Pactul
Chiar dacă încă se crede că este imposibil a cunoaște și desface tainele unui trecut-viitor, acel etern Univers, totuși, omul nu a încetat niciodată a-și pune întrebări sau a găsi răspunsuri. Sunt de lăudat, pe de o parte, convingerile virtuoase ale stoicilor, care dau un sens profund – acela moral – existenței, cum, deopotrivă, pragmatismul erotic al epicureicilor (ei considerând viața ca fiind una, al cărei țel este împlinirea fizică). De fapt, existența omului, în esența ei, nu este o expresie filosofică a rațiunii, ci o deplinătate a conștiinței. Tot așa, literatura s-ar dori a nu reinterpreta un adevăr cunoscut, ci, mai degrabă, a propune o nouă viziune asupra lumii deci, a Ființei înseși.
Un veșnic al literaturii este, de altfel, Faust, de Johann Wolfgang von Goethe. Cum nu s-ar dezminți Mefistofel din a fi un șarpe pe Pământ, nu încetează drama să nesocotească irealul și să facă loc vieții. A nu se crede că Faust este atât o mitizare a legendarului, cât și (acea) oglindire a realității umane. Ceea ce ar putea fi cotat ca mitic, fantastic ori păgân (cum sunt personajele demonice, argonautice sau epopeice) constă, de fapt, într-o mijlocire a perceperii mesajului originar, acela al mântuirii prin suflet. Mai exact, demersul lui Faust ar putea fi cotat ca unul inițiatic, de la o cunoaștere deplină (aceea a universului fizic), la una absolută, prin excelență, spirituală.
Credința – sau spiritul – lui Faust este pusă la încercare de diavolul, în urma rămășagului pe care l-a făcut cu Dumnezeu – El însuși afirmând: Că omul bun, chiar adumbrit de patimi,/ Își dă de drumul drept prea bine seama. Mefistofel, aici, întruchiparea necuratului, își propune să-l ispitească pe Faust, astfel ca să îi piardă sufletul. El acceptă și face pactul cu diavolul („pactul faustic”):
Dă mâna și lovește! Clipei de-i voi zice:
Rămâi, că ești atâta de frumoasă!
Îngăduit îți e atunci în lanțuri să mă fereci. […]
Sunt vindecat de setea cunoștinței.
Vreau pieptul să mi-l dau de-acuma suferinței.
Ce-i este omenirii hărăzit să simtă,
Să simt și eu, oricât ființa mea ar fi de strâmtă.
Înaltul să-l cuprind în mine și adâncul ca-ntr-un caier,
Să-adun în mine tot ce-i rază, tot ce-i vaier,
Să mă lărgesc ca omenirea, să mă zbat și să veghez,
Asemenea ei, la urmă, însumi să naufragiez.
De fapt, Faust și-ar asuma întregul Univers, prin luarea asupra-i a binelui și, totodată, a răului, ființa lui devenind, alegoric, un pseudo-mântuitor ce va răspunde prin trăirea suferinței omenirii. Naufragiul despre care vorbește Goethe se referă la ezitările din viața omului, care poate înclina atât spre un plan (sub)pământean, diavolesc, cât și spre unul ceresc, dumnezeiesc. Iar pactul pe care îl face cu Mefistofel implică găsirea unui moment de care Faust nu ar vrea să se despartă, ca simbol al căderii în ispită. El cunoscând deja abstractul cunoașterii științifice, partea lipsă a ființei lui este concretul eroticului lumesc, motiv pentru care diavolul îl va ispiti cu iubirea Margaretei și, apoi, din nou, cu idealul iubirii mitice (frumusețea legendarei Elena). Cu toate acestea, nimic nu va strămuta hotărârea lui de a nu se lăsa ademenit de mrejele Satanei.
Mai întâi, Mefistofel îl poartă pe Faust în pivnițele lui Auerbach, la Lipsca. Acolo, ispita la care îl supune este plăcerea vinului și a jocului, lucruri nemulțumitoare pentru ființa lui. Următoarea oprire este la o vrăjitoare, a cărei băutură ar fi medicament pentru sufletul lui Faust. Este vorba, totuși, de o scenă proleptică, o punere în abis a întregii drame. Călătorul zărește, uitându-se într-o oglindă, cel mai minunat chip de femeie, chipul Elenei:
Ce văd? Cerească icoană […]
Întrezăresc în trupul, ce-n privire mi s-abate,
O chintesență-a cerurilor toate?
Prin aceasta, este sugerată întâlnirea, de mai târziu, a frumoasei regine spartane, muză a lui Homer. Prima oprire a lor (Faust și Mefistofel) o fac, însă, pe tărâm maltez, unde Faust o întâlnește pe Margareta (de care se și îndrăgostește) într-o duminică, în fața bisericii. Această scenă este simbolică, ea prezentând-o pe Margareta în ipostaza de creștină cuviincioasă, capabilă să presimtă prezența malefică a lui Mefistofel:
Omul care te-nsoțește
În suflet numai ură îmi trezește.
De altfel, iubirea lor pare a fi una desprinsă din basme, edenică și fără precedent, astfel că Margareta îi dă mamei sale să bea din sticluța, cu otravă, primită de la Faust. Moartea ei declanșează discordia, societatea respingând-o (și, deci, întemnițând-o) pe Margareta, la fel ca fratele ei, Valentin (cel ucis de Faust și Mefistofel).
Mai mult, noaptea valpurgică de pe Muntele Nebun nu face altceva decât să amplifice grotescul și inumanul ființelor luciferice. De asemenea, aici apar diverse personaje din cele mitologice (Meduza, Perseu ori Orfeu), shakespeariene (Oberon și Titania, Puck sau Ariel), și chiar referințe la scriitori/critici contemporani lui Goethe (Friedrich Nicolai, Friedrich Leopold zu Stolberg, August von Hennings sau Johann Caspar Lavater). Iar, în aceste condiții, drama ar fi un metatext universal, acea metaliteratură care se dorește a reflecta înseși lumea toată.
Altfel, reîntoarcerea la Margareta are ca scop eliberarea din temniță, însă refuzul ei este categoric. Oricât de mare i-ar fi iubirea, pentru Faust, cea care primează este iubirea față de Dumnezeu. Mai precis, prin rugăciune, adresată Maicii Domnului, cu sufletul curat, Margaretei îi este iertat păcatul săvârșit inconștient, moartea relevându-i-se ca o eliberare (Glas de sus: E mântuită!).
Următorul episod apare ca o nouă punere în abis, călătoria și mârșăvia de la curtea împăratului „sărac” anticipând lupta din finalul cărții (cu trădătorii Imperiului). Cea care se remarcă este, totuși, scena creării lui Homunculus, increatul demonic. Procrearea apare, aici, ca o reușită a cercetărilor științifice (alchimice) ale profesorului Wagner, însă creatura născută din nimic este doar o plămădire necurată a lui Mefistofel. Momentul este și el unul proleptic, deoarece imediat următoarea incursiune în timp se datorează însușirii lui Homunculus de a cunoaște întreaga istorie a omenirii. În aceste condiții, începe călătoria pe tărâmul Tesaliei, la râul Peneios, unde Faust întâlnește sfincși, grifoni și sirene, însă nu află nimic despre Elena:
Noi nu ajungem până-n timpul ei,
Ucis-a Ercule pe cei din urmă.
Mai exact, deși Faust le vorbești sfincșilor, iar ei lui (condiții ale existenței), aceștia mor înainte de a o vedea pe Elena. Atunci, explicația ar fi că ori călătoria lui Faust este mereu una temporală, în continuă schimbare, ori una nepământeană (pe tărâmul morților, unde ar trăi toți cei trecuți în neființă, la un loc). Prin urmare, sfincșii îl trimit pe Faust la Chiron, centaurul înțelept, cel care însuși a salvat-o pe Elena, cu Dioscurii (frații ei), din mâinile unor tâlhari.
Între timp, Homunculus este dus de filosoful Thales la Nereus, în speranța de-a lua ființă pe deplin. El îi trimite la Proteus care, transformat în Delfin, îl „cunună” cu Okeanos, zeul tuturor apelor de pe Pământ. Acest ritual se constituie ca un semn al destinului suprem, căruia toate ființele i se supun în trecerea – curgerea lui (panta rhei). Asocierea elementelor, apă și foc, apare ca o complementaritate între bine și rău, Dumnezeu și Mefistofel, unde iubirea este dătătoare de viață:
Pe ape e totul în foc, și pe maluri,
Domnească deci Eros ce totul începe!
Pe de altă parte, se observă că fuga Elenei din Sparta se face sub intervenția lui Mefistofel, preschimbat în slujitoarea Phorkias. La cetatea din Munții Taygetos, Elena îl întâlnește pe Faust. Rodul iubirii lor va fi Euphorion, dar care va sfârși asemeni lui Icar, luându-și zborul fără a lua aminte la vorbele părinților. Elena se dăruiește Persephonei, în urma tragediei, iar Faust e purtat de nori până în mijlocul unui război.
Acest nou cadru, cel al luptei împăratului trădat, este unul alegoric, el relevând lupta lui Iulius Caesar. Trădătorul nu este nimeni altul decât Marcus Brutus, iar susținătorii lui Caesar, cei trei Puternici (Războilă, Strânge-tot și Ține-strâns), sunt viitorii conducători ai Imperiului Roman – Marc Antoniu, Octavianus Augustus și Marcus Lepidus. Replica cezarului ar anticipa viitorul Imperiului, cel pe care îl lasă moștenire membrilor celui de-al doilea triumvirat (Renunță împăratul la comandă). Soarta împărăției romane, și a întregii omeniri, de fapt, pare a fi una supusă mârșăviei și hoției, cum se relevă din furtul din propriul avut al lui Strânge-tot:
Ne-am pus viața la mezat,
Din pradă partea ne-am luat.
Prin cort dușman ne-am înfruptat,
Așa-i viața de soldat.
Despre același destin sortit dușmăniei și neînțelegerii între oamenii dintr-un neam vorbește și Mefistofel:
La toate marile serbări drăcești
Efectul cel mai bun, mai strașnic,
Îl are ura între frați, cum bănuiești.
Deși îndepărtat de Dumnezeu, Faust nu caută în călătoriile sale nici bogățiile lumii și nici erotismul corporal, conștiința lui păstrând bunătatea ca virtute primară. Așadar, în momentul de la finalul vieții lui își imaginează cetatea perfectă în care îi vede conviețuind în pace, în iubire și bună-înțelegere pe toți oamenii. Aceea ar fi clipa de care nu s-ar mai despărți:
Să locuiesc cu liberul popor pe liberă câmpie.
Acelei clipe aș putea să-i spun, întâia oară:
Rămâi, că ești atâta de frumoasă! […]
Eu gust acum suprema clipă.
În acest sens, Faust nu săvârșește păcatul, încălcând pactul făcut cu Mefistofel, ci își pecetluiește mântuirea. Orbirea de dinaintea morții este simbolică, sugerând curățirea de păcatele lumești și, totodată, iluminarea, pe care a cunoscut-o și Saul (Sfântul Apostol Pavel), în drum spre Damasc (având o revelație divină în urma căreia a orbit și a văzut lumina cea adevărată – a cunoscut pe Dumnezeu). De altfel, cetatea este Raiul ceresc, cetatea lui Dumnezeu (Civitas Dei), unde Faust ajunge după moarte.
În clipa morții lui Faust se deschid, la stânga, porțile lui Orcus (Iadul însuși), iar la dreapta, porțile Edenului. Mefistofel invocă spiritele demonice pentru a coborî în Infern sufletul lui Faust, dar îngerii lui Dumnezeu îl vor apăra cu roze și îl vor ridica la ceruri. De fapt, nu pactul luciferic a biruit, ci iubirea adevărată, iubirea față de aproapele, implicit, față de divinitate, ea mântuindu-l pe Faust.
Într-o ultimă accepție, Faustul lui Goethe se așază la limita iluminismului cunoașterii rațional-științifice cu romantismul cunoașterii erotic-sentimentale, dar și al nestăvilirii asumării absolutului până la ultimele consecințe. Și mai mult chiar, devine, pentru mine, ca orice mare carte a omenirii, un etern demers inițiatic, prin care, cu fiecare nouă lectură, cititorul se desăvârșește, la fel cum i se va fi întâmplat și autorului ei, odată ce va fi scris-o.
Comentarii recente