Varujan Vosganian, Povestiri despre oameni obișnuiți, Iași, Editura Polirom, 2022, recenzie de Cristina Chiprian

  • descărcare.jpg

Noul volum de proză al lui Varujan Vosganian* se situează în limitele unui clasicism al viziunii omenescului și al reflecției asupra condiției umane. Nu întâmplător narațiunea intersectează mitul și surprinde redimensionarea acestuia, într-un context modern. Redescoperim sublima confruntare cu destinul, distribuită pe trepte ale înțelegerii și acceptării. În acest mod se constituie cartea, prin implicarea eroului, de la imperceptibil către violent, în propria dramă – sau tragedie.

Personajul primei povestiri este atins indirect de imperiosul dor al migrației, sub Crucea Sudului, de care se eliberează totuși – în mod paradoxal – prin chiar recenta pandemie, care-l obligă să revină pe meleagurile natale. În schimb mirajul captează o ființă din proximitate: vecina de la balcon, pe care nu a privit-o niciodată decât de la doi metri distanță. Fostul însoțitor de persoane vârstnice acceptă același rol pe lângă sora imobilizată în scaunul cu rotile, care interpretează emoționant la pian nocturnele lui Chopin. O altă povestire – ce propune în titlu reevaluarea expresiei de argou „Ia-mă, nene” – oferă unui copil orfan și unor părinți văduviți de unicul lor fiu ocazia de a reface legăturile pierdute și de a marca transferul afectiv între generații.

A treia povestire propune reevaluarea de destin, în cazul unei relații matrimoniale tulburate de incertitudini și interdicții, ce dobândește abia prin moartea femeii rezonanța cosmică a gestului simplu: acela de a planta un pom și de a elibera forța diminutivului refuzat (Cireșica), odată cu îngroparea la propriu a iluziei (scrisoarea fără răspuns, urmând a primi un răspuns), ce a subminat realitatea vieții de familie. Înțelegerea și iertarea, astfel, reorganizează lumea și o reiterează. Martiriul lui Sebastian își plasează eroul în contextul pandemiei cibernetice și corporatiste, care destructurează omul.

Prezența aproape palpabilă a Unchiului Turi – dintr-o altă povestire – ca măsură a nobleței de neam și a calității umane, configurează cele două ipostaze spre care tind bătrânul Vladimir, protectorul doamnei  înstrăinate de propriile amintiri, și nepotul Demostene, capabil de orice aranjament dictat de mafia imobiliară. Confruntarea limitei este instaurată de Vladimir, prin proiectul de a comercializa minunatul colier, obiect ce revine totuși în memoria femeii și este repus în seria valorilor spirituale care trebuiau salvate. A șasea povestire creează partitura tragi-comică a unui ipohondru, pus în imposibilitatea de a-și procura banala mască, în vremea celei mai crunte tiranii pandemice.

Proza intitulată Tanti are dimensiuni nuvelistice și surprinde, în limitele date, manifestarea unei alte pandemii, aceea a traficului de droguri. În acest univers minat de amenințări (in)directe, iubirea transcende barierele vârstei, ale statutului social etc.,  chemând protecția divină care anulează – cel puțin aparent – fatalitatea destinului, detașându-i pe eroi din rețeaua de interacțiuni. Ultima povestire readuce protagoniștii în teatrul baladesc al Mioriței, salvându-i de pandemia eternă a războiului, a abuzului.

„Romanul adolescentului miop” de Mircea Eliade

romanul-adolescentului-miop-tana.jpg

„Aceasta este deosebirea între mine și el: că unul visează o fericire și o așteaptă, iar altul se chinuie s-o ajungă, fără să se gândească asupra ei.”

Deși consider că viața e mult prea scurtă pentru a aloca timp recitirii unei cărți, Romanul adolescentului miop de Mircea Eliade mi-a schimbat complet această părere. Prima dată când am deschis romanul, am făcut-o mai mult ca pe o obligație, cartea regăsindu-se pe lista mea de lectură pentru clasa a IX-a, iar paginile galbene și coperțile ușor zdrențuite m-au împins să o consider anacronică, poate chiar plicticoasă. Dar stilul narativ m-a atras ca într-o pâclă lipicioasă din care nu m-am putut desprinde până la final, astfel încât după mai bine de un an am ajuns să mă întorc la același băiat miop pe care îl îndrăgesc atât de mult. Se spune că atunci când citim o carte, privim în interiorul nostru, iar romanul lui Eliade a devenit, pentru mine, o oglindă din care un tânăr asemănător mie mă privește din alt secol.

Mi se pare că băiatul care se povestește pe sine este un personaj  carismatic, în ciuda faptului că e un singuratic. Lipsa de încredere în sine îi determină pe colegi să-i vadă, cu predilecție, defectele. Astfel, Robert, prietenul său,  îi recunoaște inteligența, dar îi obiectează urâțenia, iar Lia îl prezintă prietenelor ca fiind „un băiat urât și rău crescut, care nu vorbește franțuzește, nu pricepe engleza, nu sărută mâna domnișoarelor și e foarte timid”. Și cu toate acestea, pe măsură ce înghițeam paginile rând pe rând, băiatul mi-a devenit tot mai drag: prin spiritul său independent, prin dragostea lui pentru filozofie, prin nonconformismul lecturilor, prin curajul de a se opune profesorilor antipatici și prin visurile mărețe pe care și le proiectează. Comparându-l cu băieții din generația mea, cred că iese în avantaj (cu tot aspectul lui fizic neatrăgător).

De ce mi se pare că mă oglindesc în el? Datorită dragostei pentru literatură. Deși, în ultimul an, nu am citit atât de mult de plăcere ca înainte (cine a trecut prin întâiul an anevoios de liceu știe despre ce vorbesc), cărțile au rămas punctul meu principal de interes, lumea mea. Îi apreciez pe Agatha Christie și pe Dostoievski la fel de mult cum băiatul îndrăgește scrierile lui Ionel Teodoreanu și ale lui Carlyle.

Ceea ce mă fascinează la personaj este felul său autoironic de a înfrunta chiar și cele mai neplăcute situații, cum ar fi corigența la matematică. Dar nu numai școala cu necazurile ei se află în centrul  romanului, ci și prietenia, iubirea, hobby-urile și, în general, tot ce umple viața unui elev. O carte acaparantă, care știe vorbi pe limbajul cititorului tânăr tocmai pentru că povestește prin vocea unui adolescent. Asta îmi confirmă că și cărțile dintr-un alt secol pot fi actuale, că, în mare, toți gustăm din aceleași felii de viață.

Trempe Andrada, clasa a 10-a

Colegiul Național „Emanuil Gojdu”, Oradea

Ocolul Pământului în optzeci de zile, de Jules Verne

 

Ocolul Pământului în optzeci de zile este o carte scrisă de Jules Verne, un scriitor renumit, dar uitat de cititorii de astăzi. Cartea aduce în prim-plan călătoria domnului Fogg, care făcea ocolul Pământului, în urma unui pariu făcut cu amicii săi. Dacă în termenul dat, de optzeci de zile, nu ajungea înapoi în destinația inițială, urma să piardă douăzeci de mii de lire. Opera devine mai interesantă atunci când un agent decide să-l urmărească pe tot parcursul călătoriei, fiindcă bănuia că este vinovat în legatură cu furtul de la o bancă.

Cartea îmi generează atât curiozitate, cât și entuziasm. Sunt curioasă atunci când urmează să se întâmple ceva interesant, iar entuziasmul apare când descopăr colțișoare de natură nemaiîntâlnite și tradiții nemaiauzite, însă nu mi-a plăcut că agentul Fix încerca să-i saboteze aventura gentlemanului Fogg, indiferent dacă intuiția sa era greșită sau corectă…… Citește și vei afla!

În carte sunt surprinse mai multe personaje, dar favoritul meu este Passepartout, deoarece este mereu plin de umor și îl susține mereu pe stăpânul său în toate deciziile. Din carte am învățat că trebuie să crezi în tine și în tot ceea ce faci, așa cum a făcut și Mr.Fogg. În comparație cu stăpânul său Passepartout era mereu neliniștit în privința pariului și credea că îl vor pierde, iar Mr.Fogg era liniștit și sigur pe sine.

La început citeam cartea trista și cu gândul că o am de prezentat la oră, fiindcă mi se părea plictisitoare și nimic nu părea să mă atragă, dar după două zile de monotonie eram fericită și curioasă să văd ce se va mai întâmpla și mă despărțeam cu greu de ea, a reușit să devină o lectură captivantă și plină de mister. Cu siguranță aș recomanda-o, te ține în suspans și te relaxează, iar timpul petrecut citind-o a meritat mai mult decât mi-a anticipat coperta galbenă și roasă de timp.

Simionescu Eliza, clasa a VI-a , Școala Gimnazială „Al. I. Cuza”, Bacău

Cum să-ți creezi relații avantajoase, să câștigi încrederea și să devii influent de Dale Carnegie

În cartea scrisă de renumitul Dale Carnegie, intitulată ,,Cum să-ți creezi relații avantajoase, să câștigi încrederea și să devii influent”, se regăsesc toate informațiile necesare pentru a trăi o viață plină de pace și fericire. Mai jos puteți accesa un link care duce către videoclipul realizat de mine cu prezentarea mai detaliată despre această carte.

https://youtu.be/69mP1g0lv_Q

„Quo Vadis” de Henryk Sienkiewicz

Screenshot (27).png

Quo Vadis

de Henryk Sienkiewicz

Detalii carte:

Cartea a fost publicată în 1909 și are 810 pagini.

Rezumatul cărții:

Acțiunea începe în anul 64, în timpul domniei lui Nero.

Ea are în centrul său povestea de dragoste a doi tineri, și anume: Lygia, o creștină, și Vinicius, un patrician roman. Acesta, de când a văzut-o, a făcut tot posibilul ca să o ducă la el în casă, cerând ajutorul unchiului său numit Petronius, după care să îi devină soție. Religia Lygiei o împiedica pe aceasta să se căsătorească cu un tânăr care nu-i împărtășea aceeași credință. Astfel, fiind ajutată de puternicul ligian Ursus, fata a fugit, ascunzându-se printre creștini. Când Vinicius a aflt acest lucru, l-a angajat pe Chilon, un șarlatan, ca să îl ajute în căutarea fetei. După ce a reușit să dea de ea, a fost aproape ucis de Ursus, dar Lygia l-a salvat. În timpul de refacere după acest incident, Vinicius a stat în casa Lygiei, unde a început să primească religia acesteia și astfel, s-a creat o legătură mai strânsă intre cei doi. În tot acest timp, Nero își dorea să scrie o epopee, pentru care nu găsea nicio inspirație. Până la urmă, a dat foc Romei pe ascuns, dar cetățenii nu au fost prea mulțumiți. Ca să scape de mânia poporului, Nero a dat vina pe creștini, care au început să fie persecutați: unii erau aruncați în arenă la fiare sălbatice, alții erau crucificați sau arși de vii. Printre ceștia se găsea și Lygia, care a reușit să supraviețuiască unei boli contagioase din temnița în care a stat. Din păcate, Nero a prins ură pe Vinicius și Petronius, iar pentru a se răzbuna pe ei, a legat-o pe Lygia de un zimbru și a fost pusă în arenă. Datorită incredibilei forțe a lui Ursus, aceasta a fost salvată. După această întamplare, Vinicius a fugit cu ea în altă țară, la una din casele pe care le avea el acolo, pe când Petronius, s-a sinucis împreună cu amanta lui, care la începutul întâmplărilor îi era servitoare.

Cartea se încheie cu moartea lui Nero, care a fost asasinat de niște oameni din palat care îi doreau tronul.

Detalii despre titlul cărții:

Titlul cărții este „Quo vadis”, care înseamna „Unde te duci?”  sau „Încotro?”.

Spre finalul poveștii, apostolul Petru a plecat din Roma pentru a nu fi și el arestat ca și ceilalți creștini. Pe drum, L-a înâlnit pe Cristos, pe care L-a întrebat unde se duce. Acesta îi răspunde că merge să moară pentru creștini încât Petru nu avea curajul. Când a auzit aceste cuvinte, apostolul s-a întors în oraș unde a murit crucificat și moare ca martir.

Părerea mea despre carte:

Mie mi-a plăcut foarte mult cartea pentru că am putut învăța foarte multe din ea, și anume: ce însemnă curajul, adevărata dragoste și puterea de a rămâne tare în credința proprie, chiar și într-o situație de disperare care pare să nu mai aibă soluție.

Recomand această carte tuturor iubitorilor de istorie și tuturor celor atrași de romanele de dragoste.

 

 

 

 

Insula Orfanilor, de Laurel Snyder

Cartea Insula Orfanilor, scrisă de Laurel Snyder, are ca punct de plecare o premisă interesantă. Acțiunea se desfășoară pe o insulă pustie unde nouă copii orfani își petrec timpul până la vârsta de doisprezece ani. Am încercat să găsesc eu răspunsul la multe întrebări din carte.

Ca să înțelegeți mai bine la ce mă refer am să explic enunțul „Nouă pe o insulă și orfani cu toții, de ar fi mai mulți le-ar cădea cerul în cap”. Faptul că autoarea spune că ,,de ar fi mai mulți le-ar cădea cerul în cap” mă face să mă gândesc că este o insulă de dimensiuni aproximativ ca ale unui covor. Cum ne-am putea imagina nouă copii plutind pe un preș, ceva mai special, căruia cel mai probabil îi sunt atribuite Legile lui Arhimede pentru a pluti? Sunt foarte curios dacă ar avea mereu talpa de la papuci curată. Dacă ne referim la covoare, cum ar arată un dialog între Aladin și unul dintre locuitorii ,,Insulei”?

„- Ați naufragiat? Vreți să vă ajut? întreabă Aladin. – Da, dar cum?”

Și atunci Aladin ar face covorul să zboare. Cred că ar fi un bun început de poveste, chiar o combinație între cele două cărți. Poate copiii ar vedea traseul bărcii care îi transportă și am afla și noi cititorii enigma. Dar această poveste nu știm când va fi scrisă. Poate că de unul dintre lecturiști…

Recomand să citiți romanul și să aflați mai multe indicii care ar putea duce la răspunsul întrebării „Cine stă în spatele insulei și al bărcii?!” .scris de Luca Ștefan Cărmănuș, Colegiul Economic „Emanuil Gojdu” Hunedoarainsula-orfanilor-laurel-snyder.jpg