mart. 18, 2019 |
Bibliotecara de la Auschwitz, de Antonio G. Iturbe
„Auschwitz nu-i omoară doar pe nevinovați, omoară și inocența.”
Când cineva pronunță Auschwitz, gândul îmi zboară direct la miile de suflete inocente care și-au pierdut viața în acel lagăr care le-a furat libertatea.Un fior mă cuprinde pe șira spinării când îmi aduc aminte de viața pe care personajul principal din cartea ,,Bibliotecara de la Auschwitz” de Antonio G. Iturbe o ducea în acel lagăr.
Cartea o are în prim plan pe Dita, o adolescentă de 14 ani care locuia în blocul 31 al lagărului.Aceasta iubea nespus de mult cărțile și dorea să le protejeze chiar dacă asta însemna că viața ei era în mare pericol.Fredy, supraveghetorul blocului 31 îi înmânează Ditei 8 cărți interzise care constituiau sursa de cunoaștere pentru sutele de copii din acel bloc.Aceasta acceptă propunerea lui Fredy și devine bibliotecara blocului 31.Odată cu acceptarea acestei funcții, Dita își asumă un risc enorm, întrucât trebuia să adune cărțile de la profesorii din bloc și să le ascundă la fiecare control al naziștilor.
Atunci când Fredy se mută din bloc, alături de câțiva alți profesori, Dita simte că viața ei devine din ce în ce mai complicată.Sentimenele de frică și de singurătate se amplifică odată cu moartea mamei sale care reprezenta pentru aceasta unul dintre cei mai importanți factori care-i făceau viața din lagăr mult mai ,,dulce”.
Ce mi-a plăcut în mod deosebit la această carte a fost modul autorului de a scrie.Acesta conturează atât de bine siluetele fiecărui personaj, încât ai crede că se află lângă tine, că fiecare personaj despre care citești a mai fost văzut de ochii tăi măcar o singură data.Este genul de carte pe care vrei să o ,,devorezi” în cel mai scurt timp, doar ca să-i afli cât mai repede finalul.Genul de carte care te ține cu sufletul la gură și care îți lasă un mare gol în stomac, făcându-te să realizezi că ești o persoană norocoasă care nu trebuie să-și ascundă pasiunile de restul lumii.Am învățat din această carte că trebuie să îmi prețuiesc libertatea și timpul liber pe care îl am și că trebuie să lupt pentru ceea ce îmi doresc.
Horea Anamaria, clasa a X-a
Colegiul Național ,,George Coșbuc” Năsăud
mart. 17, 2019 |
„Luminile și umbrele sufletului”, de Petru Creția, este cartea care îl aduce pe cititor către limpezimea din el însuși, întorcându-l, așa cum promite autorul în dedicația din deschidere, dinspre „zarva înverșunată a vieții” către ființa interioară, „complicată și ambiguă”, „chinuită și vulnerabilă”, dar mai ales adevărată. Orgoliul autorului este de a descifra nuanțele sufletești, de a surprinde în mod estențial trăsăturile caracteriale, cu convingerea că singur adevărul despre om îi poate aduce acestuia fericirea. Textul este, deci, un îndreptar moral menit să ne arate structurile de adâncime ale sufletului, călătorie în care lumina și umbra se cheamă reciproc.
Textul discută 34 de calități și defecte umane în tot atâtea capitole scurte și seducătoare prin scriitura puternic infuzată de stilul intimist, aproape memorialistic – deși fără referirea la autobiografie –, care se dezice de ancora teoretică ce ar fi îngreunat textul prin trimiteri inutile. Eseul curge lin, urmărind gândul și, evident, convingerile lui Creția despre om. De aceea trimiterile către studii conexe sunt reduse la minimum, iar structurarea pe care o astfel de tematică ar putea-o presupune este refuzată. Se discută deci tihnit despre demnitate, ticăloșie, tiranie, cinste, vrednicie, cuviință, prostie, mediocritate, dreptate, adevăr, calomnie, intoleranță, blândețe, răbdare, încredere, dezamăgire, suferință zadarnică, văicăreală, curaj, speranță, tristețe, bucurie, plăcere, nepăsare, falsa conștiință. Punctele de vedere curg lin, chiar negând crezuri mai vechi, așa cum se întâmplă, de exemplu, în cazul tristeții pe care Creția o percepe acum diferit față de ceea ce afirmase în Norii.
Nimic din ce-i al omului nu îi repugnă lui Creția, nici măcar plăcerea corpului, căci a te dezice de trup și a invoca exclusiv supremația sufletului înseamnă a nu înțelege că „trupul și sufletul sunt două fețe ale aceleiași realități, așa cum spațiul și timpul sunt spațiu-timp”. Convins de imposibila separare, Creția își termină expunerea prin identificarea cruzimii drept răul suprem în lume, având întipărită în minte, așa cum se deduce prin lectură, experiența totalitarismelor din secolul trecut. Căci, crede Creția, când în segmente întregi de populație cad victime ale cruzimii „ne aflăm în fața instituirii deliberate a infernului terestru. Și cred că este lucrul cel mai cumplit care i se poate întâmpla unui om”.
Ramona Jitaru, profesor, Colegiul Național „Vasile Alecsandri” Bacău
mart. 14, 2019 |
Odată ce oamenii de știință anunță că în două luni un asteroid va eradica mai mult de 60% din populația întregii planete, valorile și dorințele capătă altă nuanță. Înainte de venirea asteroidului, oamenii și-au permis să se eticheteze: sportivul, proscrisa, ratatul și tocilara, dar apoi au privit cu toții spre cer și totul s-a schimbat. Au două luni pentru a renunța la stereotipuri, pentru a lăsa în urmă ceva care va dăinui chiar și după sfârșitul lumii. Două luni pentru a trăi cu adevărat.
„Și am privit cu toții spre cer…” este un roman apocaliptic optimist, înspăimântător și înduioșător, toate în același timp, evidențiind o realitate dură a secolului 21: prezentul ne scapă printre degete. Distribuția realistă de adolescenți care se luptă cu probleme de familie, identitate și loialitate oferă o amplă perspectivă asupra vieții prin diferiți ochi. Oricât de diferiți sunt aceștia, ei ating un punct comun în realizarea că s-au gândit atât de mult la viitor încât nu s-au bucurat de fiecare moment așa cum se cuvine și decid să nu mai facă aceeași greșeală în, potențial, ultimele zile pe care le mai au de trăit.
Povestea tulburătoare nu mi-a dat de ales, am fost atât de captivată de cele relatate încât nu am dat drumul cărții din mână până nu am terminat-o, motiv pentru care o recomand tuturor celor de vârsta mea și nu numai. Damaris Parasca, elevă în clasa a IX-a la Colegiul Național Moise Nicoară din Arad
mart. 14, 2019 |
Aveam doisprezece ani când am citit fascinată pentru prima oară Micul Prinț de Antoine de Saint-Exupéry. Nu înțelesesem foarte multe pe atunci. Acum, după mai bine de trei ani, am găsit-o într-un colț al bibliotecii. Ceva îmi spunea că e vremea să îi acord o șansă pentru a o înțelege în profunzime. Nu regret decizia pe care am luat-o datorită faptului că această operă îți deschide apetitul pentru a ,,degusta” mai mult decât o carte care îți oferă răspunsuri. Autorul încearcă să surprindă diverse tipuri umane atribuindu-i fiecăruia un personaj ce guvernează câte o planetă pe care protagonistul, un prinț al unei lumi minuscule, care nu se teme de nimeni și de nimic, o vizitează. De asemenea, lectura acestei carți îți provoacă imaginația, te face să vezi dincolo de aparențe, încât ceea ce pare a fi o pălărie, după spusele adulților, reprezintă un șarpe boa ce a înghițit un elefant. Un alt aspect important se referă la îmblânzirea vulpii, latura sălbatică a omului ce cu ajuorul prieteniei poate fi stăpânită. Din păcate, oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Cumpără lucruri făcute de la negustori și cum nu există negustori de prieteni, oamenii nu mai au așa ceva. Citatul care cu siguranță m-a fermecat spune că ,,nu poți vedea bine decât cu inima. Esențialul este invizibil pentru ochi” sugerând faptul că ființa umană trebuie să apeleze și la partea emoțională, nu doar la cea rațională, deoarece de multe ori rațiunea trădează ceea ce simțim cu adevărat, uitând astfel să visăm, să născocim, să ne bucurăm de inocență.
Această poveste scrisă pe înțelesul celor mici nu se adresează doar copiilor, ci și oamenilor mari cu suflet tânăr, reprezentând una din cărțile de bază ale literaturii universale care fascinează cititorul, o carte fundamentală a literaturii. Alexandra Mita, elevă în clasa a IX-a la Colegiul Național Moise Nicoară din Arad
mart. 14, 2019 |
Această operă, publicată pentru prima dată în anul 2005, a făcut furori chiar de la început, totul pornind de la perioada anevoioasă a populației Germaniei din perioada interbelică, dar și de la reformele dure impuse de către naziști.
Cartea are ca narator moartea, căreia îi iese în cale o fetiță, Liesel Meminger, care este dusă de către mama ei la o familie adoptivă. Fratele acesteia, din păcate, nu reușește să rămână în viață până la destinație, murind în trenul care gonește spre noua lui șansă la o viață decentă.
Pe parcursul copilăriei, Liesel învață ceea ce înseamnă prietenia, iubirea, curajul, respectul, durerea, dar cel mai important: cum să păstrezi secrete vitale. Liesel Meminger nu este la fel ca orice compatrioată din perioada ei, deoarece are o pasiune rar întâlnită în acea perioadă: cititul.
Așadar, povestea merită citită, deoarece te învață ce înseamnă frica și cum poate fi depășită. De asemenea, este prezentată și o amplă viziune a morții înseși asupra necazurilor cauzate de naziști. Inevitabilul este întâlnit la orice pas, de aceea povestea aceasta te învață cum să trăiești clipa și să realizezi cât de mult s-au schimbat vremurile de atunci. Alexia Isac, elevă în clasa a IX-a la Colegiul Național Moise Nicoară din Arad
(mai mult…)
mart. 14, 2019 |
Musai, Editura ART, 2017
Un roman ce m-a captivat încă de la primele pagini prin umorul său și sinceritatea unui bătrânel morocănos. Nu pot spune că mi-a fost drag de Ove, cel care țipa la vânzătorii din magazinele de calculatoare fiindcă el vrea un „laptop”, nu o „porcărie de calculator fără tastatură ”, de la început. Era haín. Ura pe toată lumea. Nu știu câtor oameni li se întâmplă, dar eu, când citesc o carte, „absorb” personalitatea acesteia sau a personajului principal, iar astfel am ajuns să critic orice tânăr de pe stradă care mesteca gumă, fiind neputincioasă în a-mi opri gândul „Vai, copiii din ziua de azi!”. Povestea bătrânului mizantrop, a cărui rutină strictă este întreruptă de sosirea unei iranience cu soțul și fetițele sale, care îi turtesc cutia poștală cu o remorcă, este una incredibil de amuzantă și înduioșătoare, una dintre cărțile la care am plâns și singura la care am plâns de mândrie pentru (simpaticul) Ove. Viața lui se va schimba radical datorită noii și jovialei vecine, ale cărei vizite interferează mereu cu planurile sumbre ale bătrânului („Societatea asta ! Nici funie ca lumea nu mai știe să facă ?”).
Recomand romanul tuturor celor care vor sa citească despre teme cum ar fi prietenia, toleranța, pierderea sau bătrânețea sub forma unei povești umoristice și captivante. Nu aveți cum să nu trăiți aceleași sentimente cu Ove — veți plânge și veți râde odată cu el. Oana Ciul, elevă în clasa a IX-a la Colegiul Național Moise Nicoară din Arad
Comentarii recente