iun. 19, 2019 |
Sunt Raul și cartea mea preferata este ,,Percy Jackson și Olimpienii (Hoțul Fulgerului).
Percy Jackson este un băiat acuzat de Zeus că a furat fulgerul. El este dus într-o tabăra de semizei și află că este fiul lui Poseidon. Percy își face doi prieteni care se numesc Grover și Anabeth. Hades (unchiul său) îi răpeşte mama și îi spune băiatului să-i aducă fulgerul pentru a o elibera. Aşa că Percy decide să meargă la Luke (șeful taberei) pentru ajutor, apoi pleacă spre Hades împreună cu Anabeth și Grover .
Mai întâi s-au dus la Casa mătușii Em pentru o perlă, care îi poate scoate din infern , dar pentru a lua perla trebuie să o învingă pe Meduza . Percy o decapitează și ia perla .
Această carte mi-a trezit multe sentimente precum: bucurie , tristețe , suspans , amuzament. Am fost fericit când Percy și-a găsit mama și l-a învins pe Hades. Sentimentul de tristețe m-a copleşit când Minotaurul a ,,ucis-o” pe mama lui Percy. M-am amuzat când Grover i-a spus lui Percy că e satir.
Dacă doriți sa aflați mai multe puteți să citiți cartea (chiar merită).
Mihnea Dulfu Raul , clasa a VI-a A, Liceul Teoretic ,,Elf”
iun. 15, 2019 |
FAHRENHEIT 451, de Ray Bradbury. Recenzie
O punte între lumea cotidiană si o realitate distopică, “Fahrenheit 451”, de Ray Bradbury, de la Editura Art, creează o poveste în care subliniază aspectele negative ale tehnologiei. Cu o copertă ce iese în evidentă nu numai prin culoarea roșie, dar și prin desenul care reprezintă o carte la capătul căreia se află un pachet de chibrituri, cartea este începută cu o explicație pentru titlul ales de autor: Fahrenhei 451 este temperatura la care cărțile ard!
Cu ajutorul acestei creații, Ray Bradbury încearcă să pună în lumină viața lui Guy Montag ce începe să își dea seama că ceva este greșit în societatea în care trăiește.
Protagonistul, la începutul poveștii, este un simplu om care trăiește după regulile ce au fost impuse în viața de zi cu zi. Era un “pompier”, însă, spre deosebire de a stinge focurile, cum pompierii din zilele noastre trebuie să facă, Guy și restul secției erau însărcinați cu a da foc cărților.
Într-o seară, pe când mergea spre casă, Guy a întâlnit o fată care i-a schimbat perspectiva din care privea lumea. Clarisse era, după standardele societății, inadaptată, antisocială. Cu toate acestea, ea era una dintre puținele persoane decente, cu care puteai vorbi deschis, pe care Montag le-a întâlnit vreodată. Acţiunea propriu-zisă începe atunci când, după nenumărate seri în care, pe drumul spre casă, Guy discuta cu Clarisse, el află că fata a murit într-un accident de maşină. După această veste, lucrurile par să se agraveze, căci personajul începe să aibă mai multe certuri cu soția sa, iar într-o zi, după ce a asistase la modul cum colegii săi au dat foc unor cărţi, dar şi unei femei care nu dorea să le părăsească, urmând să plece acasă ca și când nimic nu s-a întâmplat, el decide să vadă ce ar putea să conțină cărțile, ce merită să mori în flăcări pentru a le apăra.
Cartea este un comentariu asupra cenzurii, încercând să îi arate cititorului că o lume fără literatură este o lume haotică prin care omenirea s-ar plimba cu ochii închiși fără a vedea frumusețile vieții, fără a trăi. Orice lucru care stimula gândirea, care ducea la întrebări de tipul “de ce”, orice provocare de a ieși din sfera în care era ținută lumea trebuia eliminată, reprezentând un pericol pentru “ordinea” impusă.
Ce mi-a plăcut foarte mult la această carte este antiteza în care sunt surprinse două dintre personaje: căpitanul brigadei de pompieri, Beatty, și profesorul Faber. Beatty considera că lumii îi este mult mai bine fără toate întrebările și visele aduse de cărți, pe când profesorul realizează efectul dezastruos adus de lipsa acestora. Pe lângă diferența în gândire, dintre cei doi, putem observa faptul că subliniază tipuri umane diferie. Profesorul este simbolul omului înțelept, inteligent, care încearcă să mențină o amintire vie, să o agațe de viața plictisitoare adusă de dispariția cărților, iar căpitanul reprezintă un om arogant, ce poate trăi fără să își dorească mai mult, care mereu se va conforma normelor impuse.
Un alt simbol pe care îl putem regăsi ușor în opera lui Bradbury este cel al focului. Semnificând purificarea, dar și distrugerea, focul îi dezvăluie lui Montag problemele grave din modul în care lumea este condusă. Câinele Mecanic, o variantă tehnologică și sinistră a unei păsări Pheonix, subliniază corupția ce trebuie oprită, însă purificarea pe care o susține „câinele” este de partea opusă a realității.
Pasărea Phoenix care, periodic, se aruncă în foc renăscând din propria cenuşă, apare succesiv ca simbol al perpetuării valorilor literare, şi, nu în ultimul rând, al întregii umanităţi, care insistă, prosteşte, să se autodistrugă pentru a renaşte. La polul opus, simbolul apei reprezintă o metaforă pentru oglindă, pentru reflecţie şi, totodată, pentru o purificare calmă, non-distructivă, care conduce, în final, la renaşterea civilizaţiei.
Ca un roman optimist, “Fahrenheit 451” accentuează ideea că, oricât de rău ar ajunge lucrurile, oricât de mult am decădea, umanitatea mereu își va găsi drumul înapoi, învățând chiar și din cele mai cumplite greșeli. De aceea, cartea vorbește despre această renaștere: omenirea, precum literatura, va rezista propriei anihilări, propriei decadenţe, iar după inevitabila purificare, va fi gata să înceapă din nou.
Ray Bradbury, “Fahrenheit 451”, editura “Art”, 2013
ANDREEA DIACONU
Clasa a IX-a
C. N. “Mircea cel Bătrân”, Rm. Vâlcea
Coordonator, prof. dr. GEANINA OPREA
iun. 15, 2019 |
„Geniul este o lungă adolescenţă” după spusele Marthei Bibescu, ceea ce se potrivește cu perfecțiunea acestei cărți, dată fiind perioada tinerei scriitoare în aceste jurnale. Jurnalul începe cu data de marți, 12 decembrie 1932, în momentul când Jeni Acterian avea doar 16 ani și se termină 22 august 1947, când aceasta avea 31 de ani.
În urma lecturării acestei cărți pot emite faptul că jurnalul conține de fapt două părți, cea filosofică și partea epică, propriu-zisă. Jeni Acterian, cu toate că aceste jurnale le-a scris pentru ea însăși, are rețineri în exprimarea propriilor sentimente ceea ce, probabil, nu este în mod intenționat, și nici ea nu își dă seama ce simte cu adevărat, fiind în perioada adolescenței, când toate lucrurile sunt vechi și noi, în același timp, și sentimentele sunt la fel de complicate precum este însăși viața. Încă de la început scriitoarea uimește cu numărul impresionant de cărți pe care le citește și scurtele comentarii, uneori ironice, alteori cu simț de răspundere, dar întotdeauna istețe, la finalizarea fiecărei lecturi. Aceasta pune accent pe frica de moarte, spunând ”nu pot admite existenţa lui Dumnezeu dacă ea nu implică nemurirea mea. Asta mi-ar cere o dezinteresare de mine însămi, o umilinţă pe care n-o am. Mai corect spus: faptul că Dumnezeu există nu mă interesează decât dacă şi eu exist. Dacă eu voi muri, existenţa sau non-existenţa lui Dumnezeu devine un lucru complet indiferent şi neinteresant. Ce legătură mai pot avea eu cu orişice fel de realitate care ar mai putea fi dacă eu nu voi mai fi!” Această filosofie împotriva morții și a Lui Dumnezeu constituie o parte importantă a jurnalului. Jeni Acterian devine mult mai permisivă cu gândurile și sentimentele sale atunci când se îndrăgostește de bizantinologul Alexandru Eliad.
În partea epică propriu-zisă, care, de altfel, m-a încântat cel mai mult, întâlnim viața unei adolescente din anii 1940, trăim alături de ea experiențele acelei perioade, trăim toate vacanțele toate poznele pe care le face, fiorii examenelor, prieteniile și chiar întâlnim nume importante precum: Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Constantin Noica, Petre Țuțea, Marieta Sadova, Alice Botez, Alexandru Dragomir, Mihai Rădulescu, Cella Delavrancea, Emil Botta, Mihail Sebastian etc.. Trăim alături de Jeni Acterian stresul de dinainte de război, frica din timpul războiului cauzată de faptul că fratele său este soldat și, în sfârșit, liniștea și ușurința sufletească a sfârșitului celui de-Al Doilea Război Mondial.
Structura cărții este specială, aceasta cuprinzând un număr destul de mare de jurnale de la Caietul I la Caietul XXII plus șase caiete-carnet. Sunt notate cu exactitate zilele în care sunt scrise gândurile autoarei, pe coperțile fiecărui caiet fiind numărul caietului, cât și numărul de pagini, „Caietul II; Coperta 1: 12 decembrie 1932-1 august 1933, conține 43 (patruzeci și trei) de file.”
Jurnalul va fi publicat abia după 33 de ani de la moartea scriitoarei, în 1991, apărând ediția Princeps, publicată de însuși fratele ei, Arșavir Acterian.
Ciucă Andrea Carmen
Clasa a XI-a
C. N. „Mircea cel Bătrân’, Rm. Vâlcea
Coordonator, prof. dr. Geanina Oprea
Jeni Acterian, “Jurnalul unei fete greu de mulțumit”, editura Humanitas, București, 2010
iun. 14, 2019 |
Scrisoare către tânărul inovator:
„Nu-ţi lăsa studiile să stea în calea educaţiei!”
„Şcoala. Doamne, altă chestie complicată. Un înţelept mi-a spus odată: Când îţi alegi şcoala, îţi alegi un motiv de a te plânge! Dacă nu eşti îndeajuns de norocos, este foarte probabil ca o mare parte din educaţie să ţi se pară plictisitoare şi irelevantă. (…) Alteori, învăţarea unui lucru nou poate fi cu adevărat incitantă.”
„Bucură-te de interesele tale, dar fii conştient că trebuie să cultivi câteva tipuri de disciplină. Una este disciplina de a munci din greu. Nu sta fără să faci nimic, aşteptând să-ţi vină inspiraţia!”
„Altă disciplină ţine de focalizare. Pentru că eşti curios din fire şi creativ, vei fi tentat să explorezi mai multe lucruri deodată, să mergi în mai multe direcţii. (…) Va trebui să te concentrezi şi să rămâi aşa. Concentrează-te, termină, apoi treci la alt proiect care ţi-a captivat interesul.”
„Ultima calitate pe care trebuie să ţi-o cultivi este să reflectezi la tine, să asculţi acea voce interioară, tăcută şi mică…”
„M-a impresionat cel mai mult la aceşti tineri că nu le e teamă să încerce lucruri noi, să exploreze lumea şi să se confrunte cu probleme neaşteptate. Nu le e teamă să aibă eşecuri, deoarece le văd ca pe un pas în procesul învăţării. Au preluat capacitatea de a se învăţa singuri, folosindu-se de internet, a găsi şi contacta oameni care au cunoştinţe specifice proiectelor lor.”
iun. 11, 2019 |
Se numea Sarah este prima carte scrisă de Tatiana de Rosnay pe care am citit-o. Aceasta a fost tradusă în 32 de limbi, având peste 9 milioane de exemplare vândute. În anul 2010 cartea a fost ecranizată în viziunea regizorului Gilles Paquet-Brenner. Cartea rupe tăcerea cu privire la evenimentele de la Vel’ d’Hiv, ce au lăsat o pată neagră asupra istoriei Franței.
“ Ții în mână cutia Pandorei. Uneori, e mai bine să n-o deschizi. Uneori, e mai bine să nu știi.”
Cartea este împărțită în două planuri: Paris, iulie 1942 ( în timpul celui de-al Doilea Război Mondial) Sarah, o fetiță evreică de zece ani, este arestată și dusă împreună cu părinții ei la lagărele naziste de la Auschwitz, însă Sarah reușește să își ascundă fratele mai mic în dulap, sperând că se va întoarce pentru a-l elibera. Al doilea plan: Paris, mai 2002 Julia, o jurnalistă americană stabilită în Franța este nevoită să scrie un articol despre trista amintire de la Vel’ d’Hiv, cu ocazia comemorării a 60 de ani de la tragicele evenimente. După investigațiile pe care aceasta le face, Julia constată că sunt puțini francezi care cunosc detalii cu privire la razia de la Vel’ d’Hiv. Sau nu le pasă. Sau nu vor să le pese. Adâncindu-se în cercetarea faptelor istorice, Julia descoperă viața lui Sarah, care creionează un trecut sfâșietor și o copilărie distrusă din cauza unei ideologii bolnave, toxice. Sarah este o fetiță care fără sa vrea se transformă în adult mult prea repede , iar Julia – o femeie care se simte ca un copil in fața a ceea ce descoperă. Totodată, ies la iveală secrete care vor ajunge să unească destinele celor două personaje.
Se numea Sarah înfige cuțite în inimi, dezvăluind adevărul despre acea perioadă, despre evrei, despre mizerie, despre foamete, despre moarte.
„Nedrept. Atât de nedrept. De ce? De ce ei? De ce toate astea? I se părea că nimeni nu ar fi putut să îi dea vreo explicație.” Irina Lazăr, clasa a IX-a, Colegiul Național Moise Nicoară, Arad
iun. 11, 2019 |
Pentru mine, o carte impresionantă este una pe care ai vrea să o citești de nenumărate ori, fără să te plictisească. În cazul meu, această carte este ,,Dă mai departe”, scrisă de Catherine Ryan Hyde. Am citit-o într-o zi de vară, călduroasă, o zi plictisitoare până în momentul în care am intrat în universul lui Trevor. Inspirat de o temă pe care o primește de la noul său profesor de științe sociale, micul Trevor are o idee menită să schimbe lumea. În jocul aritmetic al său, de la un singur om care face trei lucruri importante pentru trei oameni diferiți, se poate ajunge la o lume înteagă în care o favoare primită nu se întoarce, ci se răsplătește dând mai departe ajutorul celor care au nevoie de el. O ambiție uriașă pentru un copil de doar doisprezece ani, dar care reușește să nu-și piardă idealismul și să demonstreze că toți suntem capabili de fapte bune.
M-a impresionat cel mai mult introducerea cărții, autoarea descriind întâmplarea din viața ei de la care a plecat toată această poveste. Este o carte care merită să fie citită, mai ales în zilele noastre, când dărnicia nu este ,,punctul nostru forte”, de către oricine ar vrea să descopere o lume în care un copil, ajutat doar de ambiția și bunătatea sa, poate într-adevăr să schimbe lumea. Oana Pagubă, clasa a IX-a, Colegiul Național Moise Nicoară din Arad
Comentarii recente