dec. 15, 2019 |
Diana (11 ani) este pasionată de cărțile polițiste, mai precis de seria Sherlock Holmes.
„Romanul de aventură are câteva cuvinte-cheie evidente: podul, mesajul, râul, toate destinată să zbârlească perii celor pasionați de cartea de investigație. Mie îmi place seria pentru că, deși la începutul lecturii ți se pare imposibil cazul, la sfârșit ești surprins de cât de ușor era. Și îmi place limbajul scriitorului (e amuzant, uneori: „Pe legea mea, Holmes, uneori ești exasperant” e o frază ce mi-a rămas în minte).
Povestea începe de la faptul că, într-o zi, Sherlock Holmes primi o scrisoare ciudată, de la un prieten prin corespondență (Porlock). Acesta îi trimisese un mesaj încifrat, dar fără cheie (pentru că un cifru se trimite separat de mesaj) și nici nu apucă să i-l mai trimită. Totuși, cu măiestria obișnuită, Sherlock reușește să descifreze scrisoarea, aflând (deși prea târziu) că un anume Douglas din casa Manor urma să fie ucis.
Evident, detectivul se implică în rezolvarea ciudatului caz în care Moriarty, eternul său dușman, pare să își fi vârât coada. Conacul bizar pe care îl vizitează și un pod ce trebuie mereu ridicat/lăsat (casa fiind înconjurată de ape) sunt scena unei aparente crime, dar mortul, după cum descoperă Holmes, nu este Douglas, ci un dușman al acestuia, pe care Douglas îl ucise accidental. Tocmai de aceea încearcă să își acopere urmele, înscenând crima (propria moarte) și se ascunde în casă. Sherlock descoperă toate aceste fapte și are deci răgazul de a-l preveni pe Douglas că, potrivit scrisorii lui Porlock, e într-un mare pericol și trebuie să dispară.
Două luni mai târziu, primește în corespondență un scurt mesaj („Vai de mine, domnule Holmes, vai de mine!”) și o vizită a unui anume Cecil Barker care îl înștiințează că Douglas fusese împins peste bord și murise. Nimeni nu știa cine era autorul crimei, dar Sherlock Holmes bănuiește că ar fi Moriarty, dușmanul său de moarte. Romanul rămâne în suspans, pentru cei care abia așteaptă aventura următoare a lui Sherlock Holmes.”
dec. 15, 2019 |
Ariana este elevă în clasa a V-a și propune acest roman pe tema bunătății, pentru că se apropie Crăciunului.
Mi-au plăcut: 1) faptul că e o carte în ton cu Crăciunul; 2) câteva personaje (nu toate bune): spiritele și Scrooge și 3) unele întorsături de frază amuzante („Marley era mort ca un cui bătut în ușă”).
Mi-a plăcut cartea pentru că mereu mă ținea în suspans (deși mi-a displăcut faptul că editorul a pus niște poze mai înfricoșătoare pentru gustul meu, de exemplu, prima imagine este un om mort într-un sicriu…)
În poveste, știm, este vorba despre un domn pe nume Scrooge, care era morocănos și nu era niciodată fericit, nu avea niciodată zâmbetul pe buze. Partenerul său de afaceri, Marley, moare într-o bună zi, ceea ce pe Scrooge îl face mult mai morocănos (își chinuie, de pildă, funcționarul căruia nu îi dădea voie nici să aprindă focul în cămăruță, refuză să dea de pomană pentru oamenii străzii, refuză invitația propriului nepot la cina de Crăciun – desigur!).
Toate acestea cer intervenții disperate, așa că, într-o bună seară, în zgomotul ciudat al clopoțeilor, stafia înfricoșătoare a lui Marley îl vizitează, anunțându-l că, în cele trei nopți ce vor urma, va fi vizitat de trei spirite. Face astfel cunoștință cu Spiritul Crăciunului trecut care îl poartă în copilărie și îi amintește de sătucul în care s-a născut, de școala unde a învățat și de propria copilărie. Scrooge își înțelege singurătatea dureroasă. Spiritul Crăciunului prezent îl poartă, după aceea, prin întreaga Mare Britanie, ca Scrooge să vadă și să înțeleagă durerile celorlalți (de pildă, chiar doi copii, un băiețel și o fetiță schilodiți, copiii săraci, flămânzi, neajutorații societății). Neplăcuta călătorie îl face să înțeleagă că trebuie să dea din ce are și să se bucure de ceea ce are. Ultimul dintre spirite, al Crăciunurilor Viitoare, înaltă nălucă cu o glugă pe cap îi face cunoștință cu propria moarte, privită cu dispreț și răceală de ceilalți negustori, cu cimitirul și cu răceala veșnică a unei pietre de mormânt sub care ar urma să zacă. Din aceasta, personajul a înțeles că el trebuie să prețuiască timpul pe care îl mai are, astfel că, în dimineața de Crăciun dă liber angajaților și comandă cel mai mare curcan din oraș. Apoi, își ia prin surprindere nepotul și merge la cină. Au petrecut toată noaptea împreună. De atunci încolo, Scrooge s-a înțeles minunat cu copilul funcționarului și a înțeles că trebuie să își trăiască viața. Ceea ce ar trebui să facem și noi, făcând cât mai mult bine…
dec. 15, 2019 |
Șarpele de Mircea Eliade este o nuvelă de factură fantastică, apărută în anul 1937. Împărțită în 15 capitole de mici dimensiuni, aceasta abundă în motive și simboluri de natură mitologică, specifice și des întâlnite în scrierile autorului.
Cartea debutează cu o întâlnire familală la casa de vacanță a familiei Solomon, la mică depărtare de capitală. Aceasta are ca rol logodirea Dorinei, fiica soților Solomon, cu un bărbat pe nume Manuilă. Timid. Bărbatul nu-i oferă încredere Dorinei, fapt care duce la lipsa totală de interes a acesteia față de el. În drumul acestora spre mănăstirea unde aveau să-și petreacă următoarea noapte, înâlnesc un oarecare bărbat pe nume Sergiu Andronic, care pretindea că s-a pierdut de grupul său de prieteni și cerea să însoțească familia Solomon până la mănastire. Odată ajunși la arhondaric, Andronic îi invită la diferite jocuri care provoacă confuzie și chiar indignare în rândul unor rude ale Dorinei. În schimb, femeile frivole dezvoltă o afinitate deosebită față de acest personaj care întruchipează perfecțiunea masculină în deplinătatea ei – Andronic era un aviator (lucru care le fascina) inteligent, sportiv și chipeș. Chipul perfid al acestuia se dezvăluie odată cu invocarea unui șarpe prin vrăji rostite de acesta, tulburând psihicul personajelor.
Mircea Eliade apelează la diferite motive și simboluri specifice etnografiei și folclorului românesc. Cel mai pregnant este totodată acela care dă numele nuvelei, șarpele. Având diferite accepțiuni simbolice, printre cele mai importante enumerăm ispita cu substrat erotic, întruchiparea răului si păcatului. Tema nuvelei o reprezintă practica de ritualuri și vrăji magice. Simbolul păcatului primordial, deseori asociat cu intruchiparea Diavolului, animalul de apă reprezintă punctul în jurul căruia gravitează personajele, care par a fi într-o transă indusă de Andronic. Drept consecință, personajele, printre care îi enumeram pe Dorina, Liza si chiar Vladimir, au vise în care „vrăjitorul” reprezintă erosul absolut și paroxismul atracției sexuale.
Caracterul ludic și în același timp sumbru al lui Andronic, creează o atmosferă lugubră și conferă un cadru sinistru acțiunii – personaj care trece din lumea reală în lumea fantastică în care acesta îmblânzește reptilele prin vrăji, râsetul său artificial, întotdeauna lipsit de emoție si totodată puterea cu care întrupează antitetic ispita într-un lăcaș de cult pe fondul frivolității umane. Cu trimiteri biblice, finalul cărții este reprezentat de căsătoria neoficială a lui Andronic cu Dorina, într-un context idilic, pe malul lacului, la răsărit. Toate acestea în ciuda cedării ispitei șarpelui, simbolizând detașarea de moralitatea religioasă și îmbrățișarea dorinței reale, nu a celei impuse, false.
Mircea Vaida-Voievod afirma în 1968 că „[…]pe un motiv de magie populară se întemeiază romanul Șarpele. Mircea Eliade nu a extras ideea romanului său din simbolurile agnostice ale Asiei[…]el a aflat accepția sexuală a șarpelui chiar în folclorul românesc[…].” Considerată de însuși Eliade printre cele mai bune scrieri fantastice ale sale, dacă nu chiar cea mai bună, consider nuvela ca fiind un punct de referință în imaginarul fantastic, nu doar în literatura română cât și în cea universală. Totodată apreciez pasajele descriptive bine realizate cu referire la realitatea aparentă din lumea viselor în care trăiesc unele personaje, aflate sub hipnoză. După părerea mea, trecerea de la planul real la cel al visului fară un degradé vizibil transmite cititorului stările de confuzie și panică pe care le simt personajele. Toate acestea nu puteau fi realizate decât de un autor de calibrul lui Eliade.
Zach Christian
Colegiul Național Elena Ghiba Birta Arad
dec. 15, 2019 |
Fahrenheit 451 de Ray Bradbury este un roman de tip Science Fiction, care prezintă o lume distopică, o societate golită de orice repere valorice în care oamenii sunt supuși unei neîntrerupte spălări pe creier. Cetățenii acestei lumi distopice trăiesc într-o indiferență indusă de mass-media, iar cărţile sunt văzute ca o cauză de confuzie, nu există sentimente sau socializare, majoritatea populaţiei fiind închisă în casă, cu ochii în ecrane.
Cartea îl aduce în prim-plan pe Guy Montag, eroul romanului. Montag este pompier, dar nu în sensul pe care îl dăm noi astăzi cuvântului. Treaba lui este să dea foc cărţilor şi tuturor caselor unde se află ascunse acestea. Montag este la fel ca toți ceilalți și îi place meseria sa, fiind convins că dacă dă foc la cărți face un bine societății. Totul se schimbă în momentul în care o cunoaște pe Clarisse McClellan, o adolescentă diferită de oamenii din jurul lui, ale cărei idei îl fac să observe pentru prima dată viitorul distopic în care trăieşte și începe să își pună întrebări.
Momentul în care Clarisse dispare fără nicio explicație îl determină pe Montag să fure diferite cărți în timpul misiunilor sale și chiar să le citească. De-a lungul romanului sunt prezentate peripețiile prin care trece eroul, pericolele la care este expus, dar și schimbările sale de caracter și trăilile lui, de la descoperirea magiei cărților de la început, la teamă, disperare, în final găsind împăcarea și fericirea.
Precum Clarisse, Faber este un personaj cheie în transformarea lui Montag. El îl învaţă pe Montag valoarea cărţilor pe care le arde și spune că acestea sunt o încercare de a explica natura umană, şi există pentru a sublinia greşelile umanităţii: „Lucruri de care ai nevoie dumneata, Montag, sunt risipite în lume, dar singurul mod în care un om de rând poate vedea nouăzeci și nouă la sută din ele este să citească o carte”.
Faber îl îndeamnă pe Montag să își deschidă mintea, să facă ce este corect, chiar dacă asta ar însemna să lase totul în urmă și să se expună unor pericole: „ Salvează-te singur, iar dacă te îneci, măcar să mori știind că te îndreptai spre țărm”.
„Fahrenheit 451” este o poveste palpitantă, tulburătoare și redă perfect realitatea în care trăim, viitorul distopic prezentat fiind posibil, iar oamenii vor deveni la un moment dat dependenți de mass media, indiferenți, controlați de televiziune și rupți de realitate. „Cine a izbutit oare vreodată să se smulgă din ghearele ce-l împresoară pe om în clipa când dă drumul televizorului?”
Faur Alexandra
Colegiul Național Elena Ghiba Birta Arad
dec. 15, 2019 |
Romanul La sud de graniță, la vest de soare de Haruki Murakami prezintă o poveste de dragoste intensă și imposibilă, o poveste despre fragilitatea sufletului uman, despre pierderea unei iubiri și obsesia de a o recâștiga. Este un roman despre criza vârstei de mijloc și consecințele ei asupra celui care trece prin ea și asupra familiei sale.
Deși povestea de dragoste este una diferită față de cea din Pădurea Norvegiană, celălalt roman de Haruki Murakami pe care l-am citit, stilul inconfundabil al lui Murakami se regăsește și la această carte. La fel ca și în cazul romanului Pădurea Norvegiană, titlui cărții este numele unei melodii celebre, care este menționată de mai multe ori de-a lungul romanului, în acest caz, „ South of the border” a lui Nat King Cole.
Hajime, naratorul-personaj al romanului, era un copil singur la părinți, lucru foarte rar întâlnit la acea vreme în Japonia („Acolo unde am crescut eu orice familie obișnuită avea doi sau trei copii, iar prietenii mei din copilărie făceau parte din asemenea familii, adică mai aveau unul sau doi frați. […] Rareori se întâlneau familii cu șase sau șapte copii, dar și mai neobișnuite erau cazurile în care copilul era singur la părinți”), fapt care a dus la un ușor complex de inferioritate al lui Hajime. Întreaga copilărie și-o petrece alături de Shimamoto, o colegă cu un mic handicap la un picior, singură la părinți. Între cei doi se dezvoltă o relație specială de prietenie, nu și o iubire conștientă, ambii fiind prea mici la acea vreme. Cei doi aveau multe pasiuni comune, iar Shimamoto îl ajuta pe Hajime în relația cu ceilalți colegi. Hajime este nevoit sa de îndepărteze de prietena sa odată cu mutarea în alt oraș. Acolo, Hajime începe o relație cu o fată pe nume Izumi. Fără să își dea seama, Hajime o compară pe Izumi cu Shimamoto, ceea ce avea să facă cu fiecare fata întâlnită. El ajunge să îi frângă inima lui Izumi, culcându-se cu verișoara sa, și fără să își dea seama pe moment, să îi distrugă viața. Peste mulți ani, Hajime se căsătorește cu o femeie pe nume Yukiko și ajunge proprietarul unui bar modern din Tokyo, câștigând foarte bine de pe urma lui. Astfel, acesta are o căsnicie fericită, doi copii, un loc de muncă unde se simte foarte bine și care îi asigură o viață liniștită și lipsită de griji financiare, o viață normală. Totul se schimbă într-o zi când Shimamoto își face apariția la barul său. Deși la început a încercat să își ignore setimentele, cu fiecare zi în care ea îl vizita, iubirea dintre ei renăștea. Hajime începe să își neglijeze familia și să mintă pentru a petrece cât mai mult timp alături de Shimamoto. El începe să viseze din nou la viața ideală pe care și-a dorit-o tot timpul alături de Shimamoto, deoarece Hajime nu a renunțat niciodată la ea, a păstrat-o vie în suflet, căutând-o timp de 25 de ani în siluetele femeilor întâlnite pe stradă. Hajime este hotărât să sacrifice totul pentru a o lua de la capăt cu Shimamoto, să renunțe la familie și să lase toată viața lui de până atunci în urmă. Finalul este tragic, însă lui Hajime i se oferă șansa să o ia de la capăt alături de soția sa, care, în ciuda a ceea ce făcut, are puterea să îl ierte.
Un citat care mi-a plăcut foarte mult este: „Hajime, tristul adevăr este că există lucruri care nu mai pot merge înapoi. Odată ce pornesc înainte, oricâte eforturi ai face, ele nu se mai pot întoarce în punctul în care s-au aflat cândva. Dacă un lucru pornește strâmb, chiar dacă numai un pic, așa va merge până la capăt.” Hajime a trăit toată viața cu iluzia că ar fi putut avea o viață perfectă alături de Shimamoto, gândul la ea nu l-a părăsit niciodată complet. Amintirea acelei iubiri pure, idealizată, a rămas în mintea lui ca o obsesie: obsesia perfecțiunii. O considera pe aceasta un etalon, motiv pentru care nicio altă femeie nu l-a mulțumit și nu l-a împlinit în totalitate. Din același motiv, în momentul în care i s-a ivit oportunitatea de a recupera timpul pierdut cu Shimamoto, Hajime a fost la un pas de a-și părăsi familia, de a renunța la tot, casă, afacere, copii, bani și de a-și lua viața de la capăt cu o femeie practic necunoscută, învăluită de mister, pe care nu o mai văzuse timp de 25 de ani. Ceea ce încearcă Shimamoto să îi spună e că acești 25 de ani nu mai pot fi recuperați, că nu are cum să schimbe faptul că a părăsit-o atunci și că lucrurile nu mai pot fi ca înainte. Relația dintre cei doi se dovedește a fi imposibilă, însă obstacolele nu vin din exterior, ci din sufletele celor doi.
La sud de graniță, la vest de soare este un roman care prezintă o poveste de dragoste tulburătoare, drama bărbatului matur, cu o situație stabilă, cu o căsnicie liniștită, dar care brusc e gata să lase totul pentru o iubire mistuitoare, arzătoare, ca o fantomă din trecut care nu-l mai lasă în pace. Este un roman care ne vorbește despre importanța și influența faptelor aparent insignifiante, despre vieți distruse de fapte minore.
Ghilea Ariana
Colegiul Național Elena Ghiba Birta Arad
dec. 15, 2019 |
Romanul Lolita scris de autorul american, de origine rusă, Vladimir Nabokov este considerat a fi una dintre cele mai controversate scrieri, prezentând iubirea intelectualului Humbert pentru o copilă de doisprezece ani, Dolores Haze, poreclită de acesta Lolita.
Humbert Humbert, un profesor de literatură, iși scrie memoriile în închisoare și iși mărturisește slăbiciunea și atracția puternică pentru fete pubere, pe care le numește “nimfete”. După o căsătorie eșuată în Europa, se stabilește în America, unde stă în gazdă la familia Haze. Cu frica de a nu o pierde pe Lolita, protagonistul se căsătorește cu mama copilei, care, în mod convenabil pentru Humbert, moare într-un accident. Profesorul devine tatăl vitreg al Lolitei și începe cu aceasta începe o relație amoroasă. Cei doi merg într-o excursie prin țară, dar sunt urmariți de un străin care o ajută pe copilă să scape din mâinile lui Humbert, lucru care îi provoacă profesorului o sete de răzbunare.
Cartea a stârnit numerose controverse din cauza subiectului incomod pe care îl abordează. În adolescență, Humbert se îndrăgostește de o tânără de vârsta lui, însa iubirea lor nu se împlinește. El rămâne captiv în acest timp și de aceea, la maturitate, se simte atras doar de copile: “Mă întreb întruna dacă fisura din viața mea s-a produs atunci, dar, poate, dorința excesivă pe care mi-a stârnit-o acest copil a fost primul simptom al unei ciudățenii personale.” Protagonistul se îndrăgostește de Lolita, dar iubirea se transformă treptat în obsesie și se observă degradarea psihică a personajului: este paranoic atunci când în preajma Lolitei sunt băieți de vârsta ei, are tot mai des crize de furie, devine violent. Humbert încearcă să controleze tot mai mult viața copilei, dar pierde controlul asupra sentimentelor și impulsurilor sale. La sfârșitul romanului, el recunoaște că nu i-a oferit fetei un trai decent: “În timpul coabitării noastre stranii și bestiale, pentru Lolita mea convențională a devenit treptat limpede că cea mai nenorocită familie e preferabilă parodiei de incest, singurul lucru pe care am fost în stare să i-l ofer copilului de pripas.”
Lolita există doar ca obiect al atracției și obsesiei lui Humbert, fiind din start un simbol al tentației. Protagonistul susține că fata l-a sedus pe el, dar fiind adultul, Humbert este, în mod clar, avantajat în această relație. Pentru fata rămasă orfană, conviețuirea cu acesta este singura ei opțiune. Aventura cu profesorul își manifestă efectele asupra adolescentei: “și ea stătea aici cu trăsăturile ruinate și cu mâinile de adultă, înguste, cu vinele ca niște sfori și brațele albe cu pielea ca de găină și urechile mici, lipite de cap și subțiorile neîngrijite, stătea aici (Lolita mea!) iremediabil de uzată la șaptesprezece ani.” Humbert a iubit-o pe Lolita și ar fi făcut orice pentru ea, dar este imposibil să nu îl judeci pentru ce a făcut, distrugând viața familiei Haze.
În ce măsură este Lolita o carte vulgară, una despre iubire, cât de mult încalcă normalitatea aventura dintre cei doi și cât de mult se înscrie în categoria pedofiliei rămâne la latitudinea fiecărui cititor: “Lolita, lumină a vieții mele, văpaie a viscerelor mele. Supliciul meu, suflet al meu. Lo-lii-ta: vârful limbii execută o mișcare în trei timpi, coborând pe vălul palatului ca să atingă, la timpul trei, dinții.
Cogianu Patricia
Colegiul Național Elena Ghiba Birta Arad
Comentarii recente