aug. 11, 2021 |
Nic Stone, „Dragă Martin”, anul 2020, editura YoungArt, traducător: Oana Dușmănescu.
Auzisem de romanul „Dragă Martin” încă dinainte să fie tradus în română. Așa că, atunci când am văzut-o la „precomadă”, am decis imediat să cumpăr cartea scrisă de Nic Stone și să îi dau o șansă. Și nu m-a dezamăgit în niciun fel.
Citind, cunoaștem o altă față a rasismului. Justyce, un adolescent de culoare, este arestat pe nedrept, doar pentru motivul că încerca să își determine iubita beată să nu se urce la volan. Arestul, interogatoriul și brutalitatea polițiștilor îl traumatizează și îi schimbă viziunea asupra lumii. Chiar dacă învață la un liceu de elită și este admis la una dintre cele mai bune facultăți din Statele Unite, simte că locul lui nu este acolo. Sau alții îl fac să gândească astfel. În acest mod, decide să îi scrie lui Martin Luther King Jr. scrisori, pe care nu are de gând să le expedieze vreodată, dar acestea îl ajută în drumul spre autodescoperire. Însă, totul în jurul lui Justyce se năruie atunci când prietenul lui cel mai bun, care provenea dintr-o familie de culoare bogată, este împușcat mortal de un om al legii aflat în concediu.
Mânat de furie, Justyce ajunge în cartierele sărace, unde locuiesc preponderent negrii, și întâlnește oameni periculoși, care ar face orice să încalce legea. Atunci realizează că semenii săi, indiferent dacă sunt albi sau negri, se tem de ceea ce este diferit.
Am reușit să văd umanitatea lui Justyce și m-am regăsit în nesiguranța sa și în dorința de a se adapta. Am citit totul cu inima strânsă, deoarece am aflat, alături de Justyce, că adevărul nu este universal, că totul este subiectiv și că viața nu este pictată doar în alb și negru. Întâlnim și nuanțe de gri, dar este important să le reperăm și să acceptăm oamenii din jurul nostru, indiferent de religie, culoare și trăsături.
Evelyn Urucu, Colegiul Național „Traian”, Drobeta Turnu Severin.
aug. 10, 2021 |
Cristina CHIPRIAN
Andrei Zanca, Mersul prin iarba necosită, Iași, Editura Junimea, 2020
Noul volum al lui Andrei Zanca exersează în continuare trecerea între concret și abstract, între alunecare și adâncire, între realitate si aspirație. Privirea cercetătoare caută de jur împrejur, în timp ce privirea emergentă caută abisul interior. Pornirile evoluează asincron, evidențiind libertatea universului de a se regrupa și de a deveni. Puii din cuib sparg coaja oului, deși în martie zăpada încă nu s-a topit.
Structurile aparente ale universului devin manifeste, trăiesc în paralel cu trecătorii prin lume. Bezna își trăiește disperarea trecerii prin timp, drumul așteaptă să fie străbătut pentru a exi sta, umanitatea are nevoie de Altul pentru a fi. Opusul dialectic lărgește sfera cunoașterii prin multiplicarea adusă de negație. Lumea se dezvoltă pentru a îndepărta tot ceea ce îi stă împotrivă.
Volumul configurează rafinat dansul afirmațiilor și negațiilor, asociat unor concepte îndelung dezbătute: a iubi și a muri – combinație fatală pentru condiția umană, care se definește prin dorința de a iubi; detestare și nepăsare – concepte negative ce tind să se suprapună; a uita și a omagia – două reacții în succesiune comică (Și vine o zi de vară).
O altă alunecare subtilă abordează poetul, interogând despre dilema identității de sine: nonsensul afirmației „sunt primul dintr-o generație care nu mai vorbește românește”. Logic, este o aparență care nu se mai leagă de nicio esență. Sau tocmai de aceea se leagă, pentru că își dă silința de a o nega. Iar focul arzând într-un cămin de marmură, la televizor, este totuși soarele.
Aventura ființării și a cunoașterii compune universul imaginar al textului și universul stilistic al secvenței. Rostiri gnomice își manifestă lirismul în preajma gestului cotidian: gândurile pot fi îngeri ori demoni; drumul sfârșește, calea niciodată; înainte de înfiriparea timpului e nesfârșirea. Cuvintele-concept își deschid sensurile în vecinătatea evocării reale (copilul care știe totul fără cuvinte și provoacă ieșirea din text).
O viziune a grației divine – prelungirea vieții – ar corespunde obsesiei prelungite în fața morții, manifestare pentru care oamenii sunt nepregătiți. Ei poartă semnul propriei vini și a propriei spaime (Mersul prin lan). Restaurația unei stări de magie se petrece împotriva timpului care trece („ne reîntoarcem/ și noi câtă vreme cineva ne va aprinde/ nevăzut în noapte , o lumânare”). Trecutul este un complex disfuncțional, logic vorbind, din care timpul a evadat, „prefăcându-se în sentiment”. Dacă timpul nu te poate încătușa, rămâi totuși prizonierul propriei Zone interioare, cu viețuitoare care s-au înmulțit teribil – „oare ce se va întâmpla dacă se vor hotărî într-o zi să iasă din Zonă?”
Acest spațiu al spiritului ar trebui să fie un loc „neatins de nicio vină”, mai ales de vina de a fi ascultat de alții. De ceea debutul drumului către tine însuți coincide cu abandonul total din partea celorlalți. Bezna – prin urmare incertitudinea – indică apropierea țintei. Acolo, în acel punct terminus, licărul stelelor este letal, înaintarea viețuitoarelor necunoscute invocă sfârșitul (Orizont). Speranța funcționează ca auto-proiecție: „Au fost duși la apă dar nu li s-a îngăduit să bea…s-au stins acasă…Nimic nu a mai aparținut morții/ în contrapunctul de iarnă, la căderea de fulgi.”
1
Enunțul gnomic grefat pe imaginea sensibilă configurează texte de adânc lirism: uitarea se recunoaște prin compasiune; adevărul despre om este tocmai ceea ce el vrea să ascundă; deci „adevărul se va înfiripa firesc, ca de la sine”. Pe insula personală – care este însăși persoana – se importă timp „pe corăbii”, pentru a se obține oglindirea clipei finale – acea adevărată.
Arta poetică delimitează pașii dinaintea cuvintelor, din timpul trăirii poetice și urmarea efortului creator: starea de poezie, intrarea în această stare – care te apropie de moarte – , eșecul în a spune adevărul și combustia interioară, apoi pacea care restructurează tot ceea ce fusese anterior, interval în care răsună (victorios sau învins) arborele stins în pagină.
„Mersul prin iarba necosită” este o privire înapoi, adică spre interioritatea profundă, de unde mulți au ieșit în mod inconștient, de care mulți s-au dezis – loc și timp al compunerii de sine. 
aug. 10, 2021 |
În caz că vă întrebați: Nu am fost impresionată de carte. Majoritatea acțiunilor erau previzibile, iar scriitorul tot repeta aceleași lucruri. Cel puțin în primul volum. Dacă aș fi fost în locul autorului… Vrăjitoarea din Charm nu l-ar mai fi prins de ureche pe băiat. Copiii ar fi scăpat (cred, totuși, că, la fel ca în seria de romane ale lui CS Lewis, ar fi continuat sa găsească lumi fantastice, dar și îngrozitoare, din viitor sau trecut). În aventura lor, s-ar întâlni cu mai multe ființe, care le devin dușmani sau prieteni. Ca totuși să ajungă în Narnia, Vrăjitoarea ar fi găsit o metodă să ajungă la copii (nu știm care, la asta nu m-am gândit încă temeinic). În rest, cartea ar continua cum este ea scrisă (cu firul original). Aceasta este părerea mea despre o serie pe care mulți, foarte mulți copii o citesc: „Cronicile din Narnia”. Este, de departe, seria de cărți cea mai complicată și cu lumea cea mai încâlcită din câte am citit eu.
Ca toate romanele cu multe aventuri, situația se prezintă la început drept una banală: Polly era o fată care locuia într-o casă veche din Londra, alături de mama bolnavă și de alți trei frați. Era singurul copil care cutreiera acele case vechi până când, într-o zi, a apărut un băiat. Îl chema Digory, trăia în casa alăturată și avea aceeași vârstă.
Casele acelea vechi erau mai ciudate, având un fel de pod care le unea. Copiii s-au împrietenit repede și și-au pus în plan să meargă prin pod și să ajungă în casa abandonată. Aceștia au făcut repede niște calcule privind distanța pe care trebuie s-o parcurgă până la intrarea în casa dorită, dar la cât de nerăbdători erau… nu au fost cele mai bune (sau poate și ei avea probleme cu matematica!).
Nu după foarte mult timp au intrat undeva, dar ceva nu era în regulă… erau în camera INTERZISĂ a unchiului Andrew (fratele mamei lui Digory). Aici au văzut un birou și un șemineu, iar pereții erau plini de cărți, dar ceea ce a atras-o pe Polly erau niște inele strălucitoare verzi și galbene puse cu grijă pe o tavă aflată pe birou. Unchiul Andrew tocmai intrase pe ușă și-i văzu pe copii. Nu se supără, ba chiar avu un zâmbet viclean. Ca sa fie drăguț, i-a dăruit fetiței un inel galben de pe tavă și i l-a pus pe deget. În acel moment, copila a dispărut…
Așa începe seria de romane care îi va purta pe Polly și pe Digory prin tot felul de tărâmuri ale Narniei, printr-o Narnia – copie și o alta reală… Uneori lumea aceasta se tot încâlcește și revine la vechile ei povești, ca într-un cerc. Cei patru copii care pătrund prin șifonier în lumea fermecată ajung acolo regi, vor reveni apoi în realitate și se vor întoarce ca adulți… Salvează destinul Narniei plantând semințele unui măr mâncat, dar tot astfel de semințe rodesc și în lumea reală și din ele crește un măr, din care se va face scândura șifonierului prin care copiii trec din realitate pe tărâmul fermecat al Narniei (aici povestea este o „buclă în timp”).
Fiecare carte din serie este o nouă aventură. Iată ce le unește: deși viața le-a oferit o aventură periculoasă, plină de momente palpitante și înfricoșătoare, prietenia celor doi (Polly și Digory) i-a ajutat sa depășească toate obstacolele și, astfel, totul să se termine cu bine, de fiecare dată. Polly și frații ei devin regi ai Narniei într-o vreme de așa prosperitate, încât e numită Epoca de Aur. Lumea Narniei este salvată, iar și iar, aventură după aventură.
aug. 10, 2021 |
Cristina CHIPRIAN
Mihaela Grădinariu, Oglindă pentru spaimele luminii, București, Editura Eikon, 2020
Conotația simbolic religioasă și cugetarea – ce rezidă în funcția metalingvistică a termenului popular bisericesc – marchează volumele Mihaelei Grădinariu, dezvoltând sensuri multiple, cu efect deconcertant. Noul volum al poetei se structurează în mai multe subdiviziuni, specificând câteva dintre componentele universului său liric.
Cu valoare de artă poetică, primul text al secțiunii „Cuvântul, vită de povară” marchează efortul creator supralicitat, având ca efect deprecierea limbajului – ce pare a servi unei cauze pierdute, unei intenții inconsecvente în exprimarea de sine („mânat mai mereu, înlăuntru, afară”). Între expresia esențială (plânsul Domnului) și silabele goale (vorbe fără scuturi) cuvântul își pierde puterea de a evoca, pierde semnificațiile și produce pagube universului, în alcătuirea sa divină. Epopeea cuvântului este urmărită și în textul următor, centrat pe relația disfuncțională între învelișul sonor (haină de gânduri, aruncată-n tranșee) și gând „păgubaș de culori”, un fel de veșmânt second-hand aplicat ideii personalizate. Pentru a scrie poemul-joc creatorul trebuie să se-mprumute „de sus, de jos”, ceea ce readuce în atenție arghezienele „slova de foc și slova făurită”. Poemul se maturizează greu, așteptându-și rochia de bal (ceea ce presupune dramatica întârziere a comuniunii).
A doua secțiune – „Canon și ispită” – împrumută imaginile Golgotei: „cu muchii zdrențuite-n rime/ călătorim…înspre icoane”; „timp dat de-a dura de poeți și de hoți”. O iubire purtată ca aură sanctificatoare modifică datele inițiale ale ființei: „Dimineața mă mușcă de mână, sătulă”; „Orologiul lihnit, sub privirile goale,/ Toate morțile în apă revarsă”; „Sora Moarte râde…”. Periplul între cer și pământ degradează omul prin „transfuzii de uitare, de stihii și țărână”, anulând „îmbrățișarea zadarnică, de foc și mir”, într-un timp „dezbrăcat de prezentul incert”. Rătăcirea răsună în consoane și vocale, asociind simbolurile corupte. Realitatea și cuvântul își pot ține locul („Dă-mi mâna, dă-mi măcar cuvântul mână”). Imaginea botezului cu apa înmulțită de ploi, a unui botez care dă nume lucrurilor refăcute, compensează etapele de cădere. Redenumirea istovește dicționarul ilustrat în lume. Cuplul se află în continuare dincolo de porțile zăvorâte ale edenului, între viață și moarte.
Secțiunea a treia, „Colind păgân”, aduce sonorități și profunzimi folclorice („Lerui fără vreme-n timp/ Printr-o biblie mă plimb/ Înger înghițit de nimb”). Condiția umană, marcată de limitele tragice, conotează deruta, „viața nouă și scumpia”. Efigii ale lumii creștine sunt adunate pentru a răstălmăci nașterea și învierea („Crăciun descolindat în depărtare”; „Între noi, o noapte nouă…Rai și iad îngemănate”).
Secțiunea a patra, „Poeme cu tunică și fireturi”, conține două poeme inițiate în oglindă: Orașul se-nchircea ca un poem – Poemul se-nchircea ca un oraș. Toponimele invocă dulcele târg moldav, proiectat în istoria modernă. Secțiunea a cincea, „Șarpele orb” readuce proiecția omului trudind întru dumnezeire: „Sufletul e un verb la timpul trecut./ Pe un drum fără vină ne-ntrecem la fugă…Nimic și nimeni”. Omul se mântuie prin bunăvoința divină, căci „Dumnezeu se copilărește din nou…Adam și Eva aruncă-n sus cu mere”…Rescriind, pe genunchi, un poem cu halou.”
Secțiunea a șasea, „Povestea – singura mea viață”, readuce în discurs condiția omului și a creatorului: „Sunt un vers mimetic, Doamnă Moarte…Sunt, azi, un vers înfipt într-o placentă…o naștere la care ești prezentă”. Discursul poetic dezvoltă imagini ale cuplului terestru: „Deasupra noastră, cerul-subterană/ Ne arvunește cu-nchisori-pereche”; „Fiecare zi e o duminică nouă”; „Tăiem cerul cu o sfoară subțire…Copiii timpului, golași,/ Cerșetorind lumină lină”.
Evoluând printre simboluri ale credinței și tăgadei, ale căderii și dumnezeirii, omul își recapătă conștiința de sine, conștiința nașterii emblematice („În curând, aici mă voi naște dintr-un fluture orb./ Timpul stă ghemuit într-un punct de mișcare”). Lumea se reface prin Cuvânt („Apocalipsele promise rătăcesc între ziua a treia și-a patra./ Dumnezeu îmbracă totul în cuvinte de-a gata”).
Evocarea scenariului creator reprezintă povestea care hrănește constant fluxul imaginar și verbal al Marianei Grădinariu.
aug. 10, 2021 |
Cum ți-ar plăcea să ți se spună așa ceva: ,,E un hol lung pe care putem dansa după pofta inimii, fără ca nimeni să ne vadă. Te rog, vino!’’ ? Este fraza mea preferată din „Micuțele doamne”. Mi-a făcut plăcere să citesc cartea. M-a ținut în suspans, m-a șocat și m-a amuzat. Mă fascinează cum o singură carte îmi poate trezi atâtea emoții. Cel mai mult îmi place de Laurie ( domnul Laurence), vecinul fetelor care trăia într-o casa de vis împreună cu bunicul, după moartea părinților lui. Băiatul de vreo 15 sau 16 ani se dovedește a fi foarte deștept, ager, modest, înțelegător, amuzant și care se ține întotdeauna de cuvânt.
Povestea începe cu patru surori, sărace, care locuiau împreună cu mama lor (doamna March), în timp ce tatăl acestora era în război. Amy este mezina familiei și este foarte talentată în domeniul artelor plastice. Meg este cea mai mare, are 16 ani și este admirată pentru cât de drăguță este. Jo, scriitoarea familiei avea 15 ani, iar Beth, puțin mai mare ca Amy, având 13 ani, era o fată timidă, foarte pasionată de muzică. Doamna March este mama fetelor, o femeie darnică și îngăduitoare, care preferă iubirea adevarată și respectul decât banii sau faima.
Acum ca v-ați făcut o idee despre familie, să începem… Dar, stai! Am uitat să vă spun că pe doamna March o ajuta Hannah, un fel de jupâneasă, credincioasă, care ținea mult la această familie și avea grijă de fete cu tot dragul. Dragi cititori, acum că știți despre cine se vorbește o să începem povestea…
Toate fetele erau pasionate de citit și, de mici, obișnuiau să joace piese de teatru. Din cauza problemelor financiare țineau spectacolul în casă, iar recuzita era improvizată din hârtie sau pur și simplu din alte obiecte asemănătoare. Pentru actrițe era o plăcere să se costumeze. Luau în serios piesele de teatru și le asemănau cu viața de zi cu zi.
În Ajunul Crăciunului după ce toate fetele se sculară, mama le-a dat o veste tristă acestora. În apropriere locuia o familie săracă, într-o casă cu geamurile sparte; frigul pătrundea în oasele copiilor care se îngrămădeau sub singura lor pătură pentru a se încălzi. D-nei March i se făcu milă de doamna care-și creștea singură copiii și le intrebă pe fete dacă ar fi de acord să le ducă micul lor dejun copios. După scurt timp asta s-a întâmplat, iar mama le-a promis fetelor că la prânz se va revanșa. Așa a fost! Copilele găsiră frumos aranjate pe masă dulciuri: brioșe, tort, înghețată… Tot ce își doreau!
Între timp află de la mama că masa copioasă venea de la altcineva… era de la vecinul lor. Acesta era un bătrân ce părea mereu morocănos și rău, dar s-a dovedit a fi un om cu suflet bun. Aflând de gestul fetelor de la Hannah și fiind sfătuit de nepotul lui, domnul Laurence hotărăște să le facă fetelor acea surpriză placută.
La câtva timp după acest eveniment Meg si Jo au fost invitate de doamna Gardiner la o petrecere de Anul Nou. Cele două surori s-au îmbrăcat cu ce au avut mai frumos și și-au împrumutat accesorii una alteia. La petrecere, în timp ce Meg dansa, Jo stătea ascunsă după o perdea pentru ca nimeni să nu îi vadă rochia arsă. Deodată a observat ca nu era singură, langă ea era chiar vecinul Laurence. Fata și-a dat seama că a fost ideea lui – masa bogată primită în dar si i-a multumit. Domnul Laurence i-a zis să-i spună Laurie, iar fata l-a convins s-o strige Jo. Au învins timiditatea și Laurie a invitat-o să danseze, iar Jo și-a dat seama că băiatul era singur și avea nevoie de prieteni, așa că a început să îl viziteze foarte des, încât au devenit de nedespărțit.
Cu timpul, toate surorile au ajuns să facă des vizite la Laurie. Beth era foarte timidă, dar bătrânul a prins mare drag de ea, amintindu-i de o fată dragă lui. Aflase între timp că ei îi plăcea să cânte la pian, așa că o lasă să vină la el acasă pentru a cânta. Acesta cred că a fost cel mai plăcut moment din viața ei.
Mie cea mai surprinzătoare mi s-a părut Jo, care a avut dintotdeauna probleme cu autocontrolul. Tot timpul se enerva si spunea lucruri urâte, jignea, încât și-a atras o răzbunare urâtă din partea lui Amy care, după un scandal iscat, îi arde cartea cu basme la care tot scria Jo.
Următoarea zi după această teribilă faptă, Laurie s-a dus împreună cu Jo să patineze pe râul înghețat. Amy, vrând să-și ceară scuze pentru greșeala făcută, plecă după ei. Aici se întâmplă un lucru teribil… Jo o vede pe Amy îndreptându-se spre centrul râului și, deși știa de la Laurie cât de periculos este, alege să n-o atenționeze pe sora ei. Gheața se sparge și Amy cade în apele râului. Jo rămâne șocată, dar Laurie reușeste s-o salveze pe fată. În urma incidentului, Jo are mustrări de conștiință și realizează că are o problemă reală cu stăpânirea de sine. Ea poartă o discuție emoționantă cu mama sa și astfel hotărăște că trebuie să facă eforturi pentru a se schimba. E greu pentru aceste fete să fie niște „micuțe doamne”, așa cum se cerea pe vremuri de la ele. De pildă, Meg, invitată pentru o perioadă la petreceri pe la prietena ei bogată Annie, se face mereu de râs: stârnește mila cu o rochie sărăcăcioasă la primul bal și devine ridicolă împopoțonându-se cu toaletele prietenei ei, la următorul. A fost o perioadă foarte urâta din viața ei, compensată însă de prietenia și apoi de iubirea pe care i-o poartă domnul Brook, cu care se va căsători, în cel din urmă (dar după alte episoade cutremurătoare prin care trece familia, precum internarea domnului March și scarlatina lui Beth).
Jo își vede astfel date peste cap toate planurile ei de a o căsători pe Meg cu Laurie, așa că îi pârăște doamnei March tânăra pereche Meg-John Brook care se curta. Se pare că mama știa ce se întâmplă, deoarece domnul Brook le ceruse acordul de a o curta pe Meg încă de când era domnul March internat. Printr-o conversație foarte dramatică între Meg si domnul Brook, fata a recunoscut că îl iubește din toată inima. Margaret și domnul Brook au avut o mică ceremonie de căsătorie acasă. Totul se termină cu bine: domnul March este sănătos, acasă cu familia lui, Meg și-a găsit perechea, iar celelalte surori erau împăcate si fericite. Totu-i bine când se termină cu bine!
aug. 10, 2021 |
„Înăuntru, ghinionistul Juan Alberto bombănea pentru sine: „Dar cui îi pasă?! Ia să le bage lor sub coadă un termometru cât un morcov și să mai fie și rece, atunci s-ar mai gândi de două ori să-l bage altora nevinovați. Lasă, lasă, că dacă nu fug eu într-o zi… sau două…!” (Juan Alberto, zis și Bertilică, este o broască țestoasă, unul dintre personajele cele mai simpatice din „Domnul Papuzek”, romanul pentru copii al lui Cornel Vlaiconi, extraordinar de frumos ilustrat. Pe Bertilică personajul principal îl cunoaște în cursul unei vizite la veterinar, unde țestosul rostește aceste cuvinte amuzante).
Această carte a fost pur și simplu minunată. Mi-a plăcut mult cum autorul a prezentat o altă perspectivă asupra vieții animalelor. În plus, cartea a fost tare hazlie, dar te ține mult timp și în suspans! Personajul meu preferat este Merlot, câinele șoricar, care se dovedește a fi și o ființă tare empatică, dornic să îi ajute pe cei din jurul lui.
Într-o zi de luni dimineață, ca de obicei, domnul Papuzek plecă să își ia o cafea de la bistroul din apropierea locului său de muncă. În bistroul domnului Rățoi, își întâlnește cel mai bun prieten, pe domnul Vrabie, care îl pune mereu la curent cu noutățile din cartier și din ziare.
Am să pun o mică pauză prezentării, pentru a vă explica una-alta, căci am senzația că v-am cam „băgat în ceață”.
- Domnul Papuzek este un papagal alb, cu câteva pene albastre pe ceafă, din cei pe care îi tot vedeți prin casele oamenilor.
- Așa cum rezultă din numele lor, domnul Rățoi și domnul Vrabie sunt… un rățoi și un vrăbioi.
- Păsările nu trăiesc într-o lume a lor, ci își construiesc locuințe sub acoperișurile caselor oamenilor și duc o viață paralelă cu a noastră, clandestină, pentru ele noi oamenii fiind „serviciul/jobul/slujba/angajatorul lor”. Doar că noi nu știm asta, pentru că animalele, ca spionii buni, lucrează în perechi perfect identice fizic, unul preluând schimbul de zi, iar celălalt (în cazul lui Papuzek dublura se numește Gagaev) înlocuindu-l pentru schimbul de noapte. În timpul liber, animalele își văd de viața și de familia lor, fără ca noi să știm.
- Toate animalele puteau face școală, absolvi facultatea și se puteau angaja.
Revenind la poveste, domnul Vrabie avea o familie tare numeroasă: soție și trei copii, dintre care se remarcă mezinul, Vrabie cel mic, un ștrengar care chiulește de la școală, dar bun prieten altminteri cu Beretto și Pamfletto, „băieții” domnului Papuzek. Viața în cartier le este greu pusă la încercare de răutățile motanului Kent, care are obiceiul de a se strecura, intimidând păsările de companie, în fel de fel de case, pentru a livra „ponturi” hoților de prin cartier. Într-un astfel de episod, viața lui Papuzek e pusă în primejdie, iar Sindicatul păsărilor decide că va trebui să îl mute în alt cartier, spre a-l proteja.
Vrabie cel mic este acela care îi va găsi domnului Papuzek o nouă slujbă la o familie mutată peste parc, blândă și pe care puiul de vrabie o iubea atât de mult, încât a urmărit-o după mutare. Cu ajutorul unui tertip, papagalul se strecoară în viața stăpânilor și a câinelui Merlot (dublat în schimbul doi de fratele său, Pinot), dar tot este trist, pentru că noua slujbă este peste parc, departe de casă, prea mult de zburat pentru aripile lui, așa că nu își poate vedea familia decât foarte rar. Tot Vrabie cel mic împreună cu alte animale domestice din cartier pun la cale și transferarea familiei lui Papuzek în podul noii locuințe de peste parc, ceea ce devine un prilej pentru peruș să se împrietenească cu mai mulți dintre câinii cartierului (prietenie care urmează să îi fie foarte folositoare).
Pentru că pisicile sunt mereu o pacoste pentru păsări, Vrabie cel mic mai coace o șotie, ce va fi foarte apreciată, în cele din urmă, de toți din cartier și îl va ajuta să capete un renume minunat: face o listă cu toate pisicile din cartier și locurile pe unde se ascund/pe care le frecventează, încât să poată fi evitate. Dar când ghinionul e să se țină lanț de om, se ține: într-o bună zi Papuzek se trezește din nou cu motanul Kent pe cap, la noul serviciu și doar faptul că prietenii câini îl pun pe fugă și blochează hoții în apartament va salva cu adevărat situația. Dar ce se va alege până la urmă de Kent, de Vrabie cel mic sau de sora lui care dorea să devină profesoară de „antipisică” și de toată familia domnului Papuzek veți afla dacă veți citi cea mai neobișnuită carte cu animale pe care am pus eu mâna până acum. Lectură plăcută!
Comentarii recente