„Pasărea captivă/ Cântă pentru libertate”, scrie Maya Angelou în poemul său „Pasărea din colivie” – o imagine emoționantă care oferă cheia acestui roman autobiografic despre lupta unei tinere americane pentru eliberarea de cătușele rasismului și ale misoginiei. „Știu de ce cântă pasărea din colivie” e primul volum din cele șase cărți autobiografice ale Mayei Angelou, și a fost publicat inițial în 1969 (1984 în Marea Britanie). Descrie, deci, primii ei ani, până în adolescență, trăiți mai ales în sudul Statelor Unite, după 1930, o perioadă devastată de criza economică de după război. Și totuși, perspectiva pare deseori atemporală, ca și rana rasismului vindecată numai parțial prin literatură.
Sentimentul de a fi copilul nedorit îi bântuie Mayei primii ani de viață, căci atunci când ea are trei ani, iar fratele ei, Bailey, patru, sunt trimiși din însorita Californie, în aridul Arkansas, într-un „orășel mucegăit” din segregarea Stamps, purtând la încheieturile mâinilor etichete adresate aleatoriu „În atenția celor responsabili”. Copiii plasați de părinții lor conductorilor de tren ajung, după despărțirea de cei care hotărâseră să pună capăt „căsătoriei lor dezastruoase”, în grija bunicii paterne, Annie Henderson, la mii de kilometri distanță. Locuind câțiva ani cu „Mami”, o femeie independentă, dar conservatoare, care deține un magazin de mărfuri generale, și cu unchiul Willie, ei sunt adesea victime ale rasismului atât în magazin, cât și pe străzi. Nicăieri nu se simt în siguranță.
Așa ajunge Maya să se întoarcă o vreme în grija mamei sale și în mijlocul unor relații prea puțin familiare. La numai opt ani, îndură trauma violului comis de iubitul mamei, domnul Freeman, și, în ciuda faptului că agresorul este descoperit, închis și apoi ucis, ea încetează să mai vorbească cu ceilalți, convinsă că mărturisirea ei a fost aducătoare de moarte. Angelou își regăsește vocea și dragostea pentru cuvinte abia cinci ani mai târziu, după o călătorie deloc ușoară prin tăceri adânci și dezamăgiri repetate. Silită să se întoarcă la Stamps, se reapropie de cărți și, încet-încet, își recâștigă încrederea în propria voce cu ajutorul doamnei Bertha Flowers, o profesoară de engleză singuratică, aceeași care, scrie Angelou, „a rămas de-a lungul vieții mele măsura a ceea ce poate fi o ființă umană”.
Arcul emoțional al reconstituirii propriei copilării urmărește trecerea Mayei Angelou de la complexul de inferioritate la încrederea în sine și de la captivitatea predestinată la libertatea pe deplin câștigată, exclusiv prin forța proprie. Tânăra Maya răstoarnă puzzle-ul inegalității și nu se lasă până nu termină liceul mai repede decât întreaga ei generație și e angajată, la 16 ani, conductor de tramvai; primul conductor de culoare din San Francisco, și femeie pe deasupra. Vocea ei abia începea să se audă.
Ceea ce am admirat cel mai mult la această carte a fost, fără îndoială, naturalețea cu care Maya Angelou scrie despre dramele copilăriei sale ca și cum timpul și spațiul nu ar fi permis experiențe mai blânde. În toate încercările, există însă o ancoră: relația dintre cei doi frați, subtilă și sigură.
Cartea e scrisă pe alocuri sfâșietor, nu prin ochii adultului, ci prin cei aicopilului de opt ani care își înfruntă destinul fără să se plângă. Aparenta naivitate stilistică se confundă cu inocența Mayei Angelou din acea perioadă – o inocență care a fost amenințată dramatic și care, în cele din urmă, îi schimbă perspectiva. „Știu de ce cântă pasărea din colivie” abordează teme dificile – sărăcia, rasismul, segregarea, agresiunea sexuală -, dar oferă cititorului, în egală măsură, povestea care avea să o facă pe Maya Angelou puternica voce de scriitoare și de feministă mai târziu.
Mara Pădureț