„Ce-ar fi trebuit sa stiu”, de Claire Lazebnik

81003710_740750959749125_4581996614612156416_n.jpg

Romanul „Ce-ar fi trebuit sa știu”, de Claire Lazebnik, este bine realizat, atât din punct de vedere compozițional, cât și din punct de vedere al imaginației. În titlu, cuvintele „ar fi trebuit să” sunt tăiate, astfel încât autoarea sugerează atât o variantă sigură, cât și una compensatorie, dojenitoare. Se prezintă povestea unei liceene de 18 ani, Chloe, înconjurată de mulți prieteni și care are și un iubit, popular în liceu. Dar ea are o soră cu trei ani mai mare, Ivy, diagnosticată cu autism și, din cauza afecțiunii, este la o școală specială. Acțiunea se desfășoară în Los Angeles, în contemporaneitate, și povestește viața fetelor în încercarea de a-i găsi un prieten celei cu autism, în ciuda dezechilibrului din familie. În urmă cu cinci ani, tatăl fetelor a murit, iar mama lor a fost foarte demoralizată. Dar cu un an în urma celor povestite în roman, mama s-a recăsătorit cu Ron, un soț si un tată ingrozitor, care mai bea și nu reușește să fie empatic cu fiicele sale și care nu înțelege problemele vârstei lor. Chloe îi aranjeaza lui Ivy o întâlnire cu un băiat cu autism și află că acesta are un frate cu ea în clasă… intriga se dezvoltă… Recomand această carte tuturor adolescenților, dar și parinților, căci adolescenții trăiesc, de multe ori, o formă specifică de „autism.”

Raileanu Denisa-Adelina

Clara Doboș (Șc.Gimn. IOANID, București) a îndrăgit „Fram, ursul polar” (Cezar Petrescu)

fram.jpgClara are 11 ani și este sensibilă la ”chinurile animalelor, la suferința de a te adapta la nou, la întâmplările uluitoare. Cartea, roman, are ca temă aventura și mi-a plăcut faptul că este o carte sensibilă. Chiar nu îmi displace nimic din ea, pentru că eu l-am îndrăgit pe Fram, care a trecut prin atâtea ghinioane. Nu aș fi schimbat nimic, dacă eram în locul autorului, pentru că fiecare minut de tristețe înseamnă un câștig sufletesc, într-un sens anume.

Fram era un urs polar care făcea parte din menajeria circului Struțki. Acesta era vedeta circului, motivul pentru care circarii încasau mereu bani frumoși.

Dar el se gândea mereu la casa lui, la ghețurile polare și, de aceea, era trist, totul culminând cu o zi în care nu a mai vrut să urce pe scenă să își facă numărul. Directorul circului, o persoană rece și fără inimă, a hotărât totuși să îl trimită pe Fram înapoi la Polul Nord, în ciuda fanilor supărați și dezamăgiți. După un drum lung, ursul ajunge înapoi acasă, unde nu se adaptează și nici nu își face prieteni. Ceilalți urși polari se speriau când Fram îi saluta și fugeau de el.

A stat câteva luni așa și, fiind mereu singur, a început să i se facă dor de viața de la circ. A început chiar să repete numărul său special de la circ.

Într-o bună zi, plimbându-se, el a găsit doi vânători înghețați din cauza viscolului. Aceștia erau de pe vaporul care îl adusese pe Fram la Pol și deci a putut să îi recunoască după miros. Tocmai de aceea i-a încălzit cu blana lui și i-a condus la adăpostul lui. Vânătorii s-au întors cu Fram la coliba lor. Când a sosit corabia care trebuia să-i preia, Fram a urcat singur în barcă, dorind să ajungă înapoi la circ. Cartea e plină de învățăminte: nu tot ce visăm e mai frumos decât ce avem, alții pot să ne accepte cu greu, apoi nu cred că e ideal ceva, undeva, dar e important să

Mihnea Tudose (Șc.Gimn. IOANID, București) a citit „Prizonierul din Azkaban” (seria Harry Potter a lui J.K. Rowling)

Harry P - prizonierul.jpg„Temele cărții sunt, firește, prietenia și magia. Mi-a plăcut, pentru că îmi place magia! Îmi place faptul că există creaturi magice. L-am îndrăgit pe Hagrid, pentru că voia binele tuturor (mai puțin al lui Draco Malfoy, totuși).
În acest volum este vorba despre cum Sirius Black (un mare infractor, în ambele lumi! Și a vrăjitorilor, și a „ageamiilor”) a evadat din marea închisoare magică Azkaban, păzită de Dementori (niște ființe fără ochi care absorbeau tot ce e bun din tine și îți trezeau coșmarurile). De atunci, copiii de la Hogwarts îl vedeau pe coridoare și, prin urmare, Dementorii au început să „colinde” și prin școală. Sirius a și distrus poarta dintre lumi, portretul „doamnei grase” (nefericit înlocuit de un lord care enerva elevii provocându-i la duel), așa că toată lumea este iritată.
Am uitat să vă spun că Harry reacționa diferit când era un Dementor prin preajmă, tocmai de aceea i se interzice să viziteze Hogsmeade unde se ținea un festival (deși el, fiind în anul III, ar fi avut permisiune). Totuși, prietenii îi dau o hartă cu toate pasajele secrete din Hogwarts, iar Lupin îl învață vraja Patronus („Expecto Patronum!”) menită să îi ofere un scut protector împotriva Dementorilor. Situația este complicată de faptul că Hermione apare și dispare după bunul chef de la ore (ceea ce Harry nu înțelege nici în ruptul capului cum se întâmplă) și că hipogriful Buckbeak va fi decapitat (pentru rănirea elevului Malfoy). După execuția hipogrifului, Harry află de ceasul fermecat al lui Hermione, decizând ca, împreună cu aceasta, să se întoarcă în timp spre a-i salva unul pe Sirius, iar cealaltă pe Buckbeak.
De hipogriful salvat prin răsturnarea timpului vor profita să îi ducă la închisoarea lui Sirius, pe care îl salvează astfel.
Lucruri noi pe care le-am aflat despre povestea în sine (le prezint așa, pentru că mi se par surprinzătoare):
– faptul că Sirius Black este, de fapt, nașul lui Harry Potter și că Peter Petigrew i-a ucis părinții
– faptul că Lupin este „om-lup” (vârcolac)
– faptul că Sirius, Lupin, Peter și James Potter (tatăl lui Harry) aveau abilitatea de a se transforma în animale: Sirius – câine, Lupin – lup, James – cerb, Peter – șobolan (înfățișarea sub care a rămas ascuns în Hogwarts, dar pe care a plătit-o cu viața).

Maria Dăescu (Șc.Gimn. IOANID, București) – „Olguța și un bunic de milioane” (Alex Moldovan)

Olguta.jpgMaria (11 ani) crede că este „o carte pe tema curajului (pentru că, într-o lume străină, cu câini în loc de pisici, hotel în loc de acasă, boală în locul unei mămici sănătoase), Olguța se descurcă.

Fraza mea preferată: „Îmi jignești inteligența!” Îmi place că povestea, evident ficțională, pare așa de reală. Am îndrăgit-o pe Olguța pentru curajul și sinceritatea ei (și mi-a plăcut că anumite personaje, deși erau atât de diferite, se înțelegeau atât de bine).

Olguța Tomescu e o fată inteligentă, curajoasă și sinceră, dar are o mamă bolnavă și care duce lipsa banilor. Într-o zi, Olga află că trebuie să plece (chiar în acel moment!) cu mătușa ei, Nina, despre care nu știa prea multe.

La început, cele două nu sunt prietene prea bune, dar află că au ceva în comun: câinii! (câinii sunt „interziși” în lumea lor „pisicească”).

Iau cina într-un restaurant luxos, când un tip dubios (Maximilian, care lucra pentru Constantin, bunicul Olgăi) le amenință și le „obligă” să se întâlnească cu Constantin. Olguța nu prea își dorește asta, crezând că bunicul ei e doar un ticălos bogat.

Maximilian nu se lasă ușor, o urmărește pe Olga, pe Farid (ei, da! Câinele ei… v-am spus că se confruntă cu „provocări” noi) și pe Victor, noul ei prieten, trimis de Nina să o protejeze. Maximilian recurge la metode „barbare” pentru a-i prinde pe cei doi copii.

Olguța renunță la orgoliu și acceptă să își întâlnească bunicul; cât timp așteaptă, găsește câteva lucruri „ilegale” (pe care le fotografiază pentru un eventual șantaj!).

Când își întâlnește bunicul, primește de la acesta vestea că totul nu a fost decât un test  de inteligență, anume creat de el. Bunicul va pleca în scurt timp pentru a salva viața mamei Olgăi… și aici își iau la revedere.”

Cezar Dorin (Șc.Gimn. IOANID, București) – „O vară cu Isidor” (Veronica Niculescu)

vara cu ISidor.jpg„Mie mi-a plăcut această carte foarte tare (spune Cezar, de 11 ani) și aș recomanda-o tuturor acelora care iubesc cărțile cu aventură și cu animale. O fetiță are drept prieten un condor! (ca să rimeze cu „Munții D-or” – mi-a plăcut mult întorsătura de frază). Cartea condorului este o carte despre iubire, în forma ei cea mai trainică: prietenia.
O fetiță, Serena, care are 13 ani, iubește condorii (și păsările, în general). Ea l-a salvat pe Isidor, cel mai bătrân locuitor al Grădinii Zoologice din Băneasa. Îl ascunde pe condor în camera ei, sub pat. Și pentru că nu știe altceva să facă, spre a-l ști în siguranță, fuge cu Isidor de-acasă la Sinaia și se ascund într-o vilă de vânzare. Ei petrec acolo câteva săptămâni. Isidor învață să zboare și chiar stă câteva zile singur.
În ultimele zile pe care le-au petrecut împreună, au observat că cineva a cumpărat vila și a început să împacheteze lucrurile vechi. Câteva zile mai târziu, părinții Serenei ajung acolo, iar Isidor își ia zborul spre munți. Peste șapte ani, Serena se întoarce la vilă, care a fost transformată între timp în pensiune. Fata nu a încetat, cu toate schimbările din viața ei, să se gândească la condorul salvat. Isidor e încă în sufletul ei.”

Renatta Vasile (Șc.Gimnazială IOANID, București) – „Unde fugim de-acasă?” de Marin Sorescu

Elevă în clasa a V-a, Renatta a citit volumul ca un refugiu/răgaz între teze și propriile antrenamente de dans sportiv și spune de ce i-a plăcut.

„Povestea, împletire de aventură și de imaginație prezintă lumea ca pe o înșirare de scamatorii. Mi-au plăcut jocurile de limbaj pe care autorul le-a făcut, faptul că e proză rimată și sună jucăuș și mi-a mai plăcut și viziunea asupra copilăriei din acest volum care este pentru copii în aceeași măsură în care se adresează și adulților.

Autorul, Marin Sorescu, împreună cu Mirela și cu Radu, ne poartă într-o călătorie amuzantă în jurul lumii. Ei încep să deseneze pe asfalt, pentru a merge la Grădina Zoologică, la circ, la mare, la un meci de fotbal.

Apoi, vor merge la munte, de unde se vor îndrepta rapid către Delta Dunării. Următorul popas este în peșteri întunecate, în adâncul Pământului, unde nu ai vrea să ajungi niciodată. Ușor, ușor, se înalță cu baloanele într-o călătorie spre Lună. După aceea, călătoresc la Polul Nord, în lumea poveștilor împreună cu Zmeul, cu Făt-Frumos, cu calul fermecat, alături chiar și de balauri sau de niște gâște vrăjite.

În cele din urmă, vor să revină în lumea reală! Călătoria s-a încheiat frumos, autorul, Marin Sorescu, povestind, de fapt, prin fuga de acasă în imaginație trecerea de la copilărie la vârsta de adult. Cât suntem copii ne rămâne așadar fuga de acasă, în propria imaginație, fără să ne speriem părinții.”unde fugim de acasa.jpg