mai 18, 2019 |
„Fata cu palton albastru este un roman extraordinar despre curaj, durere și dragoste în niște vremuri imposibile.„
… Se spune că doar în dragoste și în război e permis orice. Într-adevăr, atât în dragoste, cât și în război nu există reguli, dar există limite. Asemeni în dragoste ca și în război nu există rușine, nu există rațiune, ci dăruiești totul fără să te gândești la consecințe. Fără să te gândești la prezent, fără să te gândești că.. la final există doar un câștigător. Un câștigător și un pierzător.
Iar protagonista romanului „Fata cu palton albastru”, de Monica Hesse, Hanneke Bakker, își dorește cu ardoare să învingă, să fie câștigătoare. Dar, cum poate o nebună însetată de iubire să câștige, să salveze o persoană în cele mai cumplite timpuri?
În jurul acestei întrebări se va ancora întreaga acțiune a romanului, întrucât aceasta se desfășoară în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, în Amsterdam, ocupat de naziști în anul 1943. Nu voi putea niciodată să înțeleg prin ce a trecut protagonista romanului. La vârsta de doar 18 ani ea este nevoită să trăiască prizonieră într-o lume îngrozitoare, fără măcar să poată visa la libertate. Autoarea Monica Hesse conturează cu mult talent situația, atmosfera și ororile Amsterdamului, care reprezenta acum fortăreața nemților. Autoarea, evită să oglindească panorama groaznică a orașului în pagini lungi de descriere, alegând să redea trăirile și gândurile personajului principal, Hanneke, care devine și personaj-narator.
Hanneke Bakker este o adolescentă de 18 ani, care pendulează de-a lungul întregului discurs narativ între prezent și amintire. Având o ocupație care îi poate pune viața în pericol, și anume procurarea mărfurilor de contrabandă, aceasta se sacrifică să-și întrețină părinții bolnavi, mereu îngrijorați pentru ea. Deși le ascunde adevărata natură a meseriei sale, Hanneke se dovedește a fi o persoană extrem de grijulie și precaută, încercând să aducă în fiecare zi o sursă de hrană și de venit familiei sale.
Cu toate că, printre rânduri, autoarea ne-o prezintă ca fiind o persoană indiferentă și rece, ea se reîntoarce încontinuu în timp, gândindu-se la Bas, iubitul ei ucis pe front, în momentul în care nemții au invadat țara. Hanneke trăiește într-o permanentă iluzie a iubirii pentru Bas, care nu se risipește niciodată. Dragostea pentru el ia amploare cu atât mai mult cu cât rațiunea o trimite în prăpastia celor mai frumoase amintiri create în preajma lui. Protagonista nu încercă să îl uite nici măcar o secundă, obișnuindu-se cu durerea și acceptându-i, în final, absența, de altfel „letală” pentru sufletul ei.
Dar, nimeni nu bănuia că viața ei avea să se schimbe inevitabil. Asta până când, într-o zi obișnuită de muncă, când fata livra produse de pe piața neagră, primește o sarcină ieșită din normal. Așteptându-se ca doamna Janssen s-o roage să obțină carne și cafea veritabilă, Hanneke este șocată să audă că i se cere să găsească o adolescentă evreică evaporată ca prin farmec din cămăruța unde bătrâna doamnă o ascundea de realitatea crudă la care erau expuși toți evreii din acea vreme. Aparent, o sarcină imposibilă! Inițial, fata nu acceptă, evitând să se implice într-o misiune atât de periculoasă, însă cu timpul, este atrasă de un vârtej de mistere care îi risipesc liniștea și o fac să decidă să se aventureze într-o sarcină a morții.
„Fata cu palton albastru” – o poveste despre sacrificii și compromisuri. Hanneke începe să își sacrifice viața pentru a o găsi pe Mirjam, singura fată care îi aducea alinare bătrâneții doamnei Janssen și despre care știa că poartă doar un palton albastru. Prea puține indicii pentru a găsi o fată dispărută, mai ales că aceste lucruri începeau să se risipească pe moment ce protagonista descoperea altele noi. Nimic nu avea sens și nimic nu o ducea pe Hanneke la un punct logic de pornire. O misiune într-adevăr imposibilă. Ce a făcut-o să accepte? Ce o face pe Mirjam specială, dincolo de paltonul albastru? Faptul că este o misiune care i s-a încredințat lui Hanneke și pe care dragostea pentru Bas a împins-o să o și accepte. „Bas ar fi riscat tot! Bas ar fi făcut asta!” își repeta mereu eroina, încurajându-se cu motivul că trebuie să facă și ea la fel. De-a lungul întregului roman ea trăiește sub sentimentul vinovăției, cel care o îngenunchează și care o face să creadă că ea l-a trimis pe Bas să se înroleze în armată. Cu alte cuvinte, ea este vinovată pentru moartea lui Bas. Iubirea eroinei se transformă într-o preocupare chinuitoare de a nu-și rata șansa care o poate ajuta să evadeze din labirintul vinovăției pentru greșelile trecutului. Începe să creadă că această găsire a lui Mirjam este necesară traiului ei de zi cu zi. Este o pedeapsă ascunsă într-o dorință aprigă, care mediază așa-zisa greșeală a distrugerii vieții iubitului ei. Odată cu găsirea lui Mirjam, trebuie să își găsească și liniștea: „Dacă trebuie să fiu cinstită față de mine însămi, am devenit obsedată s-o găsesc pe Mirjam. Fiindcă mi se pare un schimb corect și onest: să salvezi o viață după ce ai distrus una.”
Acceptarea misiunii se soldează cu includerea lui Hanneke în rândul celor din Rezistența olandeză. Habar nu avea de câte lucruri se întâmplau la adăpostul apartamentelor sub așa zisele „întâlniri studențești”. Seară de seară, adolescenții se întâlneau în secret pentru a urzi planuri de salvare pentru evreii ce urmau să fie deportați în lagărele de muncă: „Războiul ăsta este ca un concurs între noi și ei: câți oameni putem salva înainte să-i înhațe naziștii.” Hanneke intră și ea în Rezistență, singurul ei scop fiind doar salvarea fetei evreice, încercând să ignore cu egoism realitatea crudă în care trăiește.
Viața ei nu este deloc ușoară. Caută cu ardoare indicii și dovezi despre Mirjam, gândindu-se mereu la Bas și la cea mai bună prietenă a ei, Elsbeth. Aceste amintiri de care ea se agață neîncetat pot semnifica încercarea disperată a fetei de a se desprinde de prezent și visând la momentele trecutului în care trăia liberă și fericită alături de persoanele dragi. La libertatea dinaintea haosului provocat de război. Deși pare înzestrată cu un curaj demn de invidiat, aceasta trăiește zi de zi fiind acoperită de vălul fricii: „Viața mea de acum e plină adesea de vină; de mânie, frecvent; de teamă, permanent.”
Hanneke nu se dă nici o clipă înapoi din fața pericolului, reușind în final să pătrundă în cupola misterului care înconjura dispariția lui Mirjam. Cu ajutorul prietenilor din Rezistență, printre care și fratele iubitului ei, Ollie, aceasta reușește să ajungă într-o seară la centrul de deportare al evreilor, unde urma să aibă loc planul de salvare al fetei evreice. În aceste momente, frica atingea apogeul suprem. Hanneke fusese nevoită să privească cum întreg planul eșuase, din cauză că așa-zisa Mirjam nu dorea să o asculte și să o urmeze departe de pericol. Eroina fusese nevoită să privească peisajul barbar al uciderii Amaliei, cea mai bună prietenă a lui Mirjam. Totul se scufundase în ceață. După ritualul dureros al înmormântării fetei, protagonista își dă seama că acest chip angelic al evreicei ucise nu este al lui Mirjam deoarece acesta prezenta un mic semn din naștere pe bărbie. Cu alte cuvinte, după alte multe investigații și nopți nedormite, Hanneke află că fata ucisă este de fapt, Amalia, cea mai bună prietenă a lui Mirjam din copilărie. Cele două fete făcuseră schimb de identități în speranța că destinul necruțător al fetei evreice poate fi schimbat, iar Mirjam va putea fi salvată. Amalia, fiind în afara pericolului, având naționalitate germană, hotărăște să se sacrifice pentru prietena ei și dorește să se lase prinsă de soldații lui Hitler ca mai apoi să fugă și să își creeze alte acte de identitate. Însă, din nefericire, ambele planuri eșuează, terminându-se dramatic.
În final, Hanneke o găsește pe adevărata Mirjam în Kijkduin, acasă la mătușa Amaliei, ascunzându-se sub identitatea prietenei ei. Eroina îi dăduse vestea cutremurătoare, care puse capăt până la urmă, găsirii lui Mirjam, dar și găsirii liniștii mult tânjite de aceasta.
Romanul se încheie exact la fel cum și începuse: sub semnul dragostei, Hanneke gândindu-se la clipa în care își dăduse seama că este îndrăgostită nebunește de Bas. Această inocență ascunsă sub indiferență și răceală o fac pe Hanneke să își dorească să trăiască din nou în trecut. Mereu apelează la iluzia acelui trecut. Acel trecut dulce, frumos, acum … existent doar în amintire.
Lavinia Sîrb, clasa a X-a C, Colegiul Național „George Coșbuc” Năsăud
mai 18, 2019 |
HOMO DEUS – SCURTĂ ISTORIE A VIITORULUI
Homo Deus – Scurtă istorie a viitorului de Yuval Noah Harari este o carte publicată în anul 2018.
Această carte nu este ca oricare altă carte în care să întâlnești un incipit, o acțiune care să te țină în suspans sau un final fericit. Această carte îți va deschide ochii , te va ajuta să descoperi lumea în care trăiești, o lume nu tocmai perfectă dar pe care oamenii tind să o transforme într-un paradis.
Autorul abordează cele trei probleme care i-au preocupat pe oamenii de-a lungul timpului, aceleași probleme ce i-au preocupat și pe oamenii din China din secolul XX, oamenii din India medievală și cei din Egiptul Antic. Foametea, molimele și războiul.
Toate aceste probleme au făcut ca oamenii să își dorească viață veșnică, oamenii de știință căutând soluții pentru a învinge moartea, moartea cauzată de foamete, molime și război.Asemenea visuri sunt împărtășite, iar autorul prezintă mărturisirea cofondatorului PayPal, Peter Thiel ce precizează că vrea să trăiască veșnic:
“Cred că există probabil trei modalități principale de abordare [a morții]. Poți să o accepți, poți să o negi sau poți să o combați. Cred că societatea noastră este dominată de oameni care fie o neagă, fie o acceptă, iar eu prefer să o combat. ”
Despre această mărturisire ce pot sa zic este faptul ca da, intr-adevăr, opiniile sunt împărțite dar nu poate fi exclusă această idee asupra nemuririi, considerând-o doar o poveste de adormit copiii. De ce sa cautăm metoda de a păstra corpul nostru in viață când sufletul nostru va ramâne nemuritor și este ceea ce contează! Dar aici poate aparea și întrebarea unora și anume, de ce să nu fie si corpul nemuritor ci doar sufletul? De ce să nu fim nemuritori complet?
“Nu e ușor să trăiești cu gândul că vei muri, dar e și mai greu să crezi în nemurire și să constați că te-ai înșelat.”
Alt plan al omenirii din punct de vedere a autorului este găsirea cheii fericirii, dar din punctul meu de vedere acest plan este mai presus de cel de a învinge moarte. Autorul susține că “dobândirea fericirii adevărate nu va fi mult mai ușor decât înfrângerea morții.”
Din punctul meu de vedere orice om are ca scop în viață dobândirea fericirii adevarate, oamenii căutând această fericire atât conștient cât și inconștient.
Epicur spunea că “ suntem fericiti atunci când avem senzații plăcute și nu avem senzații neplăcute” și de asemenea Jeremy Bentham susținea că “ natura a făcut ca asupra omului să aibă autoritate doi stăpâni- plăcerea și durerea- și că doar aceștia guvernează tot ceea ce facem, spunem și gândim”
Login Sorina Andrea, clasa aX-a S
Colegiul Național ,,George Coșbuc” Năsăud
mai 7, 2019 |
Chiar dacă încă se crede că este imposibil a cunoaște și desface tainele unui trecut-viitor, acel etern Univers, totuși, omul nu a încetat niciodată a-și pune întrebări sau a găsi răspunsuri. Sunt de lăudat, pe de o parte, convingerile virtuoase ale stoicilor, care dau un sens profund – acela moral – existenței, cum, deopotrivă, pragmatismul erotic al epicureicilor (ei considerând viața ca fiind una, al cărei țel este împlinirea fizică). De fapt, existența omului, în esența ei, nu este o expresie filosofică a rațiunii, ci o deplinătate a conștiinței. Tot așa, literatura s-ar dori a nu reinterpreta un adevăr cunoscut, ci, mai degrabă, a propune o nouă viziune asupra lumii deci, a Ființei înseși.
Un veșnic al literaturii este, de altfel, Faust, de Johann Wolfgang von Goethe. Cum nu s-ar dezminți Mefistofel din a fi un șarpe pe Pământ, nu încetează drama să nesocotească irealul și să facă loc vieții. A nu se crede că Faust este atât o mitizare a legendarului, cât și (acea) oglindire a realității umane. Ceea ce ar putea fi cotat ca mitic, fantastic ori păgân (cum sunt personajele demonice, argonautice sau epopeice) constă, de fapt, într-o mijlocire a perceperii mesajului originar, acela al mântuirii prin suflet. Mai exact, demersul lui Faust ar putea fi cotat ca unul inițiatic, de la o cunoaștere deplină (aceea a universului fizic), la una absolută, prin excelență, spirituală.
Credința – sau spiritul – lui Faust este pusă la încercare de diavolul, în urma rămășagului pe care l-a făcut cu Dumnezeu – El însuși afirmând: Că omul bun, chiar adumbrit de patimi,/ Își dă de drumul drept prea bine seama. Mefistofel, aici, întruchiparea necuratului, își propune să-l ispitească pe Faust, astfel ca să îi piardă sufletul. El acceptă și face pactul cu diavolul („pactul faustic”):
Dă mâna și lovește! Clipei de-i voi zice:
Rămâi, că ești atâta de frumoasă!
Îngăduit îți e atunci în lanțuri să mă fereci. […]
Sunt vindecat de setea cunoștinței.
Vreau pieptul să mi-l dau de-acuma suferinței.
Ce-i este omenirii hărăzit să simtă,
Să simt și eu, oricât ființa mea ar fi de strâmtă.
Înaltul să-l cuprind în mine și adâncul ca-ntr-un caier,
Să-adun în mine tot ce-i rază, tot ce-i vaier,
Să mă lărgesc ca omenirea, să mă zbat și să veghez,
Asemenea ei, la urmă, însumi să naufragiez.
De fapt, Faust și-ar asuma întregul Univers, prin luarea asupra-i a binelui și, totodată, a răului, ființa lui devenind, alegoric, un pseudo-mântuitor ce va răspunde prin trăirea suferinței omenirii. Naufragiul despre care vorbește Goethe se referă la ezitările din viața omului, care poate înclina atât spre un plan (sub)pământean, diavolesc, cât și spre unul ceresc, dumnezeiesc. Iar pactul pe care îl face cu Mefistofel implică găsirea unui moment de care Faust nu ar vrea să se despartă, ca simbol al căderii în ispită. El cunoscând deja abstractul cunoașterii științifice, partea lipsă a ființei lui este concretul eroticului lumesc, motiv pentru care diavolul îl va ispiti cu iubirea Margaretei și, apoi, din nou, cu idealul iubirii mitice (frumusețea legendarei Elena). Cu toate acestea, nimic nu va strămuta hotărârea lui de a nu se lăsa ademenit de mrejele Satanei.
Mai întâi, Mefistofel îl poartă pe Faust în pivnițele lui Auerbach, la Lipsca. Acolo, ispita la care îl supune este plăcerea vinului și a jocului, lucruri nemulțumitoare pentru ființa lui. Următoarea oprire este la o vrăjitoare, a cărei băutură ar fi medicament pentru sufletul lui Faust. Este vorba, totuși, de o scenă proleptică, o punere în abis a întregii drame. Călătorul zărește, uitându-se într-o oglindă, cel mai minunat chip de femeie, chipul Elenei:
Ce văd? Cerească icoană […]
Întrezăresc în trupul, ce-n privire mi s-abate,
O chintesență-a cerurilor toate?
Prin aceasta, este sugerată întâlnirea, de mai târziu, a frumoasei regine spartane, muză a lui Homer. Prima oprire a lor (Faust și Mefistofel) o fac, însă, pe tărâm maltez, unde Faust o întâlnește pe Margareta (de care se și îndrăgostește) într-o duminică, în fața bisericii. Această scenă este simbolică, ea prezentând-o pe Margareta în ipostaza de creștină cuviincioasă, capabilă să presimtă prezența malefică a lui Mefistofel:
Omul care te-nsoțește
În suflet numai ură îmi trezește.
De altfel, iubirea lor pare a fi una desprinsă din basme, edenică și fără precedent, astfel că Margareta îi dă mamei sale să bea din sticluța, cu otravă, primită de la Faust. Moartea ei declanșează discordia, societatea respingând-o (și, deci, întemnițând-o) pe Margareta, la fel ca fratele ei, Valentin (cel ucis de Faust și Mefistofel).
Mai mult, noaptea valpurgică de pe Muntele Nebun nu face altceva decât să amplifice grotescul și inumanul ființelor luciferice. De asemenea, aici apar diverse personaje din cele mitologice (Meduza, Perseu ori Orfeu), shakespeariene (Oberon și Titania, Puck sau Ariel), și chiar referințe la scriitori/critici contemporani lui Goethe (Friedrich Nicolai, Friedrich Leopold zu Stolberg, August von Hennings sau Johann Caspar Lavater). Iar, în aceste condiții, drama ar fi un metatext universal, acea metaliteratură care se dorește a reflecta înseși lumea toată.
Altfel, reîntoarcerea la Margareta are ca scop eliberarea din temniță, însă refuzul ei este categoric. Oricât de mare i-ar fi iubirea, pentru Faust, cea care primează este iubirea față de Dumnezeu. Mai precis, prin rugăciune, adresată Maicii Domnului, cu sufletul curat, Margaretei îi este iertat păcatul săvârșit inconștient, moartea relevându-i-se ca o eliberare (Glas de sus: E mântuită!).
Următorul episod apare ca o nouă punere în abis, călătoria și mârșăvia de la curtea împăratului „sărac” anticipând lupta din finalul cărții (cu trădătorii Imperiului). Cea care se remarcă este, totuși, scena creării lui Homunculus, increatul demonic. Procrearea apare, aici, ca o reușită a cercetărilor științifice (alchimice) ale profesorului Wagner, însă creatura născută din nimic este doar o plămădire necurată a lui Mefistofel. Momentul este și el unul proleptic, deoarece imediat următoarea incursiune în timp se datorează însușirii lui Homunculus de a cunoaște întreaga istorie a omenirii. În aceste condiții, începe călătoria pe tărâmul Tesaliei, la râul Peneios, unde Faust întâlnește sfincși, grifoni și sirene, însă nu află nimic despre Elena:
Noi nu ajungem până-n timpul ei,
Ucis-a Ercule pe cei din urmă.
Mai exact, deși Faust le vorbești sfincșilor, iar ei lui (condiții ale existenței), aceștia mor înainte de a o vedea pe Elena. Atunci, explicația ar fi că ori călătoria lui Faust este mereu una temporală, în continuă schimbare, ori una nepământeană (pe tărâmul morților, unde ar trăi toți cei trecuți în neființă, la un loc). Prin urmare, sfincșii îl trimit pe Faust la Chiron, centaurul înțelept, cel care însuși a salvat-o pe Elena, cu Dioscurii (frații ei), din mâinile unor tâlhari.
Între timp, Homunculus este dus de filosoful Thales la Nereus, în speranța de-a lua ființă pe deplin. El îi trimite la Proteus care, transformat în Delfin, îl „cunună” cu Okeanos, zeul tuturor apelor de pe Pământ. Acest ritual se constituie ca un semn al destinului suprem, căruia toate ființele i se supun în trecerea – curgerea lui (panta rhei). Asocierea elementelor, apă și foc, apare ca o complementaritate între bine și rău, Dumnezeu și Mefistofel, unde iubirea este dătătoare de viață:
Pe ape e totul în foc, și pe maluri,
Domnească deci Eros ce totul începe!
Pe de altă parte, se observă că fuga Elenei din Sparta se face sub intervenția lui Mefistofel, preschimbat în slujitoarea Phorkias. La cetatea din Munții Taygetos, Elena îl întâlnește pe Faust. Rodul iubirii lor va fi Euphorion, dar care va sfârși asemeni lui Icar, luându-și zborul fără a lua aminte la vorbele părinților. Elena se dăruiește Persephonei, în urma tragediei, iar Faust e purtat de nori până în mijlocul unui război.
Acest nou cadru, cel al luptei împăratului trădat, este unul alegoric, el relevând lupta lui Iulius Caesar. Trădătorul nu este nimeni altul decât Marcus Brutus, iar susținătorii lui Caesar, cei trei Puternici (Războilă, Strânge-tot și Ține-strâns), sunt viitorii conducători ai Imperiului Roman – Marc Antoniu, Octavianus Augustus și Marcus Lepidus. Replica cezarului ar anticipa viitorul Imperiului, cel pe care îl lasă moștenire membrilor celui de-al doilea triumvirat (Renunță împăratul la comandă). Soarta împărăției romane, și a întregii omeniri, de fapt, pare a fi una supusă mârșăviei și hoției, cum se relevă din furtul din propriul avut al lui Strânge-tot:
Ne-am pus viața la mezat,
Din pradă partea ne-am luat.
Prin cort dușman ne-am înfruptat,
Așa-i viața de soldat.
Despre același destin sortit dușmăniei și neînțelegerii între oamenii dintr-un neam vorbește și Mefistofel:
La toate marile serbări drăcești
Efectul cel mai bun, mai strașnic,
Îl are ura între frați, cum bănuiești.
Deși îndepărtat de Dumnezeu, Faust nu caută în călătoriile sale nici bogățiile lumii și nici erotismul corporal, conștiința lui păstrând bunătatea ca virtute primară. Așadar, în momentul de la finalul vieții lui își imaginează cetatea perfectă în care îi vede conviețuind în pace, în iubire și bună-înțelegere pe toți oamenii. Aceea ar fi clipa de care nu s-ar mai despărți:
Să locuiesc cu liberul popor pe liberă câmpie.
Acelei clipe aș putea să-i spun, întâia oară:
Rămâi, că ești atâta de frumoasă! […]
Eu gust acum suprema clipă.
În acest sens, Faust nu săvârșește păcatul, încălcând pactul făcut cu Mefistofel, ci își pecetluiește mântuirea. Orbirea de dinaintea morții este simbolică, sugerând curățirea de păcatele lumești și, totodată, iluminarea, pe care a cunoscut-o și Saul (Sfântul Apostol Pavel), în drum spre Damasc (având o revelație divină în urma căreia a orbit și a văzut lumina cea adevărată – a cunoscut pe Dumnezeu). De altfel, cetatea este Raiul ceresc, cetatea lui Dumnezeu (Civitas Dei), unde Faust ajunge după moarte.
În clipa morții lui Faust se deschid, la stânga, porțile lui Orcus (Iadul însuși), iar la dreapta, porțile Edenului. Mefistofel invocă spiritele demonice pentru a coborî în Infern sufletul lui Faust, dar îngerii lui Dumnezeu îl vor apăra cu roze și îl vor ridica la ceruri. De fapt, nu pactul luciferic a biruit, ci iubirea adevărată, iubirea față de aproapele, implicit, față de divinitate, ea mântuindu-l pe Faust.
Într-o ultimă accepție, Faustul lui Goethe se așază la limita iluminismului cunoașterii rațional-științifice cu romantismul cunoașterii erotic-sentimentale, dar și al nestăvilirii asumării absolutului până la ultimele consecințe. Și mai mult chiar, devine, pentru mine, ca orice mare carte a omenirii, un etern demers inițiatic, prin care, cu fiecare nouă lectură, cititorul se desăvârșește, la fel cum i se va fi întâmplat și autorului ei, odată ce va fi scris-o.
Comentarii recente