aug. 9, 2021 |
Stendhal, „Roșu și negru”, anul 1981, editura Univers, traducător: Gelu Naum.
Romanul „Roșu și negru” al lui Stendhal este una dintre operele de referință ale literaturii universale. Ceea ce m-a impresionat la această carte este complexitatea personajelor, care reprezintă un melanj de păcate și izbăviri. Niciunul dintre ele nu este complet pur sau totalmente negru. Unde există vină, întâlnești și nevinovăție. Astfel, fiecare personaj pare real.
Julien Sorel este protagonistul, dar eu nu îl consider un erou. Deși i-am înțeles motivele, am criticat felul în care a acționat. Este normal să își dorească o viață unde totul se realizează ușor, ținând cont de trecutul familiei Sorel (un tată abuziv și niște frați plini de invidie), dar Julien pare să nu mai țină cont de cei din jurul lui. O iubește pe doamna de Rênal până în ultima clipă, însă, pentru Mathilde, mama copilului său, are sentimente trecătoare. Julien este în căutarea scopului în viață: alege calea preoției, deși visează la o carieră în armată, ca Napoleon Bonaparte.
Datorită perspectivei narative, am observat adevărate lupte în sufletele personajelor. În general, iubirea este cea care le pricinuiește. Citind despre călătoria lor spre atingerea fericirii absolute, am empatizat cu personajele și m-am imaginat în locul lor.
Scriitura este modernă, iar fraza este construită într-un mod în care să nu devină obositoare. Povestea te fascinează, iar Stendhal a devenit unul dintre autorii mei preferați.
Evelyn Urucu, Colegiul Național „Traian”, Drobeta Turnu Severin.
aug. 9, 2021 |
Cristina CHIPRIAN
Roxana Pavnotescu, Prin ceasul ploii, Iași, Editura Junimea, 2020
Poezia revine în universul Roxanei Pavnotescu, după o evoluție în critică și proză. Noul volum recuperează nostalgiile vârstei lirice și ale proiecției în absolut. „Ceasul ploii” este un timp al elementarului redescoperit, în conexiuni cosmic-omenești reiterate.
În viziunea Roxanei Pavnotescu poezia se înscrie între lucrurile sublime, care nu sunt puse în operă așa cum ar trebui. Demonstrația în favoarea poeziei însumează aspecte ale naturii ce contravin logicii: pasărea – mai mult se aude/ decât se vede; clopotul – mai mult stă/ decât bate; viața se ivește ici și colo/ moartea e pretutindeni; poezia (pentru a funcționa la modul real) ar trebui să fie rostită, căci astfel și-ar lua zborul. Cartea se deschide cu magia textului care se caută pe sine: poemului îi lipsește ceva (n-a vrut să spună ce).
Subdiviziunile volumului definesc tendințele lirice: „Praznicul sentimentelor”, „În dialog cu Nichita”, „Considerații despre îngeri”, „Scenarii”, „Horă de vise” ș.a. Sentimentele capătă conotații variate, imaginarul combinatoriu creează lumi de elecțiune: pereții lumii curg cascade; o pisică de argint…își arcuiește mută spinarea, negura căruntă a cerului. Dorul se dizolvă în peisaj, toamna oferă câmpul său de culori iubirii dintâi. Floarea pierdută între filele cărții cade, lăsând restul volumului necitit.
Efigiile iubirii capătă noi reprezentări: sărutul (proiectat brâncușian) e un cuib așezat pe umăr, care permite uneori atingerea; visul de dragoste s-a pierdut în timp, din cauza unui anotimp insomniac fără capăt; candoarea primei iubiri se îndepărtează de comunicarea cosmică, care o înscria în ciclul fericirii. Eșecul sentimentului lipsit de sublim nu are cauză, dar are rigoarea contradicției: despărțirea tocmai când parcul era atât de frumos, într-o zi de sărbătoare, vine ca o suavă predestinare a lucrurilor perfecte; fericirea, ca și viața, este popasul între două morți.
Îngerul pare o stare de trecere între materie și spirit: este răpus de boală și neputință, își pierde consistența, vizualizând fibre, ligamente și călcâie; o vagă vibrație reține pasărea la geam. Îngerii ning, într-o uimitoare apocalipsă a spiritului; cerul risipește pene de înger, aroma de înger în cădere înțepenește gurile care strigă speriate; căderea îngerilor dislocă liniștea și armonia. Regresiunea aduce înghețul, ninsoarea vine cenușie sau neagră, dorul rătăcește în univers către un frig absolut.
Dialogul îngerilor rătăciți creează un prim scenariu: trecătorii cad în prăpastia de la capătul pajiștii, un privitor râde la fiecare cădere, îngerii cred că ar putea îndepărta spectatorul inoportun sau ar putea preveni căderea; ambele soluții fiind complicate, îngerii optează pentru a anula camuflajul albastru care împiedică vederea. Jocul metalingvistic al sumei lui „i” din cuvânt susține cugetarea: morții uitați devin morți (cu un singur i); „morții sunt mereu cu un i/ în urma noastră.
Visul rămâne o lume a speranței neînvinse: visul îndrăgostiților de a se plimba pe malul mării, visul mării de a le îmbrățișa gleznele, visul cerului de a le adăposti privirile, visul ploii de a cădea pe chipurile lor; visul lor devine visul lumii, într-o acuarelă plină de culoare. Visul calului se proiectează pe culmile norilor, pieptănat de razele soarelui. Calul se visează încălecat de înger și nechează cathartic. El simbolizează visul sublim derulat în patul de fân; cadrul se lărgește cosmic prin cerul care menține stelele.
Purtând viziunea trecerii prin lume, proiectul ființei care aspiră/ visează/ se înalță rezonează cu mișcarea neliniștită a ploii. Ploaia este o recompensă a spiritului, există vremuri secătuite de ape, fără izvoare, când cerul crește din pământ. „Mă trezesc zburat”, afirmă spiritul, ca și cum zborul s-ar fi produs în absență. Există poduri între ceruri, care se depășesc din ce în ce mai greu. Podul conectează lumi alternative, este un pod fără ape, iar călătorul ar putea rămâne suspendat în această stare aproape de imponderabilitate.
Ploaia de stele este o ocazie de a măsura infinitul, de a intui sensul devenirii și de a-ți determina soarta. Stelele pot fi numărate – în infinitatea lor – , pot fi culese chiar, dar dificultatea intervine atunci când trebuie să o recunoști pe cea mai strălucitoare (pentru că ea dispare). „Ceasul ploii” reprezintă o inițiere de destin și o încununare.
aug. 9, 2021 |
Kafka pe malul mării / Haruki Murakami; trad. și note de Iuliana Oprina. – Iași: Polirom 2013
În „Kafka pe malul mării”, Kafka, un adolescent, fuge de acasă în căutarea mamei și surorii dispărute. În același timp, Nakata, un cerșetor, pleacă din orașul în care trăise o viață întreagă, fără să aibă un scop anume. De la pisici vorbitoare și ploi cu pești până la fantome și pietre magice, destinele celor două personaje sunt presărate cu elemente fantastice.
Nu știu unde am auzit prima dată de acest roman, cert este că m-a făcut curioasă din prima clipă. Am devorat cartea, citind-o în câteva zile. Am dat pagină după pagină, urmărind cu interes povestea personajelor. Am subliniat pasaje întregi, la care mă întorc adesea. Iubesc să evidențiez fragmentele care mă impresionează din cărțile pe care le citesc. Peste câțiva ani, atunci când voi reciti cărțile, fragmentele respective vor avea alte înțelesuri pentru mine.
„Vor reuși Kafka și Nakata să-și atingă țelul?”; „Există o explicație pentru toate lucrurile ciudate care se petrec în carte?”; „Sunt pasajele din carte la fel de minunate precum sunt descrise?”
Dacă v-ați pus aceste întrebări atunci când mi-ați citit recenzia și vreți să obțineți un răspuns, nu ezitați să citiți „Kafka pe malul mării”. Este cartea potrivită pentru toți iubitorii de realism magic, de pisici și de pasaje emoționante.
Recenzie de Oproiu Emilia Teodora, clasa a VIII-a, Școala Gimnazială Drăguțești
aug. 9, 2021 |
Romanul Lisei Graff este o carte despre cât e uneori de greu să navighezi printre părerile celorlalți despre tine, despre cum te schimbă și te demotivează acestea, despre cum faci față provocărilor și încercărilor tale de a te integra în lume. E și despre bullying și încredere în sine. Mi-a plăcut faptul că ultimul capitol (finalul cărții) nu era unul clasic, ci o listă de lucruri pe care băiatul le-a învățat. Personajul meu preferat din carte este Calista pentru că, deși era și ea un copil, a și-a stabilit ca prioritate să îl ajute și să îl înțeleagă pe Albie, chiar dacă asta i-a pus capăt jobului de care depindea.
Albie nu a fost niciodată cel mai bun la nimic. “Albie nu-i cel mai deștept copil din clasă. Nici cel mai înalt. Nici cel mai bun la sport. El conștientizează asta. Niciodată nu a avut rezultate bune la școală, ba chiar a fost dat afară de la fosta sa școală privată pentru că rămăsese în urmă. Albie nu prea s-a integrat printre copiii de vârsta lui, având un număr mic de prieteni. Totuși, lui Albie îi place să citească o serie numită “Căpitanul Chilot”, pe care mama sa nu o prea îndrăgește, considerând-o pentru copii mici. Din motivul asta, ea îl testează de nenumărate ori și crede că băiatul său este dislexic.
Cum am zis, Albie nu prea are prieteni, dar vecinul său Erlan e excepție. Erlan e un băiat de vârsta lui Albie, cu o familie mare, cu două perechi de tripleți. Locuind aproape, cei doi sunt foarte apropiați până când, cu banii de la emisiunea la care participa, Erlan și familia lui se mută într-o casă mare, în cealaltă parte a orașului, despărțindu-i pe băieți. O altă prietenă a lui Albie este Betsy, o fată drăguță cu un impediment de vorbire (m-am gândit la termenul “speech impediment” și nu am știut cum să îl traduc, deși suna ciudat). Un lucra care îi unește pe cei doi este bullying- ul constant al copiilor din jur.
O altă persoană care pare că îl înțelege pe Albie este Calista, noua lui bonă. La început, băiatul o cam respinge, dar își dă seama ca, poate, există și adulți care să îl înțeleagă. Calista a prioritizat fericirea lui Albie și a încercat să facă ce e mai bine pentru el și să îl înțeleagă, știind că risca să piardă jobul de care depindea. Un alt adult implicat în viața lui Albie este Dl Clifton, profesorul său de matematică. El îi arată lui Albie un lucru distractiv, la care se descurcă, cu adevărat. Profesorul îl mai învață și că matematica nu e chiar ce credea Albie, deschizându-i o nouă „ușă”.
La finalul cărții, Albie schimba lista cu lucruri la care e aproape bun (prezentată la început), într-o listă cu lucruri pe care le știe. Ni se arată cum, deși nu s-a schimbat complet, își știe valoarea și e mai sigur pe el.
aug. 9, 2021 |
„Hoții ce buni”, apărut n colecția „Booklet fiction” este un roman pentru copii și adolescenți de Katherine Rundell.
Povestea începe când Vita și mama ei ajung în New York cu barca pentru a -și ajuta bunicul care nu o duce foarte bine. Ea află că, în trecut, bunicul ei deținuse un castel pe nume Hudson Castle, pierdut din cauza unui magnat american pe nume Sorrotore, care a folosit o “schemă” pentru a câștiga case pe un preț mic. Din păcate, acest lucru i se întâmplă și bunicului ei, dar ea vrea să se răzbune si să recâștige casa. Planul ei era simplu: își construiește o echipă de “hoți buni” , ca să se înfiltreze în castel, fură colierul cu smarald, singurul lucru rămas ca amintire de la bunica ei, și apoi să-l bage în pușcărie pe Sorrotore și să vândă smaraldul. Se duce la Hudson Castle doar ca să observe locația și să își facă un prim plan. Observă o fată, Silk, hoață de buzunare și o rugă să formeze o echipă, din nefericire tocmai când Silk deci
de să se oprească din furat.
A doua zi,
se duce la Carneggie Hall și cunoaște un băiat iubitor de animale, dresor, pe nume Arkadi. El vrea să se alăture echipei și își aduce și un prieten, Samuel, un atlet foarte bun (În ciuda faptului ca părinții lui nu erau de acord cu asta), dar de care Vita, cu un picior paralizat și mai scurt, are mare nevoie, pentru a se cățăra pe zidul castelului.
Schema lui Sorrotore consta în a cumpăra o casă, un hotel, etc. cu puțini bani, apoi le incendia și construia pe acel teren rămas. Încercând să se infiltreze deghizați în preajma răufăcătorului, sunt recunoscuți și fugăriți de oamenii lui prin Central Park, unde sunt nevoiți sa fugă prin canalizare ca să scape de pericol. Când intră în canalizare, toți sunt panicați și speriați din cauza faptului că descoperă o ascunzătoare a lui Sorrotore unde au văzut și pe faimosul mafiot Dillinger, care, în această poveste, nu e decât un om de-al lui Sorrotore. (un Dillinger mereu beat, care nu muncește). Cum răpesc două țestoase cu carapacea bătută în pietre prețioase, cum fură smaraldul și ce învață Vita din asta, cum se termină povestea veți afla, dacă veți citi. Nu uitați, nu degeaba se numește „Hoții cei buni”.
aug. 8, 2021 |
Lois Lowry, „Darul lui Jonas”, anul 2016, editura Arthur, traducător: Radu Paraschivescu.
„Darul lui Jonas” este o carte importantă pentru mine. Țin minte că am citit-o acum patru ani, într-o vară la fel de călduroasă ca aceasta. Nu am putut să o las din mână. Citeam fiecare cuvânt cu sufletul la gură. Am plâns și am râs alături de personaje, în intimitatea camerei mele. Pe atunci, mi-a trezit semne de întrebare, oricât aș fi adorat cartea. Totul, de la lumea distopică prezentată, până la finalul interpretabil.
Recenzia aceasta este un răspuns la provocarea lansată pe pagina de Facebook a „Lecturiadei”. De ce acest roman continuă să fie citit cu pasiune, deși au trecut atâția ani de când a fost publicat? Din punctul meu de vedere, „Darul lui Jonas” impresionează cititorii prin inocența personajului principal. Scriitura este una modernă, care o face actuală și accesibilă. Pe mine, personal, m-a uimit lumea aproape ireală, creionată de Lois Lowry. O lume seacă, fără amintiri, fără rădăcini. Pe scurt: fără identitate emoțională.
Jonas este ales să devină noul Păstrător al amintirilor comunității din care face parte. Rolul este unul deosebit de important și îl duce în apropierea Păstrătorului de Memorie, un vârstnic ce deține amintirile tuturor. Prin intermediul acestuia, Jonas descoperă ce înseamnă emoțiile și sentimentele. Declicul se produce atunci când Jonas simte afecțiune pentru un nou-născut (Gabe), căruia i se dau puține șanse de supraviețuire. Într-o societate în care există doar oameni fără cusur, Gabe este o excepție pe cale de a fi considerat rebut. Jonas se află în fața unei decizii cruciale. Calea aleasă îi demonstrează caracterul uman. Finalul este deschis si aparține fiecărui cititor.
Personal, văd un deznodământ încărcat de speranță.
Evelyn Urucu, Colegiul Național „Traian”, Drobeta Turnu Severin.
Comentarii recente