Într-o seară de toamnă din anul 1949, o scrisoare de la doamna Helene Hanff ajunge în cutia poștală a librăriei britanice Marks & Co. Helene trimite o listă cu cele mai dorite cărți ale ei, în speranța de a le găsi în acest colț de paradis din Londra. În New York, unde trăiește, „nu se găsește niciodată nimic”. Așa începe o prietenie cum rar se poate trăi și povesti.
Prin insistența Helenei, ușor, ușor, proprietarul bibliotecii, Frank Doel, începe să-i dezvăluie, în scrisorile care însoțesc pachetele de cărți, mici detalii despre viața de după război a englezului și despre promisa prosperitate care nu mai vine. Cu timpul, cărțile pe care librăria le trimite peste Ocean încep să fie acompaniate, de câteva ori pe an, inclusiv de cadouri. Iar generozitatea sinceră primește un răspuns: când Helene află că londonezii sunt încă supuși raționalizării alimentelor de după război, începe să expedieze pachete cu alimente care să le facă viața mai ușoară oamenilor de la Marks & Co. De sărbători și cu alte ocazii, are grijă să aleagă lucruri care să-i distreze sau să le fie utile. Așa se face că, din State, încep să vină ouă și carne, materiale de cusut, până și ciorapi pentru soția și fiicele lui Frank. Drept mulțumire, familia Doel o roagă pe vecina lor irlandeză, doamna Mary Boulton, să coasă o față de masă pentru Helene. Din acea zi, doamna Boulton e și ea inclusă în gândurile și scrisorile Helenei, ca și în pachetele ei cu daruri. Cercul prieteniei se lărgește cum nu se poate mai firesc.
Corespondența dintre Helene și librarii din Charing Cross ajunge să se întindă pe două decenii și, deși conversațiile lor se concentrează în principal asupra cărților pe care domnișoara Hanff preferă să le citească, există ceva deosebit de fermecător în scrisorile în sine. Farmecul lor stă în simplitate. Scrisorile emană o amabilitate și o deschidere lipsite de egoism, precum și bucuria oamenilor de a ajunge mai ușor unii la alții, prin intermediul lor.
Până la final, Helene nu îi mai scrie doar lui Frank; corespondează, la fel de firesc, cu colegii lui, cu soția, cu fiicele și cu vecina irlandeză, doamna Boulton. Ceea ce a început ca o simplă tranzacție s-a transformat într-o țesătură de prietenii adevărate între oameni hotărâți să le pese unii de alții, deși nu se întâlniseră niciodată față în față.
Am citit această carte într-un tren care mă aducea acasă de la mare. Stătuse o săptămână în ghiozdan, fără să fie deschisă. Simțise razele soarelui pe copertă și parcursese discret distanța care pare a exista adesea între oameni aparent necunoscuți, ca și personajele din paginile ei. Odată ce am început-o, timpul a încetinit. Să fii parte a acestei călătorii care comprimă timpul îți taie respirația. Anii se schimbă de la o scrisoare la alta, generațiile se transformă, singurul lucru care rămâne constant este omenia fiecărui personaj.
„Str. Charing Cross Nr. 84” m-a făcut să îmi închipui, cu un dor necunoscut generației mele, vremurile în care puteai scrie o scrisoare unei librării de oriunde de pe hartă și unul dintre angajați îți răspundea politicos adresându-ți-se cu „Domnișoară”. M-a făcut să tânjesc după o vreme în care oamenii scriau scrisori, în general. Corespondența este o artă pierdută și, deși aș ezita să numesc scrisorile Helenei „artă”, în sensul clasic (bariera unui întreg ocean i-a oferit probabil curajul de a scrie cu mai multă libertate decât ar fi făcut-o dacă destinatarul ei ar fi locuit după colț), scrisorile ei au dezvăluit o altfel de artă: a prieteniei.
Umanitate, căldură, umor și iubire – toate acestea au avut timp să se infuzeze precum o ceașcă fierbinte de ceai englezesc, dându-le Helenei și lui Frank Doel răgazul necesar pentru a-și scrie scrisorile și pentru a aștepta, fără grabă, un răspuns. În aparenta ei banalitate, scrierea unei scrisori cere dedicare, atenție și răbdare. Iar aceste virtuți sunt esențiale pentru o prietenie profundă. Nu e de mirare, așadar, că ceea ce a început ca o comunicare utilitară a devenit, prin mirajul scrisului de mână, prietenie autentică.
În era noastră digitală, e greu să ne imaginăm astfel de legături. Desigur, comentăm la articolele celorlalți, dăm like fotografiilor postate pe Instagram, trimitem emoji-uri în abisul reacțiilor la story-uri. Aceste interacțiuni ne pot face să simțim că ne-am conectat unii cu alții, dar eu cred că s-a pierdut ceva prețios în trecerea de la corespondența fizică la cea digitală. Când interacționăm digital, nivelul de implicare este scăzut. Nimeni nu se așteaptă la mai mult decât un simplu „like” care să confirme că ai văzut comentariul. Nu are loc o interacțiune autentică, nu apare, în timp, o relație adevărată.
Scrisorile (sub orice formă, dar mai ales cele scrise de mână) mi se par un semn al angajamentului față de relații, un fel de rezistență în era comunicării instantanee cu risc și implicare minime. Tânjesc după prietenii precum cele pe care le-a legat Helene Hanff și cred că nu sunt singura – e unul dintre motivele pentru care această carte a atins inimile atât de multor oameni. Nu am ajuns la librăria din Charing Cross Road, dar scrisorile Helenei m-au făcut să simt că fac parte din viața celor de acolo.
Prietenia dintre Frank și Helene depășește paginile scrisorilor lor și ne invită să revenim la o comunicare simplă, dar autentică, unii cu alții. Dacă ai nevoie de o lectură bună anul acesta, îți recomand „Str. Charing Cross Nr. 84”. E un punct de lumină și căldură într-o lume permanent conectată, dar din ce în ce mai însingurată.
Mara Pădureț