aug. 17, 2026 |
Cum drumul de la mare spre casă este foarte lung, iar eu trebuie să scriu o prezentare a cărții Micul prinț, m-am gândit să o fac altfel, adică să redau atât impresiile mele de lectură, cât și pe cele ale adulților cu care călătoresc: mama tata și nașul meu.
Iată ce a ieșit:
Luca: Îmi amintesc că, la 4 ani, am descoperit o ediție Pop up în bibliotecă și m-au impresionat baobabii, mișcarea soarelui și a lunii, precum și dedicația scrisă de o fostă elevă de ale mamei.
Când am știut să citesc, am preferat o variantă mai puțin spectaculoasă, ca să nu mă distragă desenele autorului. Mi-a rămas în minte apropierea dintre om și animal, relația dintre copil și vulpe. Mi-a părut rău că vulpea era dominată de gândul. că toți oamenii o vor vâna. De asemenea, m-au impresionat cuvintele ei: Orice prieten trebuie îmblânzit.
Mai mult, prin intermediul cărții, am cunoscut diferite tipuri de oameni, fiecare având câte o poveste ce merita ascultată. În acest sens, preferatul meu rămâne lampagiul, căci, deși ar fi disprețuit de toți, este singurul care nu este ridicol.
Cartea are și puncte slabe. M-a deranjat faptul că nu există prea multă acțiune, că totul este repetitiv. Micul prinț călătorește, întâlnește câte un personaj, vorbește cu el și atât.
Nota pe care o ofer cărții este 9 50 din această cauză.
Cosmin: Recomandată, de obicei, de părinți, așa-zis, sofisticați, deși copiii nu înțeleg mai nimic din ea, cartea definește un tip de literatură și implicit de lectură foarte clișeistic. Totul e parabolă, alegorie, semnificație, adâncă. Micul prinț poate fi citită cu rost de adulți, însă copiilor le imprimă o imagine falsă asupra realității, creându-le impresia că ficțiunea înseamnă rupere, completă de realitate, de viața banală, pentru a trăi esențe ultime până la tristul nimic.
Nota acordată la categoria Carte pentru adulți: 7
Nota acordată la categoria Carte pentru copii: 2
Nicolae Berindeiu: Nu am citit această carte, dar am răsfoit-o și nu m-a impresionat. Nu are viață, fiind plină de fandoseli: o floare cu tot felul de pretenții, vulpea, care ține lecții, Micul prinț care nu suportă autoritatea adulților, deci este o carte specifică timpului nostru.
Mi-e și frică să spun altceva mai rău despre această carte, ca să nu sară toate profesoarele de română în cap. Nu pot da notă, n-ar fi cinstit, dar pot oferi o bibliografie alternativă.
- 1. Călătoriile lui Gulliver, Jonathan Swift
- Robinson Crusoe, Daniel Defoe
- Marile speranțe, Charles Dickens
- Căpitan la 15 ani sau Copiii căpitanului Grant, Jules Verne
- Cei trei muschetari, Alexandre Dumas
Emilia: Îmi place Micul prinț pentru că e singur, pentru că suferă din dragoste, pentru că a dat de o floare simandicoasă care îi testează sentimentele, pentru că alege să călătorească în loc să o pună la punct, adică se eschivează, este nonconflictual, dar o și închide sub un clopot de sticlă, pretinzând că o protejează, adică e departe de idealul cu care am fi tentați să-l asimilăm.
Dincolo de aforismele care apar peste tot, de la postere, la câini, Micul prinț nu judecă oamenii. De aceea, cel mai savuros dialog din întreaga operă, rămâne, în opinia mea,, cel cu bețivul. Nu am întâlnit niciunde o definiție a dependenței mai bine conturată decât aici, cu toată monstruozitatea pe care o presupune.
Apoi, cu cât înaintez în vârstă sunt tot mai conștientă de faptul că: Oamenii mari nu înțeleg niciodată nimic singuri. Și este obositor pentru copii să le tot dea explicații.
Nota pe care o dau este 10.
Luca Borza, Școala Gimnazială Iuliu Hațieganu, Cluj-Napoca
Înțelege-i, Luca, pe oamenii mari care au uitat că au fost copii. Și pe cei care, dacă în carte te deranjau că vorbesc prea mult, acum au uitat de tot să vorbească. Dacă nu cu ceilalți, atunci măcar cu eu înșiși.
aug. 17, 2026 |
Nu vă voi povesti cartea, ca să nu distrug misterul. Voi încerca să rezum Capitolul V, în care se prezintă crima.
Detectivul Hercule Poirot este chemat să analizeze, împreună cu doctorul Constantin cadavrul lui Ratchett. Potrivit medicului, omul a fost ucis în intervalul 24:00-01:00, atunci când trenul a oprit în gara din Cover, nemaiputând pleca din cauza unor nămeți. De asemenea, amândoi constată că există 12 răni produse de un cuțit, unele mai adânci, altele superficiale, aplicate cu stânga și cu dreapta. De aici, se desprind două ipoteze: fie criminalul este ambidextru, fie există mai mulți criminali. În compartiment descoperă, apoi, o batistă cu inițiala H pe ea și un curățător de pipă. Analizând elementele, deduc că au de-a face cu un bărbat care fumează și are inițiala numelui H.
În buzunarul pijamalei victimei găsesc un ceas care s-a oprit la ora 01:15 și fereastra este deschisă, ca și cum criminalul ar fi dispărut în noapte. Nu sunt, însă, urme pe zăpadă, deci această pistă este abandonată. Criminalul este unul dintre cei doisprezece călători de la clasa I. Apoi, cei doi observă că acest compartimentul comunică cu cel al doamnei Hubbard. Din păcate, femeia pretinde că un bărbat necunoscut a năvălit peste ea, noaptea trecută și că a observat o femeie misterioasă în kimono roșu, traversând coridorul.
Cei doi anchetatori, găsesc un bilet ars pe care nu îl pot reconstitui, fiindcă nu se mai pot citi decât trei litere. Deci, detectivul decide începerea anchetei.
Puteți ghici cine este criminalul?
PS: Merită văzut și filmul, dar numai după ce ați citit cartea, că altfel se supără doamnele profesoare.
Luca Borza, Școala Gimnazială Iuliu Hațieganu, Cluj-Napoca
aug. 13, 2026 |
Fățărnicia și moartea sunt singurele constante ale vieții, propune Lev Tolstoi, în proza Moartea lui Ivan Ilici, care tratează, folosindu-se de două planuri temporale, aspecte eterne ale condiției umane.
Cartea debutează îndrăzneț chiar prin evenimentul titular – moartea lui Ivan Ilici Golovin; ea nu surprinde nici cititorul, fiind anticipată de titlu, nici personajele, care citesc titlul în ziar. În urma diagnosticării cu o boală incurabilă și a unei perioade terminale agonizante – atât pentru el, cât și pentru apropiați –, judecătorul decedează. Îngemănarea vieții cu moartea, pe cât este de dureroasă, este și revelatoare. Pyotr Ivanovici și Fyodor Vasilyevich întâmpină veștile cu o indiferență stupefiantă, cel din urmă visând doar la o mărire de salariu, odată ce superiorul său a decedat. Identitățile celor doi sunt puțin importante, întrucât îi (re)cunoaștem – ne reprezintă pe noi înșine.
Ivan Ilici părea a fi un bărbat-model: deținea avere, un loc de muncă de invidiat, o familie stabilă și influență socială. Odată ce boala survine, vedem cine este protagonistul cu adevărat: un om de paie, neînsemnat, înconjurat de realizări superficiale, fabricate de societatea ce l-a impregnat cu așa-zisele dorințe pe care, în pragul morții, realizează că nu le-a avut niciodată. Goana după adecvarea la normă l-a secat de umanitate mai mult chiar decât moartea sa. Așadar, agonia este atât fizică, cât și psihologică, iar Ivan este devorat de propria-și meschinărie, dar și de meschinăria tuturor celor din jur. De la soția sa și doctorul care îi vând iluzia că se va însănătoși, la fiica ce mărturisește cinic Oricine ar crede că e vina noastră. Îmi pare rău pentru tata, dar de ce trebuie să suferim și noi?, toată lumea îl minte, fapt care devine evident abia acum, prin lentila morții iminente. El însuși s-a mințit oricând moartea și-a făcut apariția în viața lui și și-a acoperit urechile, crezând, naiv, că este invincibil, în carnavalul valoric înconjurător.
Crepusculul existențial i-a revelat lui Ivan că a rămas cu nimic, drept care încearcă disperat să creeze ceva, o substanță cu care să-și acopere golul interior. Astfel, intră într-o criză identitară care îl chinuie pe tot parcursul declinului său, dar care îl și salvează personal.
Cromatica joacă un rol metaforic în text. Copilăria, când nu cunoștea cum e lumea și nu era constrâns de standarde, era albă, apoi – domină negrul. Negre sunt și moartea, și cei ce îl înconjoară. Alb, pe de altă parte, este slujitorul său, Gherasim, singurul onest – pe care și-l amintește chiar în ultima sa clipă de viață.
Citim cartea în confortul și liniștea specifice modernității. Credem că brutalitatea cu care personajele percep moartea când interacționează cu ea este contextuală acelei epoci, anacronică. Am fi însă la fel de creduli ca personajele cărții, care au refuzat să conștientizeze că ceea ce li se întâmplă celorlalți li se va întâmpla și lor. Cu toții vom simți pe pielea noastră ce a simțit Ivan Ilici, mai curând sau mai târziu. Nu putem înțelege pe deplin suferința acum, dar, de bună seamă, o vom experimenta cu toții. O putem doar diminua prin luciditate și onestitate față de sine, privirea morții drept în ochi, lucru în privința căruia personajele au eșuat.
Așadar, în Moartea lui Ivan Ilici, Lev Tolstoi ne arată că ne putem înțelege mortalitatea doar printr-o conștiință activă. Fără aceasta, ne avertizează că însăși moartea ne va învăța cum e, de fapt, viața. Carpe diem, memento mori!
aug. 13, 2026 |
Semnificațiile romanului Platanos de Doina Ruști se reduc, în discursul adolescenților, la relația dintre Sisinel – protagonistul – și Platanos – personajul eponim –, interpretată, adeseori, ca romantică. O etichetă ce diluează nuanțele legăturii dintre cei doi.
Privită fără prejudecăți, povestea relevă că tipul de iubire dintre cei doi este pe cât de greu de catalogat, pe atât de neimportant, dinamica lor oglindind doar așteptările publicului-țintă: adolescenții. Personajele, complexe, explorează arhetipurile adolescentului, greutățile existenței acestuia, vulnerabilitățile, ura față de sine, prin intermediul expunerii la o maladie ficțională – vegetalita, boală dezumanizantă, ce transformă indivizii în ființe fitomorfe, la granița dintre om și plantă. Aceasta îi afectează pe Sisinel, Năsosul, Vio și nou-venitul Platanos, reducându-i, fizic, la niște proiecții ale minților lor, de la cele mai arzătoare dorințe, la cele mai mari frici. Platanos este un copac falnic, solid, un dandy, despre care protagonistul mărturisește: Am crezut inițial că făcea parte dintr-o familie sus-pusă, poate niște oameni distinși. Tonul trădează o fascinație înflăcărată față de acesta.
Sisinel, pe de altă parte, nu este decât un dedițel firav, nici pe departe la fel de seducător ca platanul. Inferioritatea pe care o simte se manifestă printr-o idealizare a personajului titular, pe care Sisinel l-ar proteja cu orice preț. Platanos este însăși versiunea ideală la care dedițelul visează, cea la care nu ar putea ajunge niciodată. Pe parcursul cărții, aflăm, în schimb, că nici Platanos nu este Platanos, iar Platanos este doar o întruchipare a perfecțiunii la care și Platanos, și Sisinel, și orice adolescent aspiră.
Pe măsură ce virusul crește, pandemia transformă lumea într-o anarhie. Adaptându-se noilor condiții fizice, vegetalii dezvoltă abilități motrice – reușesc să se miște, să meargă, să descopere. Descoperirea noului univers este sfâșietoare: Sisinel descoperă că mama sa a decedat, iar vegetalita, ucigașul, a fost cauzată de o figură familiară. Un escapist care și-a disprețuit atât de tare sinele, încât a preschimbat lumea într-una care îl acomoda la perfecție. Un adolescent care, asemenea lui, își resimțea micimea – Platanos.
Așadar, Sisinel și Platanos sunt diferiți pe cât sunt de asemănători fundamental: doi adolescenți care trebuie să-și gestioneze vulnerabilitatea și ura de sine internalizată. Se remarcă două arhetipuri de reacție la sentimentul de inferioritate caracteristic adolescenței. Sisinel este admiratorul, cel ce își derivă plăcerea din a privi, din ridicarea pe un piedestal a altora, din afilierea cu cei văzuți ca fiind sus-puși; glorificarea delirantă îl face deseori dispensabil. Platanos, prin aparența sa atrăgătoare, este ca un actor a cărui însemnătate constă în a fi el însuși idealul, în a se făli, în a se îneca în laudele celorlalți, pentru a-și umple golul interior.
În concluzie, Platanos de Doina Ruști propune două moduri complet diferite de a aborda aceeași problemă prin care trecem cu toții în adolescență: gândul că nu suntem îndeajuns de buni
.
aug. 13, 2026 |
Beletristica reprezintă o formă de artă. Așadar, orice operă literară trebuie să fie judecată după meritul său artistic. Arta, pe de altă parte, are un unic scop primordial – estetica.
În Lumea Sofiei, Jostein Gaarder împletește ficțiunea cu nonficțiunea, într-un roman ce își propune să fie primul tău manual de filozofie (occidentală). În pofida formatului inovator, ideile cărții se pierd într-o poveste-struțocămilă, ce își propune mai mult decât poate realiza, ajungând să ne arate că, într-adevăr, însemnătatea unei cărți poate fi diminuată de o narațiune stângace, semi-acceptabilă.
Sofia, o fetiță norvegiană de 14 ani, primește o succesiune de scrisori stranii de la un individ ce se autointitulează viitorul său profesor de filozofie. Cursul prin corespondență debutează cu întrebarea Cine ești tu?, care o determină pe adolescentă să inițieze un proces de introspecție. În urma întrebărilor, apar și răspunsurile, sub forma unor lecții de filozofie – formulate aproape ca într-un manual –, prezentând marii gânditori ai lumii vestice, din Grecia Antică până în modernitate. Sofia se afundă în lumea filozofiei, fapt ce o ajută să vadă cu alți ochi lumea ce o înconjoară, ce pare din ce în ce mai stranie, pe zi ce trece. Pe rând, personajele descoperă că ele, la rândul lor, fac parte dintr-o carte, transformând-o într-un soi de metanarațiune – o carte într-o carte.
Lumea Sofiei, din punctul meu de vedere, eșuează în a fi o poveste, în timp ce excelează în a fi un ghid de filozofie. Cele două planuri, literar și nonliterar, trebuie disjunse.
Partea ficțională a cărții este punctul de plecare pentru încadrarea operei pe raftul de beletristică. Povestea comite cel mai mare păcat prin faptul că este neinteresantă. Ritmul de desfășurare a evenimentelor este inconsecvent, lent și nestimulant la început, iar, spre final, mulțumitor, dar uneori grăbit. Rarisimele momente de conflict au impact neglijabil asupra universului ficțional și asupra personajelor, alminteri plate, superficiale și utilizate mai mult ca instrumente didactice decât narative. Acțiunile și replicile protagonistei par artificiale și aproape robotice, nereușind să genereze credibilitate și imersiunea necesară pentru ca elementele fanteziste să fie convingătoare. În consecință, tensiunea între personaje este, deseori, nerealistă și stereotipică, iar întorsătura de situație finală este neverosimilă.
Vocea textuală afectează modul în care percepem o poveste. Aceasta reflectă perspectiva autorului asupra lumii literare, iar fiecare structură utilizată contribuie la tonalitatea operei și influențează major – deși nu pare – modul în care vedem întâmplările. În Lumea Sofiei, vocea textuală este reprezentată de naratorul omniscient, care este iritant și fundamental incongruent cu povestea propusă. De ce? Protagonista se află într-un proces constant de descoperire a lumii înconjurătoare, de educație, împinsă fiind de o curiozitate uluitoare. Publicul-țintă este format, majoritar, din adolescenți care i se aseamănă Sofiei, adolescenți deopotrivă de curioși și tenace, care vor să-și deschidă orizontul prin filozofie, înțelegând universul odată cu Sofia. Naratorul, pe de altă parte, tinde să distrugă orice soi de mister și satisfacție în urma înțelegerii, parcă grăbind procesul, atunci când intervine pentru a relua ideea cu subiect și predicat. Astfel, impulsul educațional este adesea anihilat.
Lumea Sofiei ca lucrare nonliterară își atinge scopul cu brio – te învață filozofie! Istoria filozofiei este prezentată cronologic, cu nuanțele necesare, însă fără informații extra, de specialitate, care ar încărca un tânăr. Secvențele explicative fiind adesea redate epistolar, stilul pedant al expeditorului tinde să deranjeze, dar nu este un factor major și contribuie la caracterizarea indirectă a filozofului.
Luând în seamă cele două realități ale cărții, un verdict nu ar putea reda în totalitate valoare acesteia. Opera Lumea Sofiei ajunge să se remarce prin lucrurile pe care le face cu jumătate de măsură: este semi-închegată, semi-interesantă, semi-artistică, semi-educațională, semi, semi, semi.
Comentarii recente