturală” a cărților: nu toate supraviețuiesc, doar cele posesoare ale unor valori ce stârnesc interesul cititorilor.
Tehnologia nu este singurul „pericol” cu care se confruntă cărțile. Focul a fost primul lor dușman, lucru evidențiat de evenimentul distrugerii bibliotecii din Alexandria. În romanul „Sfârșitul lumii în alb și negru” de Theodore Roszak se invocă o întrebare ce poate fi valabilă și în acest caz: „Să presupunem că ai fi fost acolo când s-a inventat focul. Să presupunem că un geniu al acestei specii ți-ar aduce prima torță. Ce dar frumos! Dar să presupunem că ai vedea – chiar acolo – orașele ruinate, corpurile carbonizate, câmpurile de luptă arzând. Ce ai face?”. Cei doi autori aduc în discuție cenzura manifestată în timpul regimurilor totalitare, care includea arderea cărților considerate un pericol pentru sistem, afirmând că prin distrugerea câtorva exemplare nu se dorea stârpirea efectivă a operei, ci gestul avea „o înaltă valoare simbolică”.
Într-o lume aflată într-un continuu declin moral, o exterminare a cărților ar trebui să ne îndemne la o profundă reflecție asupra propriilor noastre decizii, căci nu nimicim niște simple bucăți de hârtie, ci o vastă colecție de idei, teorii, cunoștințe, însumând întreaga noastră istorie și evoluție ca specie. Distrugerea cărților se identifică într-o mare măsură cu distrugerea culturii, eliminarea a ceea ce ne definește, iar fără cărți nu suntem cu nimic diferiți de celelalte primate, căci la urma urmei și ele au învățat să-și creeze adăpost și unelte și pot comunica între ele cel puțin la un nivel minim. Iar dacă privim focul ca element purificator, dorindu-ne să „ardem” tot ce ne contura civilizația până acum pentru a avea parte de un nou început, ar putea oare efectul să fie cel dorit? Cum ne-am putea clădi o nouă cultură din temelii, când mințile noastre sunt atât de legate de ceea ce ne este deja cunoscut? Ar însemna o rescriere succintă a vechilor opere. O mare varietate de idei a fost deja explorată înainte, lucru ce nu are rolul de a ne limita, ci de a ne da un punct de pornire către o reflecție mai profundă. Absența valorilor materiale și spirituale create de omenire aduce cu sine un masacru la nivel mondial. O replică din capitolul final al romanului „Fahrenheit 451” al lui Ray Bradbury ilustrează ideea anterior menționată: „Ne vom întâlni cu o mulțime de oameni răzleți în săptămâna ce vine și în lunile și anii următori. Iar când au să vă-ntrebe cu ce vă îndeletniciți, voi să le răspundeți: «Ne aducem aminte. Pe acest tărâm vom învinge până la urmă. Și într-o bună zi vom ține minte niște lucruri astfel încât vom putea construi cel mai grozav excavator din istorie și vom săpa cu el cea mai uriașă groapă a tuturor timpurilor, în care vom îngropa războiul pentru totdeauna.» Și-acum, hai să mergem, pentru început o să construim o fabrică de oglinzi și n-o să fabricăm, timp de un an întreg, decât oglinzi, în care o să ne privim îndelung.”
Cărțile au fost, și vor rămâne, purtătoare ale unei sacralități incontestabile. Atâta timp cât vor exista oameni, vor exista și cărți. Pentru multe persoane, chiar și în această eră a tehnologizării, lectura este un viciu și indiferent dacă formatul lor se va schimba în timp sau nu, ideile vor rezista oricărui pericol extern.
Bejenaru Lenuța
C. N. ”Eudoxiu Hurmuzachi” Rădăuți

21 de lecții pentru secolul XXI, Yuval Noah Harari

feb. 20, 2019 | 1 comentariu

„Cum trăiești într-o epocă a confuziei, când vechile povești s-au destrămat și nu a apărut încă nici o poveste nouă care să le înlocuiască?”.

Autorul este doctor în istorie la Oxford şi profesor de istorie universală la Departamentul de Istorie al Universităţii Ebraice din Ierusalim. Sapiens. O scurtă istorie a omenirii și Homo Deus. Scurta istorie a viitorului sunt cărți interesante, care au stârnit polemici pe cercurile iubitorilor de idei și de concepte novatoare.

Iată câteva secvențe din cele 21 de lecții pentru secolul XXI, carte a cărei problematică se referă la temele societății contemporane. Sunt prinse ca într-un inventar multe întrebări dificile:

„Ce se întâmplă chiar acum? La ce anume ar trebui să fim atenți? Ce ar trebui să-i învățăm pe copiii noștri? (…) S-a întors Dumnezeu? Este iminent un nou război mondial?”

„Diabetul și glicemiile ridicate ucid anual circa 3, 5 milioane de oameni, iar poluarea aerului cam șapte milioane. Așadar, de ce ne temem mai mult de terorism decât de zahăr și de ce guvernele pierd alegeri din cauza unor atacuri teroriste sporadice, dar nu și din pricina poluării cronice a aerului?”

Din păcate, nimeni nu știe cum va arăta lumea în 2050… sau poate știe?!