mart. 5, 2019 |
După ce Dumnezeu a făurit mantia cerului și o împodobise cu soare, lună și stele și pământul pe care îl populase cu verdeață și viețuitoare, creând o lume minunată, fără cusur, s-a gândit că trebuie să creeze și o ființă cu trup și suflet pentru a se bucura de frumusețile pe care le inovase doar prin puterea cuvântului Său. Astfel, ia naștere omul „din țărână”, care este dator să se bucure de frumusețile pământului, să trăiască și să mulțumească pentru cel mai prețios dar pe care îl primise: viața.
Dar, scurgerea clipelor îl făceau pe om să se întristeze tot mai tare, chiar dacă își ducea viața într-un paradis. Atunci, Dumnezeu spuse: „Omul nu poate să trăiască singur!” și o făurește pe Eva, din coasta lui Adam.
Într-adevăr, omul nu poate să trăiască singur, însă protagonistul romanului „O viață de om”, Andreas Egger mi-a dovedit contrariul. Dacă pentru noi, viața este un motiv de a zâmbi, pentru el a fost doar un abis pierdut în singurătate și suferință.
Viața este o aventură văzută prin ochii oamenilor simpli. Romanul ne prezintă o experiență de viață tulburătoare, care a reușit să îmi deschidă ochii spre adevăratul trai, adevăratul sens al vieții. Autorul Robert Seethaler, reușește să contureze în doar 164 de pagini, povestea impresionantă și sensibilă a lui Egger, care trebuie să facă față tuturor încercărilor căzute în viața sa, asemenea unor stropi mari și reci ai unei ploi târzii de toamnă.
Întreaga narațiune pendulează între existență și moarte, fericire și tristețe, prezent și amintire. Încă din primul capitol al romanului, protagonistul va cunoaște involuntar moartea, prin pierderea singurului său așa-zis prieten, Hannes Coarne, urmate de alte experiențe tragice care vor marca întreaga viață a lui Andreas. Cât despre prezent și amintire.. Egger își amintește cu precizie toate detaliile despre trecutul său, autorul romanului surprinzând prăpastia singurătății în care acesta este condamnat să sară, încă de la o vârstă fragedă. Când ajunge în valea în care își va petrece întreaga viață, Andreas era orfan de 4 ani. Micuțul nu avea o copilărie lipsită de griji, întrucât nu era deloc agreat de familia lui adoptivă, aceasta supunându-l la munci grele pentru întreținerea fermei. Își amintește, cât de cumplite erau serile în care tatăl său adoptiv îl lovea cu nuiaua de alun. Își aducea aminte și de bătrâna mamă a nevestei fermierului care îl privea blând și mângâietor, rostind: „Dumnezeu să te aibă în pază!”. Crescând, Andreas, ajunge să cunoască tainele iubirii, îndrăgostindu-se de Marie, încă din ziua în care aceasta, din întâmplare, îi atinsese mâna cu cuta cămășii, la birtul „La capra de aur”. Momentele petrecute cu Marie, în culmile munților, în cele mai liniștite văi, îl fac pe Egger să trăiască pentru prima dată sentimentul de fericire. Din nefericire, această perioadă nu durase mult, întrucât tânăra soție a lui Egger murise, fiind victima unei avalanșe necruțătoare. Protagonistul își sacrifică mâinile săpând după ea în zăpada înghețată timp de o noapte, încurajându-se mereu cu speranța că nu pățise nimic. Astfel, am învățat că dragostea se naște din lucrurile simple și necesită sacrificiu. Mult sacrificiu! Din momentul în care rămase iarăși singur, Egger trăia numai în tristețe, gândindu-se mereu la Marie.
Timpul se scurse, iar lumea modernă îngropa în amintire peisajul străvechi. Alăturându-se unui grup de muncitori care construiau teleferice, Andreas are oportunitatea de a vedea lumea cu alți ochi. După realizarea telefericelor, zona fremăta de turiști dornici să schieze pe crestele înzăpezite ale munților. Însă, Egger le invidia fericirea.
La mult timp după ce personajul se reîntoarce din Primul Război Mondial unde trăiește momente cumplite, se gândește să se transforme în ghid montan pentru turiștii dornici de aventură. Această oportunitate îl duce spre alte maluri, întrucât reușește să o cunoască pe Anna Holler, noua învățătoare din oraș, cea cu care se pierdea în plimbări și vorbe îndulcite de prăjiturile pe care ea i le aducea. Prin urmare, într-o zi, cei doi urcă în teleferic și se lasă cuprinși de vraja panoramei feerice a peisajului de iarnă. Însă Egger îi era fidel numai Mariei.
În final, Andreas Egger, frământat de viață, se hotărăște să își părăsească meseria de ghid și să se reîntoarcă la locurile copilăriei, sfârșindu-și traiul, contemplând fulgii de nea abia căzuți pe pământ.
Romanul „O viață de om” de Robert Seethaler reprezintă, în concepția mea, un „teleferic pictat în cuvinte”, descriind viața unui adevărat erou care reușește să depășească singurătatea prin intermediul momentelor banale sau pline de însemnătate pe care le-a trăit.
Lavinia Sîrb, clasa a X-a C, Colegiul Național „George Coșbuc” Năsăud
mart. 4, 2019 |
Guillaume Musso este unul dintre cei mai populari și talentați scriitori contemporani. Cărțile sale : “Fata din Brooklyn”, “Mâine”, “Central Park “,“Un apartament la Paris” , și multe alte fac furori atât în numărul vânzărilor, cât și în cel al lecturilor . Acesta surprinde cititorii cu un fir narativ aparent spontan, dar în sine foarte bine gândit, reușind să cucerească cititorii.
“Mâine” este romanul pe care l-am citit cel mai curând și pot să spun că mi-a plăcut la nebunie! Autorul combină tristețea, dezechilibrul cu dragostea creând o poveste memorabilă cu un final pe măsură.
Acțiunea romanului orbitează în jurul lui Matthew Shapiro , profesor de filosofie și a Emmei Lovenstein care este somelier la un restaurant din New York.
Lovit din plin de moartea soției sale, Kate, Matthew își impune să trăiască doar pentru a fi alături de fetița lui de doar 4 ani, Emily, astfel găsindu-și liniștea sufletească. Această liniște se spulberă în momentul în care își cumpără un laptop, în care descoperă niște poze urmând să contacteze vechea proprietară pentru a i le înapoia. Emma, având o carieră reușită se confruntă cu instabilitatea ei emoțională care o împinge spre lucruri oribile, până în momentul în care este contactată de Matthew. Cei doi stabilesc să se întâlnească la un restaurant italienesc din Manhattan. Ajunși la același restaurant,în aceeași zi,la aceeași oră, dar totuși nu se întâlnesc. De ce? Pentru că ei făceau parte din timpuri diferite, în diferență de un an, iar singurul mod de comunicare între ei era laptopul.
Și, de aici stilul autorului, genialitatea sa iese în evidență, chiar în momentul în care începe să se joace cu mintea cititorului… Oare Matthew o va întâlni pe Emma? O va uita pe Kate? Toate acestea le veți afla doar dacă citiți aceasta carte și vă spun sincer că odată începută nu o să vă mai dezlipiți de ea.
Alexandra Măchițescu, Colegiul Național George Coșbuc Năsăud, clasa a 10 a P
mart. 4, 2019 |
Augustin Cupșa este un autor contemporan care își transmite gândurile, trăirile, amintirile din copilărie prin intermediul artei scrierii acestei cărți ,,Așa să crească iarba pe noi”. Această carte îi are în vizor pe ,,cei 5 năzdrăvani”, prieteni foarte apropiați de altfel, care își ocupă timpul vânând păsări zi de zi.Ce îi leagă pe aceștia însă, pe lângă faptul că au această pasiune de a vâna păsări, este faptul că toți erau crescuți de niște părinți care nu le mai acordau atenția necesară unor adolescenți în formare, ci, dimpotrivă îi neglijau, părinții acestora fiind toți disfuncționali.Sunt tineri de la periferia Craiovei, nepăsători față de școală sau de celelalte persoane din jur, dar care au realizat că nu își pot trăi viața dacă nu își fac singuri rost de bani.Așa că prinderea de păsări devine o sursă sigură financiară și le permitea în același timp să-și ocupe timpul într-un mod productiv.Există o adevărată rețea de contrabandă, pornind de la tinerii care vânează, și apoi prin intermediari trimit păsările pentru a fi vândute într-o piață de lux din Italia. Fiecare pasăre are valoarea ei și, de asemenea, propriul sistem de prindere.Autorul cărții dezvăluie cititorilor una dintre metode, pentru el fiind chiar ceva banal.Acesta spune că ai nevoie doar de perseverență, răbdare și foarte multă atenție.De asemenea, trebuie să ai și un obiect lucios cu care să ademenești pasărea pe care vrei să o prinzi.
Revenind la subiectul cărții, acești adolescenți, porecliți Tobă, Tuică, Pisică, Edi și Tomi, aveau vârste diferite și încercau să se identifice nu prin vorbe, ci, dimpotrivă prin fapte, prin apartenența la o gașcă.După cum spuneam, nu se preocupau de viața lor viitoare, ci ținteau spre viitorul apropiat, cel mai important lucru pentru ei fiind reprezentat de modalitățile de a se impune în fața celorlalte persoane sau faptul de a le fi recunoscută valoarea de către capul găștii.Dincolo de viața de gașcă, aceștia mai doreau bani, o prietenă, și cel mai important, să ajungă în minunata Italie.Pisică, naratorul personaj al poveștii, este și cel mai sensibil din gașcă, urându-și oarecum viața, dar având aceleași scopuri ca și restul găștii.Este sătul de ceea ce face zi de zi, dar, în același timp, acesta conștientizează că nu-și poate realiza multe din scopurile pe care și le-a propus, din cauza statutului său social și a lipsei banilor.
După părerea mea, Pisică este elementul cheie al acestei cărți, fiind un adolescent complex, cel care reflectă cel mai mult asupra viitorului său.Până la finalul cărții acesta câștigă în profunzime, dar și în inteligență.Faptul că această carte este scrisă la persoana I, îi permite cititorului să intre în mintea lui, în lumea lui, maturizându-se deodată cu acesta.Pentru Pisică, maturizarea înseamnă intratrea într-o bandă, alături de niște copii la fel ca el, aflați la marginea legalitații cu tot ce înseamnă această integrare:singurătatea de la început, inițierea, primele acțiuni, primele sentimente de vinovăție, dorința de a fi important în ochii șefului etc.Totuși, la finalul cărții, Pisică își lasă toate problemele în van, și dorește să-și facă buletinul.
,,Așa să crească iarba pe noi” este un roman foarte bine nuanțat, chiar dacă la început, oricărui cititor i se pare o carte cu un subiect cât se pare de banal.
Pentru mine, această carte a reprezentat o adevărată călătorie într-o lume cu totul și cu totul nemaipomenită.Am trăit alături de Pisică toate momentele importante.M-am regăsit în acest personaj, mi-am amintit de vechea persoană care obișnuiam să fiu când eram mică, de vechile jocuri alături de gașca mea, pentru că, să fim serioși, cine nu iubea acele dimineți în care te trezeai cu gândul că prietenii tăi te așteaptă afară, în fața casei, și de-abia așteaptă să porniți într-o altă aventură?Ei bine, Augustin Cupșa surprinde aceste momente atât de bine, încât atunci când termini de lecturat această carte, rămâi complet fascinat și-ți dorești să o recitești.
Un alt element care mi se pare original este chiar titlul cărții, titlu care poate fi interpretat în multe moduri, după placul fiecărui cititor.De exemplu, pentru mine titlul era la început o propoziție anostă, care nu-mi putea spune prea multe despre carte.După terminarea cărții, am putut să înțeleg titlul, și, după mine, autorul ar vrea ca titlul să fie înțeles altfel de fiecare persoană care citește această carte, în funcție de mesajul pe care cartea i-l transmite.Pentru mine, iarba din titlu reprezintă păcatele, stările de vinovăție pe care personajul-naratorul le simte.Cu cât se afunda mai mult în acțiunile găștii, cu atât se simțea mai vinovat, și cu atât iarba îl acoperea mai mult.Exact așa e și în viața reală, suntem tot mai acaparați de probleme, de stres și de alte lucruri nesemnificative încât nu ne mai dăm seama că acestea sunt, de fapt, iarba care ne va acoperi mai târziu.
Anamaria Horea, clasa a X a, Colegiul Național ,,George Coșbucʼʼ Năsăud
mart. 3, 2019 |
Născut în 1943, la Colombo, în Sri Lanka, Michael Ondaatje emigrează, la începutul anilor ’60, în Canada, unde va şi debuta, în 1967, cu volumul de versuri ”Monştrii graţioşi”. Odată cu o impresionantă carieră universitară, Ondaatje se afirmă simultan drept unul dintre poeţii, prozatorii şi producătorii de film care au marcat, fără doar şi poate, ultimele decenii – mai cu seamă după ce romanul său ”Pacientul englez” (1992), îi aduce o imensă celebritate mondială.
În roman se împletesc două teme principale: războiul și dragostea. La sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, patru oameni afectați de experiența războiului, se întâlnesc sub acoperișul unei mănăstiri italiene, aproape distruse de bombardamente.
Hana este o infirmieră canadiană, care a rămas în urma retragerii trupelor aliate în Villa San Girolano din Italia pentru a-l îngriji pe misteriosul pacient englez, o persoană cu arsuri pe cea mai mare parte a corpului, rănit într-un accident de avion și îngrijit o vreme de triburi de beduini. Caravaggio, un hoț și spion mutilat, dependent de morfină, este în căutarea persoanei care l-a mutilat. Kip este un genist sikh care-și pune zilnic viața în pericol, dezamorsând bombe.
Pacientul englez începe să spună o poveste de dragoste, cu aventuri în deșert și scene de război, ce ajunge să-i bântuie și să-i transforme pe ascultătorii săi. Între timp, Hana se îndrăgostește de Kip și începe o poveste de dragoste intre ei.
Personajele ajung să își împărtășească experiențele războiului, care și-au lăsat amprenta asupra lor, schimbându-le total cursul vieții.
Planul narativ principal este povestea de dragoste dintre pacientul englez și Katharin. Explorator pasionat al deșertului, bărbatul fără nume este contele ungur Laszlo Almasy, descoperitorul oazei pierdute Zerzura. El o iubește pe Katharine, soția unui englez, prieten de-al său. În momentul în care prietenul său află de legătura dintre ei, o ia pe Katharine cu avionul și se prăbușește chiar în fața lui Almasy. Din fericire, ea scapă doar cu câteva coaste rupte. Almasy o duce în Peștera Înotătorilor, unde îi lasă provizii și îi promite că se întoarce cu medicamente în trei zile. Almasy se pornește din mijlocul deșertului spre El Taj, dar pe drum este prins de trupele engleze și este acuzat de spionaj. El participă la război de partea germanilor și abia după trei ani se întoarce la peșteră. Ia trupul iubitei și încearcă să zboare cu un avion vechi care ia foc. Trupul iubitei arde, iar Almasy, care și el este cuprins de flăcări, reușește să rămână viu. El este salvat de beduini, dus spre Siwa, apoi în Tunis și, în cele din urmă, în Italia.
Spre sfârșit, după ce pacientul englez își dezvăluie numele, Caravaggio își vede în sfârșit dușmanul, din cauza căruia a fost mutilat. Acesta îl iartă, deoarece își dă seama că nu mai are ce să îi facă unei fantasme.
Pacientul englez este considerat unul dintre cele mai solitare personaje din literatura universală, condamnat să retrăiască, în corpul lui ars și neputincios, drama propriei existențe. Imposibilitatea salvării Katherinei, decizia de-a o lăsa singură într-o peșteră din nesfârșita Sahară, doar cu promisiunea că se va întoarce, îl macină pe bărbat, dar în zadar, căci trecutul nu poate fi schimbat.
Bereholschi Paul, clasa a X-a
C.N. ”Eudoxiu Hurmuzachi” Rădăuți
mart. 3, 2019 |
Povestirea „În râpă” de Anton P. Cehov prezintă drama familiei unui negustor dintr-un sat din Rusia, la sfârșitul secolului al XIX-lea, accentuând problematica familiei și pe cea a moștenirii. Opera literară urmărește efectele dezumanizante ale dorinței de îmbogățire, destinele personajelor fiind măcinate, întrucât acestea sunt victime ale fatalității, nu pot ieși din destinul lor tragic.
Titlul „În râpă” este sugestiv, făcând referire la râpa în care se află satul unde au loc întâmplările povestite. Drumul către sat, reprezentat de coborârea în râpă, semnifică o coborâre într-un tărâm infernal al existenței umane, într-un univers al patimilor. De asemenea, se poate spune că, pe parcursul textului, se formează o „râpă” între personajele principale, atât pe plan moral, cât și când vine vorba de relația dintre acestea. Cu cât întâmplările avansează, iar unul dintre personajele principale feminine, Aksinia, se transformă dintr-o tânără harnică și iubitoare, care ține la valoarea familiei, într-una dominată de orgoliu, patima banului și putere, cu atât „râpa” se lărgește, despărțind-o de restul personajelor.
Tema centrală a povestirii este tema familiei, întrucât este urmărit destinul tragic al membrilor unei familii înstărite care au de a face cu o dilemă morală, aceștia trebuie să aleagă între setea de îmbogățire și fericirea din sânul familiei. Astfel că tema centrală este dublată de tema moștenirii și cea a avariției. Principalele motive literare sunt parvenitismul, banul și căsătoria. Motivul banului și cel al parvenitismului este prezent pe tot parcursul operei literare, atât Grigori Petrovici, cât și nora sa Aksinia sunt doi parveniți. Grigori este un negustor care „ținea o băcănie doar de ochii lumii, fiindcă adevărata sa îndeletnicire era negustoria cu tot ce se nimerea”. Cu toate acestea, trăsăturile clasice ale parvenitului sunt diminuate prin iubirea pentru familie („Bătrânului îi plăcuse întotdeauna viața de familie și-i iubea pe ai săi mai mult decât orice pe lume”). Pe de altă parte, Aksinia este agresivă, fără niciun scrupul, cu o mare disponibilitate de adaptare și supraviețuire, inteligentă, aceasta urmărește cu tenacitate să obțină bani prin orice mijloc. Motivul banului apare de asemenea în momentul în care fiul cel mare, Anisim fusese arestat pentru falsificare de bani. Motivul căsătoriei este prezent în cazul celor trei femei, Aksinia, Lipa și Varvara, care au ajuns în aceată familie prin căsătorindu-se cu băieții negustorului, respectiv cu negustorul. Aksinia s-a căsătorit cu fiul surd, Stepan, din interes, pentru avere. În timp ce, fiul cel mare, Anisim, se căsătorește pentru a fi în rând cu lumea. Soția sa este Lipa, o fată sărăcuță, frumușică și foarte tânără, cu sânii abia mijind, dar de cununat se putea cununa, fiindcă avea vârsta.
Povestirea „În râpă” este structurată pe nouă capitole fără titlu. În spirit realist, întâmplările sunt prezenate în ordine cronologică. Acțiunea se desfășoară timp de un an, de la nunta lui Grigori și a Varvarei până la momentul în care Aksina pune mâna pe averea bătrânului. Spațiul desfășurării acțiunii este un sat din Rusia secolului al XIX-lea, Ukleevo, sat aflat într-o râpă. Drumul către sat, reprezentat de coborârea în râpă, semnifică o coborâre într-un tărâm infernal al existenței umane, într-un univers al patimilor în care nu mai există credință: „Acum merge vorba că se apropie sfârșitul lumii, fiindcă poporul nu mai e credincios, nu-și mai respectă părinții și câte altele (…) toată nenorocirea vine de acolo că oamenii au prea puțină rușine”. Descrierea are funcția de a prevesti evoluția nefastă a întâmplărilor, departe de a fi „săracă în întâmplări viața de toate zilele”, satul este un spațiu al răului. Sunt introduse simboluri care reprezintă coborârea în Infern, peisajul fiind unul dezolant: „Satul era mereu bântuit de frig și noroi”, „mirosul greu de scursori”, „smârcuri mocirloase”. La începutul povestirii, coborârea în râpă duce în locul acțiunii, pe scena unde se desfășoară jocul personajelor, respectiv casa lui Grigori Petrovici Țîbukin, „târgoveț (…) care știs să se chivernicească”. La final, tot râpa ne va scoate din spațiul ficțiunii și ne va reda realității. În final negustorul ajunge să fie dat afară din propria casă, care aparține acum nurorii sale.
Povestirea ”În râpă” aparține realismului, pentru că surprinde o realitate neînfrumuțesată, veridică, dar valorificată artistic, a vieții satului din Rusia de la sfârșitul secolului al XIX-lea, a omului integrat într-o societate pentru care averea este un criteriu al valorii individuale. Grigori Petrovici este un proprietar de băcănie care se ocupă și cu negoțul ilegal, vânzând mai ales votcă. Acesta are doi fii, Anisim, agent de poliție, și Stepan, fiul cel mic și surd care îl ajută pe tată cu băcănia. Tatăl hotărăște să se recăsătorească, întrucât îi este dragă soția lui Stepan, Aksinia. Mai apoi, Grigori își căsătorește fiul cel mare cu o tânără săracă, Lipa. Anisim ajunge la închisoare, iar soția sa este însărcinată. După ce aceasta naște, bătrânul trece averea pe numele nepotului, fapt ce o înfurie pe cealaltă noră, Aksinia, motiv pentru care ucide băiatul, o alungă pe mama acestuia și pe bătrân. Astfel Aksinia își face propria fabrică de cărămiziți și conduce și restul afacerilor bătrânului.
Personajele sunt complexe. În cazul bătrânului, ambiguitatea este dată de faptul că este un parvenit, dar îți iubește familia și nu dorește să le lipsească nimic. De asemenea, soția bătrânului, Varvara este un personaj ambiguu, deoarece este altruistă, dar în mommentul în care soțul ei a fost înfometat și dat afară din casă, aceasta nu a făcut nimic pentru a-l ajuta. Anisim este un agent de poliție căruia îi place să bea, astfel că atunci când a ajuns la închisoare pentru falsificare de bani, toți au fost luat prin surprindere. Aksinia este o tânără frumoasă care reprezintă tipul parvenitului. Aceasta urmărește să deschidă o firmă de fabricare a cărămizilor și să obțină averea socrului ei. Dorința de a avea bani o determină să facă o serie de gesturi necugetate le dă bani falși muncitorilor, își jignește socrii de față cu tot satul, ultima ipostază a decăderii fiind cea de ucigașă a fiului Lipei. Se poate menționa faptul că înfățișarea de șarpe a Aksiniei sugerează răutatea de care este capabilă. Acestea sunt personajele negative, fiecare reprezentând o slăbiciune umană care se găsește în Infern. Grigori și Anisim sunt cămătarii, Varvara reprezintă ipocrita, iar Aksinia este, în final, criminală.
Pe de altă parte, în povestire există și un personaj pozitiv, Lipa, tânăra sărăcuță care s-a căsătorit cu fiul cel mare a lui Grigori, Anisim pe care nu-l iubea, dar când a născut, a nutrit o iubire sinceră maternă pentru fiul ei, Nikifor. Descrisă de socrii săi ca fiind „prostuță”, Lipa se dovedește credincioasă, altruistă, ba chiar înțeleaptă. După ce fiul îi este omorât de cumnată de față cu ea, Lipa este învinovățită de moartea fiului pe motiv că nu a avut grijă de el, imediat după înmormântare fiind alungată din casă. Tânăra se întoarce la mama ei, cele două ajungând să lucreze pentru Aksinia, cumnata fetei, la firma de cărămizi. Când se întoarce de la muncă și se întâlnește cu fostul ei socru care a fost la rândul său alungat din casă, Lipei i se face milă și îi oferă, celui care a învinovățit-o de moartea copilului, o bucată de plăcintă, dovedind încă o dată că este smerită și vede numai partea bună a oamenilor.
În concluzie, povestirea „În râpă” de Anton Cehov prezintă o lume aflată într-o continuă degradare, în care credința în Dumnezeu este înlocuită de patima pentru avere, puțini fiind cei care nu renunță la iubire și credință, principii eterne ale înălțării umane.
Botezatu Maria, clasa a X-a
C. N. ”Eudoxiu Hurmuzachi” Rădăuți
mart. 3, 2019 |
Motto: ”Drama este că nu mai are inimă de câine, ci una de om”. (Mihail Bulgakov)
Nuvela face parte din proza fantastică a scriitorului rus Mihail Bulgakov și a fost scrisă în 1925, dar a fost publicată abia în anul 1987, în revista ,,Znamia”(Drapelul), întrucât această operă aborda un subiect neagreat de partidul din acea vreme, nuvela circulând prin anii 20’ clandestin. Prin ,,Inimă de câine’’ se proiectează o critică aspră la adresa comunismului și a dorinței comuniștilor de a crea ”omul nou”, concept prezent și în societatea românească înainte de Revoluția din 1989.
Nuvela debutează cu reflecțiile câinelui Șarik (apelativ rusesc pentru animalele patrupede), un dulău vagabond, flocos și lihnit de foame, care hoinărea pe străzile Moscovei. Câinele are norocul de a-l întâlni pe profesorul Filipp Filippovici, un om de știință care îl va atrage pe dulău cu un salam de cea mai bună calitate și îl va adăposti în locuința sa luxoasă pentru vremurile respective. Dar mâncarea bună, zgarda prețioasă și alte privilegii la care alți câini nici că ar putea visa, vor fi doar prefața pentru un experiment cât se poate de inimaginabil: mânat de ambiții științifice, profesorul se simte pregătit să efectueze un transplant de hipofiză și de gonade de la un om, lui Șarik, cu scopul de a proba o teorie a regenerării și a întineririi. Operația este una grea, dar a fost efectuată oarecum cu succes, deoarece câinele a rămas în viață, deși rezultatul nu a fost cel dorit, deoarece câinele nu va întineri, ci doar se va umaniza, o umanizare de joasă speță a societății. Șarik devine o adevărată pacoste la casa omului, capătă trăsături umane, dar are un comportament primitiv, fără prea multe cizelări, devenind chiar violent atât fizic, cât și verbal. La început acesta scotea doar fragmente de cuvinte auzite de prin colțurile străzilor pe unde obișnuia să hoinărească, iar încetul cu încetul a ajuns să gândească singur și să-și dorească o identitate proprie, ca orice cetățean. Profesorul se satură de comportamentul tot mai vulgar și mai violent al lui Șarikov, îl operează din nou și acesta se transformă iar în câine.
În timp ce citeam cartea, mă gândeam că trebuie să fie un adevăr ascuns al acestei nuvele, pe lângă critica adusă comunismului din acele vremuri în Rusia, așa că am început să mă documentez despre anul 1917 în Rusia și am aflat despre răsturnarea regimului țarist și instaurarea comunismului. Câinele om, Șarikov Poligraf Poligrafovici, așa cum susținea el că îl cheamă, reprezintă tipul revoluționarului pe dos: un proletar leneș, bețiv, lipsit de orice urmă a idealului care i-a dat viață. Ideile nobile ale profesorului se năruie, ca o reprezentare a contextului istoric al Rusiei revoluționare a anilor 20’ din secolul trecut. ,,Inimă de câine” a fost scrisă pentru ca oamenii să fie în măsură să evalueze pe deplin rezultatele revoluției și declinul societății proletare sovietice. La urma urmei, numai prin menținerea legăturii cu trecutul se poate construi un viitor mai favorabil.
Andriuc Călin, clasa a X-a
C.N. ”Eudoxiu Hurmuzachi” Rădăuți
Comentarii recente