🅺🅴🅴🅿 🆁🅴🅰🅳🅸🅽🅶CIULEANDRA, de Liviu Rebreanu
Ciuleandra este un roman psihologic, axându-se, prin metoda detaliului, asupra evoluției psihicului personajului principal, Puiu Faranga. Romanul are un incipit anormal și brusc, introducând lectorul într-un mod direct în lumea creată de Liviu Rebreanu.
Partea ce m-a fascinat și care m-a făcut să citesc romanul cu un interes sporit a fost psihologia de la baza acestuia. Autorul detaliază și pune accent pe fiecare eveniment, întocmai pentru a sublinia interesul său pentru studierea psihicului uman. Scopul lucrării este de a ajuta lectorul să înțeleagă mai bine cum funcționează creierul uman, reușind cu brio acest lucru.
La începutul lecturii m-am simțit contrariată, nu înțelegeam ce se întâmplă din cauza începutului abrupt al romanului, însă, cu cât înaintam, am început să dezvolt un interes pentru povestea protagonistului și curiozitate pentru a afla ce l-a îndemnat să recurgă la gestul său. Am fost cu adevărat intrigată la apariția teoriei cu numerele 13 și 31, Puiu fiind un om superstițios. Cele două numere despre care se spune că sunt pline de ghinion m-au făcut să mă gândesc la modul cum paranoia poate scoate la iveală amănunte atât de nesemnificative, dar care se transformă chiar într-un motiv de crimă.
Cu toate că nu sunt deloc o împătimită a descrioerii, găsind-o destul de plictisitoare, stilul autorului de a descrie evenimentele în detaliu m-a acaparat, deoarece știam că fiecare cuvânt este o piesă de puzzle al unui fir narativ complex, fascinându-mă naturalețea cuvintelor folosite. Din roman am înțeles cât de complexă și cât de complicată poate fi mintea umană și cum un om poate decădea într-o manieră îngrijorătoare, într-un timp relativ scurt. De asemenea, am înțeles cum personalitatea, instinctele și, poate chiar destinul, ne împing să facem lucruri necugetate, pe care mai târziu le regretăm cu amăraciune.
Cu siguranță, punctul forte al romanului este psihologia care stă la baza acesteia, dar și analogia ingenioasă a dansului/jocului Ciuleandra, cu drumul pe care îl ia Puiu Faranga spre nebunie, dansul fiind jocul dezlănțuirii, în care dansatorii se lasă pierduți în mrejele alerte ale melodiei. Textul poate fi definit prin sintagma „impredictibilitatea omului”, deoarece romanul creionează faptul că niciodată nu se cunoaște ceea ce se află în interiorul unei ființe aparent inofensive, niciodată nu ne cunoaștem în totalitate și din această cauză trebuie să avem întotdeauna control asupra noastră și a pornirilor noastre.
Ciuleandra reprezintă un dans al dezlănțuirii, al nebuniei și al destinului, acesta fiind o analogie și cu drumul pe care îl parcurge protagonistul către ultimul său stagiu al nebuniei.
ANDREEA CIUCĂ
Clasa a XI-a
C. N. “Mircea cel Bătrân”, Rm. Vâlcea
Coordonator, prof. dr. GEANINA OPREA
Toate drumurile duc acasă
Prima idee care îţi pătrunde în minte când citeşti „Aleea Zorilor” de Andrei Crăciun este aceea că orice poveste îşi are propriul adevăr, care nu e acelaşi cu adevărul adevărat. Te pregăteşti să afli mărturia cuiva a cărui copilărie s-a consumat înainte şi după căderea comunismului. Vei înţelege modul în care un copil concepe tot ceea ce îl înconjoară, având să devină ziarist de presă scrisă, colindând toată lumea. Eşti pregătit?
Tocmai căzuse Dictatorul şi libertatea se instaura timid, dar aceasta era complicată şi oamenii nu ştiau ce să facă pentru că nu mai întâlniseră aşa ceva niciodată. Oraşul în care trăieşte copilul – narator este unul monoindustrial, de la marginea unei păduri. Prima învăţătură pe care o deprindem din carte este aceea că poţi fi prieten cu oricine, chiar dacă diferenţa de vârstă este mare, sau mai ales atunci. Petruţa, dădaca protagonistului, obişnuia să îi spună poveşti despre zmei, dar ceea ce el nu ştia era că avea să întâlnească zmei şi în viaţa reală cărora trebuia să le vorbească precum oamenilor.
Durerea de inimă este asociată cu un incendiu năprasnic pe care cu greu îl poţi opri. Dar, aşa cum niciun foc nu e veşnic, şi durerea de inimă se va sfârşi la un moment dat. După ce a căzut Dictatorul, oamenii urmau să aibă tot ce îşi doreau, în special frigidere pe care să le umple cu mâncare, pentru că le fusese foarte foame sub dictatură. Fericirea consta în gândul că vor putea mânca cât de multe portocale vor dori, fără a se teme că se vor termina, sau că nu vor mai prinde la magazin.
Chiar dacă Dictatorul era de mult plecat, oamenii tot nu ştiau cum să fie fericiţi, sau cum să mai iubească. Atunci când un copil vedea o femeie cu un ochi vânăt, ştia că aceasta avea un soţ căzut în patimă, în patima alcoolului. Aceea era perioada coafurii „de neclintit”, care se numea permanent, cuvânt ce îi amuza pe toţi copiii. În schimb, „securist” era termenul care nu făcea pe nimeni să râdă, care descria oamenii răi şi laşi. Copiii erau de părere că ruşii trebuie urâţi pentru că, din cauza lor, nu au avut portocale, pentru că le-au furat această mică bucurie tuturor celor care trăiau în ţara condusă de Partidul Unic. Aflăm că „persoanele care râd nu pot fi rele”, dar Celălalt Bebe a fost ucis de un bărbat cu care trăia „în păcat” şi care aflase că îi fusese şi lui transmisă „boala misterioasă” venită din Olanda, distrugând cartierul. Odată ce copilul nostru creşte, află că boala respectivă se numeşte SIDA.
„Doi ani într-o copilărie înseamnă infinit” şi copiii aflau asta când îşi cumpărau adidaşi cu leduri sub călcâie, care îi făceau irezistibili şi nemuritori. Cinematograful Luceafărul reprezenta un Cinema Paradiso pentru copilul nostru, fiind locul unde a cunoscut un bătrânel care o idolatriza pe Sophia Loren, care i-a lăsat moştenire porunca de a vedea filme italiene, i l-a dăruit pe Charlie Chaplin şi i-a vorbit de Casablanca. Oricine intra în adolescenţă în perioada respectivă, trebuia să facă o alegere: la stânga erau depecharii şi la dreapta, mai tineri, rockerii lui Cobain. Cobain era „frumos ca un soare”, având părul lung, dar oamenii din oraş spuneau că este satanist. Cobain i-a explicat protagonistului nostru că doar muzica ne poate salva şi că oamenii lui nu erau satanişti, ci îşi zguduiau capetele pentru a alunga gândurile, gânduri care, din păcate, nu se lăsau izgonite.
În final, mutatul de pe Aleea Zorilor este asociat cu Hiroshima şi cu Auschwitz-ul, fiind durerea de care copilul nostru nu s-a vindecat niciodată şi nici nu o va face. Ultima lecţie pe care o învăţăm de la el este aceea că toate drumurile duc acasă, că oricât de mult încerci să fugi, să te îndepărtezi de trecut, acesta te va aduce acasă când te aştepţi mai puţin. Ioana Dumitrache, clasa a X-a, C.N. „ B.P.Hasdeu ” Buzău
„Fata cu palton albastru este un roman extraordinar despre curaj, durere și dragoste în niște vremuri imposibile.„
… Se spune că doar în dragoste și în război e permis orice. Într-adevăr, atât în dragoste, cât și în război nu există reguli, dar există limite. Asemeni în dragoste ca și în război nu există rușine, nu există rațiune, ci dăruiești totul fără să te gândești la consecințe. Fără să te gândești la prezent, fără să te gândești că.. la final există doar un câștigător. Un câștigător și un pierzător.
Iar protagonista romanului „Fata cu palton albastru”, de Monica Hesse, Hanneke Bakker, își dorește cu ardoare să învingă, să fie câștigătoare. Dar, cum poate o nebună însetată de iubire să câștige, să salveze o persoană în cele mai cumplite timpuri?
În jurul acestei întrebări se va ancora întreaga acțiune a romanului, întrucât aceasta se desfășoară în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, în Amsterdam, ocupat de naziști în anul 1943. Nu voi putea niciodată să înțeleg prin ce a trecut protagonista romanului. La vârsta de doar 18 ani ea este nevoită să trăiască prizonieră într-o lume îngrozitoare, fără măcar să poată visa la libertate. Autoarea Monica Hesse conturează cu mult talent situația, atmosfera și ororile Amsterdamului, care reprezenta acum fortăreața nemților. Autoarea, evită să oglindească panorama groaznică a orașului în pagini lungi de descriere, alegând să redea trăirile și gândurile personajului principal, Hanneke, care devine și personaj-narator.
Hanneke Bakker este o adolescentă de 18 ani, care pendulează de-a lungul întregului discurs narativ între prezent și amintire. Având o ocupație care îi poate pune viața în pericol, și anume procurarea mărfurilor de contrabandă, aceasta se sacrifică să-și întrețină părinții bolnavi, mereu îngrijorați pentru ea. Deși le ascunde adevărata natură a meseriei sale, Hanneke se dovedește a fi o persoană extrem de grijulie și precaută, încercând să aducă în fiecare zi o sursă de hrană și de venit familiei sale.
Cu toate că, printre rânduri, autoarea ne-o prezintă ca fiind o persoană indiferentă și rece, ea se reîntoarce încontinuu în timp, gândindu-se la Bas, iubitul ei ucis pe front, în momentul în care nemții au invadat țara. Hanneke trăiește într-o permanentă iluzie a iubirii pentru Bas, care nu se risipește niciodată. Dragostea pentru el ia amploare cu atât mai mult cu cât rațiunea o trimite în prăpastia celor mai frumoase amintiri create în preajma lui. Protagonista nu încercă să îl uite nici măcar o secundă, obișnuindu-se cu durerea și acceptându-i, în final, absența, de altfel „letală” pentru sufletul ei.
Dar, nimeni nu bănuia că viața ei avea să se schimbe inevitabil. Asta până când, într-o zi obișnuită de muncă, când fata livra produse de pe piața neagră, primește o sarcină ieșită din normal. Așteptându-se ca doamna Janssen s-o roage să obțină carne și cafea veritabilă, Hanneke este șocată să audă că i se cere să găsească o adolescentă evreică evaporată ca prin farmec din cămăruța unde bătrâna doamnă o ascundea de realitatea crudă la care erau expuși toți evreii din acea vreme. Aparent, o sarcină imposibilă! Inițial, fata nu acceptă, evitând să se implice într-o misiune atât de periculoasă, însă cu timpul, este atrasă de un vârtej de mistere care îi risipesc liniștea și o fac să decidă să se aventureze într-o sarcină a morții.
„Fata cu palton albastru” – o poveste despre sacrificii și compromisuri. Hanneke începe să își sacrifice viața pentru a o găsi pe Mirjam, singura fată care îi aducea alinare bătrâneții doamnei Janssen și despre care știa că poartă doar un palton albastru. Prea puține indicii pentru a găsi o fată dispărută, mai ales că aceste lucruri începeau să se risipească pe moment ce protagonista descoperea altele noi. Nimic nu avea sens și nimic nu o ducea pe Hanneke la un punct logic de pornire. O misiune într-adevăr imposibilă. Ce a făcut-o să accepte? Ce o face pe Mirjam specială, dincolo de paltonul albastru? Faptul că este o misiune care i s-a încredințat lui Hanneke și pe care dragostea pentru Bas a împins-o să o și accepte. „Bas ar fi riscat tot! Bas ar fi făcut asta!” își repeta mereu eroina, încurajându-se cu motivul că trebuie să facă și ea la fel. De-a lungul întregului roman ea trăiește sub sentimentul vinovăției, cel care o îngenunchează și care o face să creadă că ea l-a trimis pe Bas să se înroleze în armată. Cu alte cuvinte, ea este vinovată pentru moartea lui Bas. Iubirea eroinei se transformă într-o preocupare chinuitoare de a nu-și rata șansa care o poate ajuta să evadeze din labirintul vinovăției pentru greșelile trecutului. Începe să creadă că această găsire a lui Mirjam este necesară traiului ei de zi cu zi. Este o pedeapsă ascunsă într-o dorință aprigă, care mediază așa-zisa greșeală a distrugerii vieții iubitului ei. Odată cu găsirea lui Mirjam, trebuie să își găsească și liniștea: „Dacă trebuie să fiu cinstită față de mine însămi, am devenit obsedată s-o găsesc pe Mirjam. Fiindcă mi se pare un schimb corect și onest: să salvezi o viață după ce ai distrus una.”
Acceptarea misiunii se soldează cu includerea lui Hanneke în rândul celor din Rezistența olandeză. Habar nu avea de câte lucruri se întâmplau la adăpostul apartamentelor sub așa zisele „întâlniri studențești”. Seară de seară, adolescenții se întâlneau în secret pentru a urzi planuri de salvare pentru evreii ce urmau să fie deportați în lagărele de muncă: „Războiul ăsta este ca un concurs între noi și ei: câți oameni putem salva înainte să-i înhațe naziștii.” Hanneke intră și ea în Rezistență, singurul ei scop fiind doar salvarea fetei evreice, încercând să ignore cu egoism realitatea crudă în care trăiește.
Viața ei nu este deloc ușoară. Caută cu ardoare indicii și dovezi despre Mirjam, gândindu-se mereu la Bas și la cea mai bună prietenă a ei, Elsbeth. Aceste amintiri de care ea se agață neîncetat pot semnifica încercarea disperată a fetei de a se desprinde de prezent și visând la momentele trecutului în care trăia liberă și fericită alături de persoanele dragi. La libertatea dinaintea haosului provocat de război. Deși pare înzestrată cu un curaj demn de invidiat, aceasta trăiește zi de zi fiind acoperită de vălul fricii: „Viața mea de acum e plină adesea de vină; de mânie, frecvent; de teamă, permanent.”
Hanneke nu se dă nici o clipă înapoi din fața pericolului, reușind în final să pătrundă în cupola misterului care înconjura dispariția lui Mirjam. Cu ajutorul prietenilor din Rezistență, printre care și fratele iubitului ei, Ollie, aceasta reușește să ajungă într-o seară la centrul de deportare al evreilor, unde urma să aibă loc planul de salvare al fetei evreice. În aceste momente, frica atingea apogeul suprem. Hanneke fusese nevoită să privească cum întreg planul eșuase, din cauză că așa-zisa Mirjam nu dorea să o asculte și să o urmeze departe de pericol. Eroina fusese nevoită să privească peisajul barbar al uciderii Amaliei, cea mai bună prietenă a lui Mirjam. Totul se scufundase în ceață. După ritualul dureros al înmormântării fetei, protagonista își dă seama că acest chip angelic al evreicei ucise nu este al lui Mirjam deoarece acesta prezenta un mic semn din naștere pe bărbie. Cu alte cuvinte, după alte multe investigații și nopți nedormite, Hanneke află că fata ucisă este de fapt, Amalia, cea mai bună prietenă a lui Mirjam din copilărie. Cele două fete făcuseră schimb de identități în speranța că destinul necruțător al fetei evreice poate fi schimbat, iar Mirjam va putea fi salvată. Amalia, fiind în afara pericolului, având naționalitate germană, hotărăște să se sacrifice pentru prietena ei și dorește să se lase prinsă de soldații lui Hitler ca mai apoi să fugă și să își creeze alte acte de identitate. Însă, din nefericire, ambele planuri eșuează, terminându-se dramatic.
În final, Hanneke o găsește pe adevărata Mirjam în Kijkduin, acasă la mătușa Amaliei, ascunzându-se sub identitatea prietenei ei. Eroina îi dăduse vestea cutremurătoare, care puse capăt până la urmă, găsirii lui Mirjam, dar și găsirii liniștii mult tânjite de aceasta.
Romanul se încheie exact la fel cum și începuse: sub semnul dragostei, Hanneke gândindu-se la clipa în care își dăduse seama că este îndrăgostită nebunește de Bas. Această inocență ascunsă sub indiferență și răceală o fac pe Hanneke să își dorească să trăiască din nou în trecut. Mereu apelează la iluzia acelui trecut. Acel trecut dulce, frumos, acum … existent doar în amintire.
Lavinia Sîrb, clasa a X-a C, Colegiul Național „George Coșbuc” Năsăud
HOMO DEUS – SCURTĂ ISTORIE A VIITORULUI
Homo Deus – Scurtă istorie a viitorului de Yuval Noah Harari este o carte publicată în anul 2018.
Această carte nu este ca oricare altă carte în care să întâlnești un incipit, o acțiune care să te țină în suspans sau un final fericit. Această carte îți va deschide ochii , te va ajuta să descoperi lumea în care trăiești, o lume nu tocmai perfectă dar pe care oamenii tind să o transforme într-un paradis.
Autorul abordează cele trei probleme care i-au preocupat pe oamenii de-a lungul timpului, aceleași probleme ce i-au preocupat și pe oamenii din China din secolul XX, oamenii din India medievală și cei din Egiptul Antic. Foametea, molimele și războiul.
Toate aceste probleme au făcut ca oamenii să își dorească viață veșnică, oamenii de știință căutând soluții pentru a învinge moartea, moartea cauzată de foamete, molime și război.Asemenea visuri sunt împărtășite, iar autorul prezintă mărturisirea cofondatorului PayPal, Peter Thiel ce precizează că vrea să trăiască veșnic:
“Cred că există probabil trei modalități principale de abordare [a morții]. Poți să o accepți, poți să o negi sau poți să o combați. Cred că societatea noastră este dominată de oameni care fie o neagă, fie o acceptă, iar eu prefer să o combat. ”
Despre această mărturisire ce pot sa zic este faptul ca da, intr-adevăr, opiniile sunt împărțite dar nu poate fi exclusă această idee asupra nemuririi, considerând-o doar o poveste de adormit copiii. De ce sa cautăm metoda de a păstra corpul nostru in viață când sufletul nostru va ramâne nemuritor și este ceea ce contează! Dar aici poate aparea și întrebarea unora și anume, de ce să nu fie si corpul nemuritor ci doar sufletul? De ce să nu fim nemuritori complet?
“Nu e ușor să trăiești cu gândul că vei muri, dar e și mai greu să crezi în nemurire și să constați că te-ai înșelat.”
Alt plan al omenirii din punct de vedere a autorului este găsirea cheii fericirii, dar din punctul meu de vedere acest plan este mai presus de cel de a învinge moarte. Autorul susține că “dobândirea fericirii adevărate nu va fi mult mai ușor decât înfrângerea morții.”
Din punctul meu de vedere orice om are ca scop în viață dobândirea fericirii adevarate, oamenii căutând această fericire atât conștient cât și inconștient.
Epicur spunea că “ suntem fericiti atunci când avem senzații plăcute și nu avem senzații neplăcute” și de asemenea Jeremy Bentham susținea că “ natura a făcut ca asupra omului să aibă autoritate doi stăpâni- plăcerea și durerea- și că doar aceștia guvernează tot ceea ce facem, spunem și gândim”
Login Sorina Andrea, clasa aX-a S
Colegiul Național ,,George Coșbuc” Năsăud
Ruxandra Cesereanu este poetă, prozatoare, eseistă, profesoară la Facultatea de Litere, UBB, Cluj. Cei mai vechi ucenici probabil își aduc aminte de atelierul despre îngeri pe care l-au făcut cu Ruxandra la Librăria Humanitas. Cei mai noi au citit, au adoptat și au promovat povestirea „Lucretia” din Mică istorie…
Ruxandra Cesereanu despre poem: „Dacă manualele de istorie nu au cum să cuprindă și să conțină toată istoria recentă a României, lucrul acesta îl poate asuma un poem manifest de tip mozaic sau puzzle, care folosește, parțial, procedeul colajului și metoda jam session. Cu istoria României nu te joci, mai ales cu latura ei tragică, dar poți construi un poem flower-power, cu inserturi de graffiti, cu cîntece stradale, sloganuri, toate calchiate pe o pînză (de fond) liturgică“ (sursa: blogul carturesti.ro).
„mai bine huligan decât dictator,
așa s-au ivit istoriile lirice despre
Piața Tien An Men II
capturate cu dagherotipul de-un grădinar
bărbos și zen.
singura soluție înc-o revoluție,
locuitorii Golaniei au ajuns în dicționarul
de literatură.
Maica Tereza a trecut cu pergamentul indian
pe la Kilometrul Zero,
inventatorul unei cântărețe chele a trimis
o telegramă cu oda bucuriei,
era un happening pe o altă planetă a țării, cu luna vrăjită strigând de sus în jos:
noi suntem poporul!”
Comentarii recente