„Micul prinț,, este capodopera scrisă de Antoine de Saint-Exupéry în anul 1943. Aceasta urmărește personajul cu același nume care, plecat de pe planeta sa într-o călătorie, dezvoltă relații cu personaje străine: un pilot aflat în pericol, o vulpe înțeleaptă, un vanitos și o mulțime de alte personalități expresive, fiecare schimbându-i percepția băiatului asupra galaxiei noastre.
„Iată secretul meu. Este foarte simplu: nu vezi bine decât cu inima. Ceea ce este important nu se arată ochilor.”
Mereu am crezut că povestea scrisă de Antoine de Saint-Exupéry nu era nimic mai mult decât un basm pentru copii. Trebuie să recunosc că, până în momentul în care am recitit acest pasaj, intenționam să leg tema cărții de subiectele pe care le-am abordat în celelalte recenzii, implicit de copilărie și de inocență. Totuși, o singură replică a vulpii mi-a întors complet perspectiva. Așadar, acum vreau să vă clarific: Micul prinț nu este o carte exclusiv pentru copii. Ba chiar îndrăznesc să afirm că este o operă care nu poate fi înțeleasă pe deplin decât de puțini oameni.
Dacă naratorul, care întruchipează un pilot ale cărui visuri au fost aplatizate și maturizate forțat încă de la o vârstă fragedă, dezvoltă în timpul unei călătorii prin vastul deșert o prietenie cu o mică ființă gingașă și firavă, străină planetei noastre, ce ne oprește din a gândi, la sfârșitul lecturii, că barierele dintre oameni, pe care le consideram imense, sunt de fapt niște pietricele, și nu niște munți?
Prima întâlnire a celor două personaje principale are loc atunci când, încercând să își repare avionul, pilotul este întrerupt de o voce care îi cere să-i deseneze o oaie. Văzând emițătorul rugăminții, naratorul este confuz, dar acționează conform dorinței prințului. Apoi, profund îngrijorată, mica ființă îl întreabă — spre surprinderea totală a pilotului — dacă oile mănâncă trandafiri. Iar aici, dragi cititori, începe cu adevărat călătoria lor…
Micul prinț, omulețul cu care naratorul împărtășește povești și deapănă amintiri, ar putea scrie o autobiografie fascinantă a călătoriilor sale. Plecat de pe planeta sa minusculă, alcătuită doar din câțiva vulcani și o unică floare pe care o îngrijește, el cutreieră galaxia și descoperă personaje pe care le consideră ciudate, blamând maturitatea lor rigidă. Un bețiv depresiv, dar sensibil, un rege orgolios, dar corect, și un vanitos mândru, dar teribil de nesigur în interiorul său — aceștia sunt doar trei dintre personajele episodice pe care băiatul le întâlnește în drumul său.
Eu, sincer, nu pot ști și nu voi ști niciodată care au fost intențiile exacte ale autorului. Însă, dacă recenziile anterioare m-au învățat ceva, este că, așa cum spune și vulpea, singurul mod prin care putem vedea lumea cu adevărat este cu sufletul, nu cu ochii. Prin urmare, încercând să privesc înlăuntrul personajelor, aș crede că aceste contradicții pe două picioare, pe care autorul i le pune în cale întruchipării inocenței inteligente (pentru că îl consider pe micul prinț inteligent), reprezintă însăși natura umană, iar acțiunile lor discrete devin adevărata dovadă a existenței omeniei.
Toți oamenii au defecte. Indiferent dacă o persoană este bogată, faimoasă, ghinionistă, morocănoasă sau fericită, privind cu sufletul, îi putem descoperi atât slăbiciunile, cât și calitățile. Ceea ce contează cu adevărat este modul în care noi abordăm relația cu celălalt: cu răbdare, înțelegere și iubire, sau cu ură, ranchiună și dispreț.
Așadar, deși asemenea Ioanei Pârvulescu, lui William Golding și lui Markus Zusak, Antoine de Saint-Exupéry a scris despre inocența pierdută și evoluția copiilor, eu cred că adevărata temă principală a cărții este iubirea necondiționată. Micul prinț nu a fost forțat să-și iubească trandafirul. Vulpea nu era nevoită să îi dezvăluie secrete omulețului, iar naratorul nu era obligat să îi poarte de grijă prințului; și totuși, i-a stat alături până în ultima clipă.
Când prințul și-a luat la revedere de la planeta noastră, noi, cititorii, nu ne-am gândit neapărat dacă el era doar oglinda unei versiuni infantilizate a pilotului sau dacă adultul, în pragul disperării din deșert, renunțase în întregime la latura sa de copil. Deși acestea sunt ipoteze fascinante, în realitate, cu toții ne-am întrebat dacă undeva, printre stele, oaia desenată de fostul pictor amator a mâncat sau nu trandafirul, pentru că asta a fost magia cărții: te-a îndemnat să o trăiești în întregime până la ultima pagină. Nu pentru că era despre viața ta, ci pentru că autorul a știut exact ce subiecte să atingă pentru a te face să reflectezi asupra asemănărilor tale cu personaje precum bețivul, regele sau vanitosul. De-a lungul drumului, am ajuns să înțelegem de ce prințul își iubea atât de mult planeta: fiindcă era locul în care se simțea în siguranță și confortabil, chiar dacă nu era perfect. Iar, deși poate nu ne dorim mereu să recunoaștem asta, pentru o singură secundă de familiaritate, am fi capabili de o mulțime de compromisuri — poate din iubire, sau poate din obișnuință. Oricare variantă ar fi cea adevărată, de dragul inocenței sufletului micului prinț, haideți să credem că iubirea triumfă de fiecare dată, alături de micile și prețioasele dovezi de omenie.
Urleanu Maria Cristina
Clasa a VIII-a B
Liceul Greco-Catolic „Timotei Cipariu”