aug. 10, 2021 |
Un minunat text multimodal semnat de Victoria Pătrașcu, „Ela cea fără de cuvinte”. ”…Pentru că așa se întâmplă când folosești cuvintele cu grijă. Ele te slujesc și te ascultă. Poți construi cu ele lumi…..”
Mi-a plăcut mult cartea! Mi-a plăcut Ela cu lumea ei interioară. Mi-a plăcut această lume în care cuvinele erau prețuite, iubite și păstrate ca pe un dar frumos și care erau lăsate să iasă în lume fericite, cu sens și fără a se pierde.
În această carte este vorba despre o fetiță pe nume Ela. Toată lumea care o cunoștea spunea că este mută, pentru că, de când se afla pe lume nu scoase niciun cuvânt. Părinții au dus-o pe fetiță la doctori, însă, în zadar. Aceștia au spus că fetița este perfect sănătoasă.
Exista un motiv…și anume, motivul pentru care Ela nu vorbise niciodată era acela că nu-și dorea ca ale ei cuvinte să se piardă în lumea zgomotoasă și rea. Aceasta își crease în minte propria poveste. Acolo, cuvintele ei se simțeau iubite, prețuite și erau în siguranță față de lumea de afară. Singurele prietene ale Elei erau cuvintele, în rest nimeni nu o plăcea. Nu o plăceau, pentru că nu vorbea niciodată. Într-o zi, Ela era în curtea școlii, la groapa de nisip. Desena ceva în nisip când, deodată auzi vocile a două fetițe. Cuvinte jignitoare erau deja împraștiate în jur. ” – Vai, ce proastă e, nu știe să vorbească! Spuneau fetele.”
Însă, Ela fiind obișnuită cu astfel de vorbe, nu s-a agitat. Ea avea, deja, înăuntrul ei o lume minunată și bună a cuvintelor care a salvat situația, întinzând o plasă de siguranță peste tot cerul dinăuntrul fetiței. Așa se întâmplă de fiecare dată când, cuvintele sunt folosite cu grijă.
La un moment dat, un băiețel a venit la Ela vrând să se joace cu ea. Fetița era încântată de acest lucru dar, s-a întristat când, cele doua fete l-au tras pe băiețel la o parte și i-au spus să nu se joace cu ea. Tristă fiind, Ela s-a dus cu gândul în lumea ei,ceea ce o făcu să se simtă mult mai bine. Cele doua fete au plecat împreună cu băiatul, iar Ela și-a văzut liniștită de ale ei.
După ceva vreme băiețelul s-a întors și a început să-i deseneze Elei. Acesta îi dădea și sugestii în timp ce desena, iar fetița îl asculta cu atenție. La un moment dat băiatul s-a prezentat. A zis că-l cheamă Ivan. Apoi, a întrebat-o dacă mai vrea să-i deseneze ceva….
Cuvintele Elei erau foarte entuziasmate, curioase și fericite, așa că nu s-au putut abține și s-au desprins de povestea minții și sufletului ei și au plecat în lume. Astfel, fata a spus: „– Ela. Mă cheamă Ela.” Acestea au fost primele cuvinte rostite de Ela. Ea nu avea regrete referitoare la a lăsa cuvintele să fie rostite, deoarece,â știa că acestea nu o să moară fără sens și că nu sunt pierdute. Ela știa că acestea ”se așază blând și înfloresc pe o rămurică din sufletul băiețelului.”
aug. 10, 2021 |
Caragiale e de vină; Despre tandrețe; Teatru vag \ Matei Vișniec. – București: Humanitas, 2019
Am crezut mult timp că nu îmi place teatrul. Nu mă atrăgea în niciun fel. Mi se părea plicticos. Citeam teatru doar pentru școală. Asta s-a schimbat atunci când am început să citesc teatru din propria inițiativă. Am început cu operele lui Caragiale, am continuat cu Mihail Sebastian și am ajuns la Matei Vișniec. Doamna profesoară de limba și literatura română mi-a recomandat volumul “Caragiale e de vină; Despre tandrețe; Teatru vag”, pe care l-am îndrăgit. Este o carte asemeni unei bomboane: chiar și după ce se termină, dulceața ei persistă. Așa se face că „bomboana” aceasta mi s-a părut atât de bună, încât am decis să o împart cu voi. Din moment ce volumul este compus din mai multe piese de teatru care nu au legătură unele cu altele, cartea nu poate fi povestită. Dar, pentru a vă convinge că este o carte bună, vă voi prezenta câteva citate care mi-au plăcut.
„În acea perioadă a vieții mele, mi-am dat seama că în sinea mea mai locuia cineva. O ființă. Un suflet. Cineva cu care dialogam. Dar trebuia să-l țin ascuns. Zidit acolo, încuiat cu multe uși. Acelei ființe îi plăcea să citească, să se plimbe prin cimitir, să meargă la gară să vadă oamenii coborând din tren…”
„Acum, când scriu aceste rânduri, ființa zidită respiră mai bine. Sunt câțiva ani buni de când călătorim mult împreună. Iar într-o bună zi ni s-a întâmplat să fim într-un compartiment de tren şi să simțim, alături de noi, că un alt călător avea o fiinţă zidită în interiorul său. De atunci n-am mai coborât niciodată din acel tren.”
„Din punctul de vedere al pisicii, omul este o fiinţă monstruoasă care nu ştie să gestioneze tandreţea. Când se freacă trei secunde de piciorul unui om, cantitatea de tandreţe înmagazinată îi este suficientă pisicii pentru două sau trei ore, ba chiar mai mult, pentru o jumătate de zi. Ba chiar mai mult, pentru o zi și-o noapte. Ba chiar mai mult, pentru o săptămână. Pisica ştie să dozeze, omul nu.”
„Nu vă supărați că vă inoportunez. Aș vrea, dacă se poate, să vă fotografiez umbra.”
„Caragiale este blestemul nostru, al românilor.”
„Ne-a fost mai uşor să ne identificăm cu Caragiale decât cu Eminescu. Și uite așa am devenit singurul popor din lume care treptat a început să semene profund şi ireversibil cu personajele pe care le-a îndrăgit cel mai mult.”
Cum vi se pare? V-am făcut curioși? Dacă da, luați volumul lui Matei Vișniec și citiți-l. Dacă vă place, să nu dați vina pe mine… “Caragiale e de vină”.
aug. 10, 2021 |
Mi-a plăcut foarte mult cartea deoarece putem trage multe învățături din ea (iată, de exemplu, una: „Ca desenele tale să aibă viață, pe lângă culori trebuie să pui și puțină dragoste.”). Mi-a plăcut faptul că autorul a încercat să facă lectura, una ușoară, plăcută și frumoasă pentru copiii care o citesc. Sunt scrise multe lucruri din care putem învăța ceva, și de care ne putem folosi ca viață, pentru ca aceasta să ne fie mai ușoară și mai frumoasă.
Acțiunea se petrece în preajma Crăciunului. În această carte este vorba despre Mihai, Gabi și Bianca; doi băieți și o pisică, care încep a scrie câte o scrisoare lui Moș Crăciun. Fiecare dintre ei își dorea ceva. Mihai un aparat foto, ca să-l poată fotografia pe Moș Crăciun pentru ca mai apoi să-l deseneze ghidându-se după fotografie; Gabi își dorea un câine, iar Bianca își dorea să capete abilitatea de a prinde șoricei. În ajunul Crăciunului fiecare stătea și privea bradul și steaua magică din el, cea care avea să îi poarte în călătoria către țara știută doar de copii. Dintr-o dată steaua străluci, iar ca prin minune cei trei au ajuns la casa lui Moș Crăciun. Aceștia au intrat și au stat de vorbă cu Moșu. După ce i-au spus ce-și doreau, Moșu decise să îi ajute, să le îndeplinescă dorințele. Lui Gabi i-a dat un cățeluș, lui Mihai un aparat foto, iar Biancăi abilitatea de a prinde șoricei.Mihai îi făcu o poză Moșului și începu să deseneze. Desenul lui era frumos, îi ieșise bine, însă nu prea părea să aibă viață. Mihai era tare confuz, dar Moșul îl lămuri, zicându-i „Ca un desen să prindă viață, pe lângă culori trebuie să pui și puțină dragoste.” Gabi era tare fericit cu noul lui prieten, însă de fiecare dată când îl lua în brațe, cățelușul se transforma într-o jucărie. Moșul îi explică lui Gabi că, un câine poate deveni prietenul tău doar dacă ai grijă de el: să-i dai un nume, să-l plimbi, să-i dai de mâncare, etc. Gabi ascultă ce trebuia să facă și câinele se transformă la loc în animăluțul mult dorit. Gabi îl numi Abțibild deoarece „Acesta se lipi de inima lui ca un abțibild.” În final, moșul i-a mai zis că „ orice jucărie prinde viață dacă te porți cu ea ca și cum ar avea suflet” Bianca era entuziasmată să prindă un șoricel. Moșul îi zise că ar putea fi unul chiar in bucătărie, așa că se duse în liniște la pândă. Moșul avu dreptate, era un șoicel chiar pe o bucată mare de caș, însă Bianca decise să nu-l mănânce deoarece noua ei prietenă-pisicuță, Celestina, se juca cu Clopoțel (șoricelul). Bianca și-a dat seama că mai bine se împrietenește cu șoricelul decât să-l manânce și să o supere și pe Celestina. A mai realizat că, e mai puternică și mai iscusită dacă îi iartă pe șoricei și nu le face nimic rău și dacă îi iubește.Era timpul ca Gabi, Mihai și Bianca să plece. Imediat ce au ieșit din casă, Moșul le-a făcut cunoștință cu un băiat pe nume Matei. Le-a spus că băiatul a fost tot timpul acolo însă, nu a vrut să-l vadă nimeni. După ce au vorbit puțin, s-au suit cu toții în sanie și alături de Moș Crăciun au pornit la drum pentru ca darurile să ajungă și la ceilalți copii. Sania urca încet-încet în văzduh, iar calea îi era luminată de steluța din vârful bradului care strălucea departe, peste orașe, râuri, mări și țări…Magia Crăciunului își spuse cuvântul. Astfel, Gabi, somnoros, își dădu seamna că are un nou prieten, un cățel. Mihai abia trezit și fără să se mai sepele pe ochi, începu să-l deseneze pe Moș Crăciun. După ce termină, privind tabloul, realiză că pictura prinse viață. La geamul unei case înalte, pe pervaz, stăteau o pisică albă și un pisoiaș cenușiu, iar cățărat pe umerii lor stătea un șoricel.Misteriosul băiat Matei este băiatul care ne-a spus povestea. Are opt ani,este elev și ca temă de vacanță avea de făcut o compunere. Ne spune că l-a ajutat și Moș Crăciun, povestindu-i lucruri pe care nu le observase…i-a zis să nu fie atent la amănunte, ci să scrie cu dragoste, că îi va ieși totul bine. I-a mai spus că dacă va scrie așa, cu dragoste, o să le dea viață și celor despre care scrie.
Matei a înțeles că dragostea înseamnă viață.
aug. 10, 2021 |
aug. 10, 2021 |
,,Totul se schimbă în funcție de ochiul care privește. Ceea ce pentru unii pare un uriaș, pentru alții poate părea un pitic.”
Iată un gând frumos din „Fetița căreia nu-i plăcea numele său” de Elif Shafak, roman care mie mi-a plăcut foarte mult, deoarece ideea de a integra o lume imaginară, legată de povești, este una de-a dreptul minunată și interesantă. Personajul care mi-a plăcut cel mai mult este Sakiz Sardunya, personajul principal, deoarece este o fetiță inteligentă, conștiincioasă, politicoasă și nu bagă în seamă copiii care sunt răi cu ea.
În această carte este vorba despre Sakiz Sardunya, o fată timidă și singuratică care avea o singură problemă, nu-i plăcea numele său. Este o fată care iubea să citească și să fie în prejama cărților. Ea avea un nume destul de ciudat, iar din cauza asta copiii făceau glume pe seama ei. Sakiz Sardunya nu înțelegea de ce părinții ei i-au dat un astfel de nume. Aceștia spuneau că numele ei simbolizează floarea ,,Mușcata Curgătoare”. Fetița a găsit un glob magic în bibiloteca de la școală și s-a decis să-l ia acasă. Acest glob era magic deoarece lumina doar când era în preajma cărților. Într-o zi părinții i-au spus că urmau să plece în străinătate din cauza serviciului și că ea va sta împreună cu bunicii până la întoarcerea lor. De fapt părinții ei nu mergeau în străinătate din cauza serviciului, ci pentru ca tatăl fetiței să poată fi operat. Fata se duse la ea în cameră și începu să-și facă bagajul. În el puse haine, multe cărți și globul magic. Avu grijă să-l pitească bine in bagaj, ca să nu-l poată vedea nimeni. Următoarea zi Sakiz Sardunya își lua la revedere de la părinții ei și rămase cu bunicii. Cât era la bunici fetița cunoaște doi copii mai ciudați cu care se și împrietenește. Aceștia erau frați. Pe fată o chema Zeliș iar pe băiat îl chema Asutay. Zeliș avea în jur de unsprezece ani. Avea ochii mari și roz ca ai unui iepuraș, obrajii acoperiți cu pistrui de diferite culori, iar pielea ei era atât de albă de ziceai că a ieșit din sacul cu făină. Sakis a numit-o Fata-Pictură. Asutay era un băiețel rușinos și cam bâlbâit. Cei doi frați i-au povestit fetiței că veneau din al optulea continent. Ascultând, fata își reaminti de glob. Acela avea un al optulea continent pe el. Sakiz Sardunya le arătă copiilor globul, iar aceștia i-au povestit că ei erau cei care l-au ascuns în bibliotecă, cu scopul de a-l încărca (globul se încărca printre cărți). Cei doi i-au povestit mai mute fetiței despre lumea lor, cum venise seceta si cum urmau să dispară deoarece, copiii din ziua de azi nu mai citesc atât de mult ( tărâmul, înflorește când copiii citesc, și se transformă în deșert când copiii uită de cărți). Sakiz Sardunya puse multe întrebări iar copiii i-au răspuns la toate.
Într-un final, fetița se decise să-i însoțească pe Zeliș și pe Asutay în aventura lor spre casă. Copiii au avertizat-o pe fată că drumul urma să fie unul dificil. Înainte de a porni în aventura lor spre casă, cei trei copii au mers la librărie și au ascuns globul pe un raft, între cărți.După ce scăpară și de această grijă copiii porniră a drum. Au mers ei ce au mers și veni timpul să zboare până în al optulea continent deoarece nu puteau să străbată o distanță atât de mare pe jos. Cei doi frații au bătut de trei ori din palme și un cal înaripat apăru și îi luă în zbor pe cei trei copii. Drumul nu a fost unul lin însă, au ajuns cu bine pe al optulea continent. Până in Alfabestan, locul unde trebuiau să ajungă, mai era ceva de mers așa că, nu pierdură timpul și porniră la drum. Pe cât mergeau, brățările celor doi frați nu mai arătau drumul spre casă, ceea ce înseamnă că globul fusese descoperit iar ei urmau să se piardă. Copiii neștiind încotro să o ia s-au ghidat după instinct.
După ce au mers destul de mult, atenția copiilor le-a fost atrasă de un trandafir roșu. Nu era orice fel de trandafir, ci unul fermecat. Fata observă că pe fiecare petală a trandafirului strălucea câte o literă. Copiii au mai observat că, în momentul în care literele se împreunează, cuvântul care este scris devine realitate. Curioasă din fire, Sakiz Sardunya s-a întrebat dacă se pot scrie și lucruri urâte și ce se poate întâmpla. În acel moment, din trandafir s-au desprins și au căzut pe pământ câteva petale care aveau pe ele literele ce formau cuvântul VRĂJITOARE. O vrăjitoare îmbrăcată în negru și-a făcut apariția.Vrăjitoarea vrând să facă și ea un ”rău micuț” le-a dat voie copiilor să treacă prin Pădurea Alternativelor dar, făcându-le greutăți. Le-a pus în loc de drum o răscruce de drumuri. Fără să le spună prea multe vrăjitoarea le-a dat un singur indiciu și anume, doar un singur drum este corect. Copiii au dat cu banul, și până la urmă au ales drumul PĂMÂNT. Au mers ei ce au mers până când au dat de un pod de sticlă. Acesta era veghat de o zână. Zâna le-a spus copiilor că îi lasă să treacă doar dacă răspund la niște întrebări. Fiecărui copil i s-a pus o întrebare pe un subiect dificil, pe care nu-l stapâneau și de care le era teamă. Zâna a ales intenționat întrebările deoarece putea să vadă ce simt oamenii și de ce se tem. Copiii și-au învins temerile și căpătând încredere în ei au răspuns corect. Au reușit să treacă podul dar, din păcate, drumul ales nu era cel corect și s-au întors de unde au plecat.
Au ales apoi drumul APEI. Copiii au mers până când s-au oprit pe malul râului. Chiar atunci trecea un banc de pești. Un somon veni la cei 3 copii și le spuse că pentru a tranversa drumul apei trebuiau să răspundă la niște întrebări. Aceștia au răspuns corect la toate însă trebuiau să se întreacă cu somonul. Din cauza greutăților întâmpinate pe drumul apei copiii au renunțat și iarăși s-au întors de unde plecaseră.
De data aceasta au ales drumul FOCULUI și au pornit la drum. După ce au mers ceva timp au dat de un dragon care vindea limonadă și porumb copt. Acesta a stat de vorbă cu cei 3 copii și le-a spus că pentru a tranversa drumul focului trebuie sa meargă pe deal, un deal indicat de el. Copiii se uitară la dealul indicat de către dragon și și-au dat seama că acela era de fapt o grămadă de știuleți de porumb. Au realizat că le-ar fi imposibil să curețe și să coacă atâția porumbi așa că renunțară.
Mai rămase doar un drum. Cei 3 copii erau convinși că acela era drumul cel bun. Aceștia se îndreptară spre drumul AERULUI unde se întâlniră cu niște păsări singuratice și neiubite. Pasărea le-a arătat copiilor ce trebuiau să facă pentru a tranversa drumul. Chiar dacă acela era cel mai dificil drum, copiii acceptară, nu au renunțat, nu s-au mai dat bătuți. Din această întâlnire Sakiz Sardunya a înțeles că drumul în viață nu este ușor și că poți întămpina obsacole și greutăți. A înțeles că fiecare om trebuie să facă tot ce ține de el pentru ca lucrurile să iasă bine. A invățat că și o înfrângere este un câștig.
În final copiii au ahuns cu bine în Alfabestan, locul unde trăiau cei 2 frați. Venise momentul despărțrii. După ce s-au îmbrățișat, cu ochii plini de lacrimi Sakiz Sardunya și-a luat ramas bun de la frați. ”Avea să-i fie dor de al optulea continent, cu toate vrăjitoarele, peștii și dragonii lui.” In final, după această vizită în lumea basmelor, fetița s-a schimbat, pare că a învățat și a înțeles multe. Și-a acceptat numele, nu se mai supăra din cauza lucrurilor care în trecut o necăjeau, nu se mai enerva din cauza gumelor și își petrecea timp mai mult cu prietenii. Aceste lucruri le-a însemnat în, Copacul Bătrân, jurnalul ei. Și a mai scris…„cu cât citesc mai mult, cu cât visez mai mult și-mi las imaginația să zburde, cu cât scriu mai mult povești și compun mai multe poezii, știu că, pe al optulea continent, cu atât mai des înverzește un copac, înflorește o floare, se însuflețește o apă care a secat, ciripește o pasăre.”
aug. 10, 2021 |
Guzel Iahina, „Copiii de pe Volga”, anul 2018, editura Humanitas, traducător: Luana Schidu.
Aceast roman reprezintă a doua mea întâlnire cu Guzel Iahina, după ce, în urmă cu mai bine de trei ani, am citit cartea ei de debut, „Zuleiha deschide ochii”. Însă, am reușit să mă conectez mai bine cu personajele din „Copiii de pe Volga”, ceea ce m-a făcut să termin cartea în două zile.
Povestea profesorului Bach este tragică. O iubește pe Klara, deși el nu îi poate dărui ceea ce își dorește cu ardoare: un copil. Marginalizați de comunitatea de germani în care trăiesc, cei doi se refugiază la o veche fermă a tatălui Klarei. Trăind în singurătate, cei doi ajung să fie victimele unor jafuri, cu urmări dezastruase.
În același timp, am putut vedea cum comunitatea germanilor de pe Volga dispare pe zi ce trece. Sub un regim ostil, satul Gnadental este părăsit, în urmă rămânând numai cadavre și ruine. Astfel, acest colț de lume, înghețat în timp, este distrus. Iar Bach nu poate decât să privească, mut, cum tot ceea ce cunoaște se destramă.
Citind cartea, am rămas surprinsă să descopăr o parte a istoriei pe care nu o știam. Revoluția rusă și tragediile ce i-au urmat schimbă nu numai societatea, ci și oamenii. Destinele acestora se transformă sub ochii lor, fără ca ei să poată interveni. Și, totuși, iubirea și inocența supraviețuiesc, dincolo de război, de regimuri schimbate, de comisari politici și de vremuri mutilate.
Toate acestea m-au impresionat profund și au făcut ca acest roman să devină unul dintre preferatele mele.
Evelyn Urucu, Colegiul Național „Traian”, Drobeta Turnu Severin.
Comentarii recente