iun. 15, 2019 |
„Geniul este o lungă adolescenţă” după spusele Marthei Bibescu, ceea ce se potrivește cu perfecțiunea acestei cărți, dată fiind perioada tinerei scriitoare în aceste jurnale. Jurnalul începe cu data de marți, 12 decembrie 1932, în momentul când Jeni Acterian avea doar 16 ani și se termină 22 august 1947, când aceasta avea 31 de ani.
În urma lecturării acestei cărți pot emite faptul că jurnalul conține de fapt două părți, cea filosofică și partea epică, propriu-zisă. Jeni Acterian, cu toate că aceste jurnale le-a scris pentru ea însăși, are rețineri în exprimarea propriilor sentimente ceea ce, probabil, nu este în mod intenționat, și nici ea nu își dă seama ce simte cu adevărat, fiind în perioada adolescenței, când toate lucrurile sunt vechi și noi, în același timp, și sentimentele sunt la fel de complicate precum este însăși viața. Încă de la început scriitoarea uimește cu numărul impresionant de cărți pe care le citește și scurtele comentarii, uneori ironice, alteori cu simț de răspundere, dar întotdeauna istețe, la finalizarea fiecărei lecturi. Aceasta pune accent pe frica de moarte, spunând ”nu pot admite existenţa lui Dumnezeu dacă ea nu implică nemurirea mea. Asta mi-ar cere o dezinteresare de mine însămi, o umilinţă pe care n-o am. Mai corect spus: faptul că Dumnezeu există nu mă interesează decât dacă şi eu exist. Dacă eu voi muri, existenţa sau non-existenţa lui Dumnezeu devine un lucru complet indiferent şi neinteresant. Ce legătură mai pot avea eu cu orişice fel de realitate care ar mai putea fi dacă eu nu voi mai fi!” Această filosofie împotriva morții și a Lui Dumnezeu constituie o parte importantă a jurnalului. Jeni Acterian devine mult mai permisivă cu gândurile și sentimentele sale atunci când se îndrăgostește de bizantinologul Alexandru Eliad.
În partea epică propriu-zisă, care, de altfel, m-a încântat cel mai mult, întâlnim viața unei adolescente din anii 1940, trăim alături de ea experiențele acelei perioade, trăim toate vacanțele toate poznele pe care le face, fiorii examenelor, prieteniile și chiar întâlnim nume importante precum: Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Constantin Noica, Petre Țuțea, Marieta Sadova, Alice Botez, Alexandru Dragomir, Mihai Rădulescu, Cella Delavrancea, Emil Botta, Mihail Sebastian etc.. Trăim alături de Jeni Acterian stresul de dinainte de război, frica din timpul războiului cauzată de faptul că fratele său este soldat și, în sfârșit, liniștea și ușurința sufletească a sfârșitului celui de-Al Doilea Război Mondial.
Structura cărții este specială, aceasta cuprinzând un număr destul de mare de jurnale de la Caietul I la Caietul XXII plus șase caiete-carnet. Sunt notate cu exactitate zilele în care sunt scrise gândurile autoarei, pe coperțile fiecărui caiet fiind numărul caietului, cât și numărul de pagini, „Caietul II; Coperta 1: 12 decembrie 1932-1 august 1933, conține 43 (patruzeci și trei) de file.”
Jurnalul va fi publicat abia după 33 de ani de la moartea scriitoarei, în 1991, apărând ediția Princeps, publicată de însuși fratele ei, Arșavir Acterian.
Ciucă Andrea Carmen
Clasa a XI-a
C. N. „Mircea cel Bătrân’, Rm. Vâlcea
Coordonator, prof. dr. Geanina Oprea
Jeni Acterian, “Jurnalul unei fete greu de mulțumit”, editura Humanitas, București, 2010
iun. 14, 2019 |
Scrisoare către tânărul inovator:
„Nu-ţi lăsa studiile să stea în calea educaţiei!”
„Şcoala. Doamne, altă chestie complicată. Un înţelept mi-a spus odată: Când îţi alegi şcoala, îţi alegi un motiv de a te plânge! Dacă nu eşti îndeajuns de norocos, este foarte probabil ca o mare parte din educaţie să ţi se pară plictisitoare şi irelevantă. (…) Alteori, învăţarea unui lucru nou poate fi cu adevărat incitantă.”
„Bucură-te de interesele tale, dar fii conştient că trebuie să cultivi câteva tipuri de disciplină. Una este disciplina de a munci din greu. Nu sta fără să faci nimic, aşteptând să-ţi vină inspiraţia!”
„Altă disciplină ţine de focalizare. Pentru că eşti curios din fire şi creativ, vei fi tentat să explorezi mai multe lucruri deodată, să mergi în mai multe direcţii. (…) Va trebui să te concentrezi şi să rămâi aşa. Concentrează-te, termină, apoi treci la alt proiect care ţi-a captivat interesul.”
„Ultima calitate pe care trebuie să ţi-o cultivi este să reflectezi la tine, să asculţi acea voce interioară, tăcută şi mică…”
„M-a impresionat cel mai mult la aceşti tineri că nu le e teamă să încerce lucruri noi, să exploreze lumea şi să se confrunte cu probleme neaşteptate. Nu le e teamă să aibă eşecuri, deoarece le văd ca pe un pas în procesul învăţării. Au preluat capacitatea de a se învăţa singuri, folosindu-se de internet, a găsi şi contacta oameni care au cunoştinţe specifice proiectelor lor.”
iun. 11, 2019 |
Se numea Sarah este prima carte scrisă de Tatiana de Rosnay pe care am citit-o. Aceasta a fost tradusă în 32 de limbi, având peste 9 milioane de exemplare vândute. În anul 2010 cartea a fost ecranizată în viziunea regizorului Gilles Paquet-Brenner. Cartea rupe tăcerea cu privire la evenimentele de la Vel’ d’Hiv, ce au lăsat o pată neagră asupra istoriei Franței.
“ Ții în mână cutia Pandorei. Uneori, e mai bine să n-o deschizi. Uneori, e mai bine să nu știi.”
Cartea este împărțită în două planuri: Paris, iulie 1942 ( în timpul celui de-al Doilea Război Mondial) Sarah, o fetiță evreică de zece ani, este arestată și dusă împreună cu părinții ei la lagărele naziste de la Auschwitz, însă Sarah reușește să își ascundă fratele mai mic în dulap, sperând că se va întoarce pentru a-l elibera. Al doilea plan: Paris, mai 2002 Julia, o jurnalistă americană stabilită în Franța este nevoită să scrie un articol despre trista amintire de la Vel’ d’Hiv, cu ocazia comemorării a 60 de ani de la tragicele evenimente. După investigațiile pe care aceasta le face, Julia constată că sunt puțini francezi care cunosc detalii cu privire la razia de la Vel’ d’Hiv. Sau nu le pasă. Sau nu vor să le pese. Adâncindu-se în cercetarea faptelor istorice, Julia descoperă viața lui Sarah, care creionează un trecut sfâșietor și o copilărie distrusă din cauza unei ideologii bolnave, toxice. Sarah este o fetiță care fără sa vrea se transformă în adult mult prea repede , iar Julia – o femeie care se simte ca un copil in fața a ceea ce descoperă. Totodată, ies la iveală secrete care vor ajunge să unească destinele celor două personaje.
Se numea Sarah înfige cuțite în inimi, dezvăluind adevărul despre acea perioadă, despre evrei, despre mizerie, despre foamete, despre moarte.
„Nedrept. Atât de nedrept. De ce? De ce ei? De ce toate astea? I se părea că nimeni nu ar fi putut să îi dea vreo explicație.” Irina Lazăr, clasa a IX-a, Colegiul Național Moise Nicoară, Arad
iun. 11, 2019 |
Pentru mine, o carte impresionantă este una pe care ai vrea să o citești de nenumărate ori, fără să te plictisească. În cazul meu, această carte este ,,Dă mai departe”, scrisă de Catherine Ryan Hyde. Am citit-o într-o zi de vară, călduroasă, o zi plictisitoare până în momentul în care am intrat în universul lui Trevor. Inspirat de o temă pe care o primește de la noul său profesor de științe sociale, micul Trevor are o idee menită să schimbe lumea. În jocul aritmetic al său, de la un singur om care face trei lucruri importante pentru trei oameni diferiți, se poate ajunge la o lume înteagă în care o favoare primită nu se întoarce, ci se răsplătește dând mai departe ajutorul celor care au nevoie de el. O ambiție uriașă pentru un copil de doar doisprezece ani, dar care reușește să nu-și piardă idealismul și să demonstreze că toți suntem capabili de fapte bune.
M-a impresionat cel mai mult introducerea cărții, autoarea descriind întâmplarea din viața ei de la care a plecat toată această poveste. Este o carte care merită să fie citită, mai ales în zilele noastre, când dărnicia nu este ,,punctul nostru forte”, de către oricine ar vrea să descopere o lume în care un copil, ajutat doar de ambiția și bunătatea sa, poate într-adevăr să schimbe lumea. Oana Pagubă, clasa a IX-a, Colegiul Național Moise Nicoară din Arad
iun. 8, 2019 |
O recomandare sinceră, o carte care m-a provocat. 400 de pagini în două zile. E musai să se regăsească pe listele tuturor de lectură. Mai multe detalii în prezentarea de mai jos.
Theodora Ladaru, Colegiul Național „Vasile Alecsandri”Bacău
iun. 5, 2019 |
,,Nu există oameni răi. Toți suntem oameni care fac uneori lucruri rele.‘’ Lectura acesta reprezintă o reverie de nuanțe și simțuri, de noi perspective ale iubirii. Dureroasă dar reală, Colleen Hoover pune în lumină antitezele dintre noi, arătându-ne cât de esențial e să-ți cunoști valoarea, dar mai ales să o respecți.
Comentarii recente