aug. 12, 2021 |
Editura Arthur, București, 2013, trad. Radu Paraschivescu
Cred că romanul ”Darul lui Jonas” de Lois Lowry își păstrează/ găsește încă publicul curios datorită lumii aparent perfecte în care trăiește protagonistul, lume la care, într-un fel, și noi visăm, lume de care- aparent- este nevoie și care se multiplică la fiecare nouă lectură; o lume hiperșablonată din care au dispărut cele mai mari orori, dar din cauza imperfecțiunii oamenilor și a lumii păstate sub control prin pastila de dimineață, au aparut altele, poate la fel de grave…
Impactul produs de carte este datorat și faptului că Jonas, privind spre dincolo, trage concluzia că noi trăim (din unele puncte de vedere) mai bine decât ei; fiind în căutare de nou, pornește spre lumea la care el râvnește, atras desigur de partea plină a paharului și de tentația salvării celuilalt într-un Altundeva pe care doar îl simte și despre care crede că poate fi atins. Și aici Jonas se comportă ca oamenii cu care sunt obișnuită: aceia care mereu vor altceva și nu sunt niciodată multumiți cu ceea ce au…deși, din multe puncte de vedere sunt Aleși…
Totuși, marele canion care ne desparte de ei este faptul că ei trăiesc într-un fel de dictatură care anulează diferițele, o autoritate pe care ei o resimt ca o normalitate dincolo de care nu există nimic sau există doar ”teama de a fi pus pe liber” sau disconfortul utilizării cuvântului inadecvat.
Interzicerea cărților mi se pare o brutalitate (e trist să ai doar niște cărți acceptate și care fixează reguli), iar griul care definește acea lume mă face să cred că nici nu ar putea savura aceleași lucruri ca și noi. Nici măcar nu sunt mai scutiti de durere sau de temeri decat noi… au momente de neliniste…
Cu siguranță, în orice sistem ar trăi, omul este tot om, este imperfect și în căutare de Altundeva…
Mitu Amilin Teodora (12 ani, Clubul ”Liber la literă…!- Școala Gimnazială ”Grigore Hagiu”- Tg. Bujor)
aug. 11, 2021 |
După evenimentele dramatice din anul trecut, Lottie, Ellie şi Jamie se întorc la Rosewood, acum urmărindu-i o ameninţare şi mai mare din partea mişcării Leviathan. Ajungând acolo, îi întâmpină, însă, un alt lucru teribil pe care nu îl puteau evita, şi anume faptul că elevii erau otrăviţi. Lottie, Ellie, Jamie şi Binah, o prietenă apropiată de-a fetelor, s-au decis să investigheze puţin cazul. Între timp, Lottie mergea la un opţional despre istoria regalităţii, iar acolo află că una dintre prinţesele rebele care a rupt lanţul familiei ei regale, Liliana Mayfutt, purta diadema familiei ei. Astfel, după multe cărţi citite şi multe căutări făcute, au ajuns la faptul că ciocolata Tompkins era otrăvită cu un stratde otravă, iar bănuiala lor era că Leviathan era în spatele acelor îmbolnăviri. Venind şi Halloween-ul, cei patru au profitat de ocazie să cerceteze mâncarea otrăvită; însă misiunea a cam deviat de la subiectul principal, iar fetele au decis să facă o şedinţă de spiritism pentru a o ajuta pe Lottie să îşi găsească adevărata familie. Şi astfel cele trei au aflat că strămoaşa lui Lottie, Lili Mayfutt, era de fapt şi William Tufty, fondatorul şcolii Rosewood. Trecând zilele, situaţia dintre Lottie şi Jamie devine tot mai proastă, aşa că cei doi decid să ia o pauză, iar Ellie şi Anastacia erau tot mai agitate în legătură cu conursul de scrimă. După multe alte căutări, aceştia află că Percy Butter, colegul de cameră al lui Jamie era implicat, aşa că decid să afle cât mai multe informaţii, iar astfel următoarea etapă va avea loc la casa Tompkins, unde vor găsi otrava de pe ciocolată, formula Hamelin, înainte de Julius şi Ingrid, doi partizani din mişcarea Leviathan. Însă, din nefericire, cei doi s-au folosit de copii şi le-au furat formula din propriile mâini. După multe lovituri şi pumni primiți, Julius este transportat la spital, unde sunt necesare intervenţii serioase medicale. Chiar dacă un pericol era evitat, altul îi păştea, iar acum numărul unu pe lista celor de la Leviathan era Jamie. Cine ştie ce se va întâmpla mai departe…?
Această carte este foarte antrenantă şi plină de acţiune. Eu v-o recomand, deoarece mie mi-a captat atenţia la maximum şi urmăream fiecare clipă din poveste cu sufletul la gură. Eu mă regăsesc în două personaje, anume în Lottie, deoarece descrierea ei fizică şi morală mi se potriveşte de minune şi sunt la fel de pasionată de basme şi poveşti exact ca ea. Este o persoană minunată care îi îndrăgeşte pe toţi şi mereu îi respectă, indiferent dacă ei o fac sau nu. – Alexandra Lupaş, clasa a VI-a, Şcoala Gimnazială „Oltea Doamna” Oradea.
aug. 11, 2021 |
Cartea mi s-a părut frumoasă, plină de aventuri și de întâmplări interesante, dar din păcate nu este destul de interesantă ca să mă atragă, cum au făcut-o alte cărți (iar pe alocuri frazele erau uneori și puțin lacrimogen-imprecise pentru gustul meu – iată un exemplu: „Întoarse capul și îl căută pe Jack, iar în ochii săi era mai mult decât o urmă de tristețe”)
Povestea începe cam așa: Tom era unul din cei 7 frați din familia de aventurieri Inimă-Curată. Frații lui Tom porneau foarte des în diverse aventuri, dar acesta nu mergea, deoarece el nu avea cei 12 ani necesari pentru a intra în mijlocul provocărilor. În timp ce toți frații lui erau plecați într-una dintre aventuri, Tom și-a organizat ziua de naștere: urma să împlinească faimoșii 12 ani. Frații lui Tom au promis că se vor întoarce până când va fi ziua lui de naștere, dar din păcate nu a fost așa, căci tocmai fuseseră prinși de mizerabilul de Ormestone, un om rău. Fix de ziua lui Tom, acesta primește de la un spiriduș transformat într-o cioară pe nume Voioșie, o scrisoare scrisă chiar de Maestrul Departamentului De Povești, în care i se spunea că trebuie să plece în salvarea fraților lui.
Uimit că aceasta va fi prima lui aventură, Tom plecă cu prietenul său, Voioșie chiar de a doua zi. La început merseseră destul de mult, ceea ce a fost foarte obositor pentru ei. De-abia după călătoria cea grea, găsiră un oraș în care era un castel cu un imens gard de spini și țepi. Tom tăie gardul cu sabia lui de lemn, deoarece nu avea încă una adevărată, intră în castel și găsi o prințesă. Aceasta era Frumoasa din pădurea adormită, care îl rugă să o salveze, dar Tom îi spuse că e în misiune să își salveze frații, și că după ce îi găsește și îi aduce cu bine o să vină să o ia chiar fratele lui.
Trecuse prin mai multe povești cu prințese care trebuiau salvate, până când ajunse la povestea „Jack și vrejul de fasole”. Până la urmă a ajuns să se urce pe vrej. Când a ajuns acolo sus, se întâlni cu mizerabilul de Ormestone. Atunci când l-a văzut prima oară, Tom nu știa că este chiar el, având în vedere faptul că îl mai văzuse vreodată pe mizerabil, dar își aminti de o descriere a acestuia auzită de la tata și imediat cum își dădu seama că stă în fața lui, se scuză și o zbughi din castel.
Alergă ce alergă până când ajunse la un alt castel unde erau prinși frații lui (își dădu seama că acolo sunt frații lui pentru că era singurul castel cu un uriaș drept paznic). La un moment dat, intră și Ormestone în castel, și îi spuse uriașului că mai este un Inimă-Curată acolo. Cum auzi, Tom se hotărî să își facă un plan, care, ciudat, începea cu a ieși din ascunzătoare gata de luptă (pare curată nebunie să te arunci în fața dușmanului aproape neînarmat, nu?!). Zis și făcut. Ieși cu sabia pregătită în teacă. Așa cum Tom prevăzuse, Ormestone îl prinse și îl închise într-o cușcă de lemn care era legată cu sfoară groasă.
Uriașul plecă, iar când Tom se văzu singur cu Ormestone, tăie cu un gest rapid sfoara și se eliberă. Ormestone se văzu nevoit să folosească batista magică (o batistă care, dacă ți se pune la nas, te face să adormi) și încercă astfel să i-o aducă la nas lui Tom, dar acesta se zbătu și reuși să îl facă pe Ormestone să atingă batista cu nasul, provocându-i astfel adormirea. Când Tom se văzu liber, plecase să caute cheile închisorilor în care erau frații lui.
Când își găsi frații, îi eliberă și plecară din castel, dar evident, uriașul fugea după ei. Toți coborâră pe vrejul de fasole al lui Jacki, mai puțin Tom, care se ascunse undeva până trecuse uriașul de el și se duse înapoi la castel unde a așteptat până s-a trezit Ormestone. Atunci începu să îl urmărească deoarece era sigur că se duce acolo unde era închis tatăl lui. Tom s-a ținut după el o vreme, dar, la un moment dat, Ormestone s-a urcat pe o navă și nu mai putu să îl urmărească. Se ducea spre Ținutul Poveștilor Întunecate. Acolo era prins tatăl lui Tom, care, la fel ca frații lui, plecase într-o aventură din care nu s-a mai întors.
Tom se duse înapoi la locul cu vrejul dar acesta era tăiat de frații lui ca să nu fie prinși de uriaș. În acel moment Tom își aminti că mai are în buzunar încă o sămânță de fasole. Îi dădu drumul și crescu imediat. Coborî pe pământ și ajunse cu bine.
(Dacă vreți să aflați ce s-a întâmplat cu tatăl lui Tom vă recomand să citiți cartea)
Acum să explic de ce nu mi s-a părut chiar atât de interesantă uneori: știu, e foarte amuzant că eroul călătorește prin alte cărți și prin alte basme, practic, aventurile lui îl fac să traverseze povești care nu sunt ale lui. Și e destul de amuzant acest aspect, dar pentru mine este un „teren cunoscut”, pentru că mi s-au citit de mică sau am citit în clasele primare toate acele povești pe care le traversează Tom și nu o face foarte diferit de eroii lor originali. Nu e ca și cum ai răsturnările de situație complet uluitoare din „rescrierile sau 2.0-urile lui Creangă” ori poveștile ciudate ale lui Neil Gaiman. Ca procedeu totuși, aceasta a fost o carte unică, nu am mai văzut ceva asemănător până acum, deci de aceea aș recomanda-o spre lectură.
aug. 11, 2021 |
„Un ultim truc înainte de a trage cortina..” cred că este o expresie care s-a lipit de mine și care va rămâne pentru mult timp în bagajul meu de glumițe (poate fi folosită și cu adulții, și la ore, e o frază amuzantă)… E din această carte, care mi-a plăcut mult, mult, pentru că avea un suspans permanent, ceea ce pe mine mă atrage fiindcă, deși uneori pur și simplu nu suport suspansul, alte dăți îl ador. De data asta, evident, l-am adorat! A fost o carte ușurică, dar altfel, cu o grămadă de aventuri desprinse parcă din filme pentru copii și cu multe întorsături de situație.
Lewis Barnavelt, un băiat la vreo zece ani, care este orfan, se duce să locuiască alături de unchiul său, Jonathan Barnave, în orășelul New Zebedee.Ce este ciudat, însă, este felul în care se aude un ticăit ciudat în toată casa.
Alături de cea mai bună prietenă a lui, Florence Zimmermann, Jonathan se poartă minunat cu Lewis. Cu ajutorul magiei, acesta face un periplu prin istoria marilor bătălii navale de care Lewis este peste măsură de impresionat.
Evident, ca orice casă normală cu adulți responsabili, existau reguli. De fapt, doar o regulă, și anume Lewis nu avea voie să umble la raftul cu tratatele de magie al lui Jonathan.
Și ca orice copil normal, vrând să se laude unui prieten, acesta încalcă regula pe care Jonathan i-o spune de o viață, și astfel învață cum să facă o vrajă care îi poate învia pe cei morți. Fiind doar un băiețel, nu și-a dat seama că a dezlănțuit furia lui Isaac Izard, un vrăjitor care de multă vreme vrea să aducă sfârșitul lumii…
Magia poate avea consecințe teribile și poate distruge sufletul unui copil. Băiețelul a umblat printre cărțile unchiului său, pentru că așa se întâmplă atunci când ți se interzice ceva, și a trezit la viață forțe vrăjitorești care vor să distrugă lumea și să aducă Ziua Judecății de Apoi pe Pământ. Dacă reușesc sau nu, vă rămâne să descoperiți citind.
aug. 11, 2021 |
Meg Waite Clayton, „Ultimul tren spre Londra”, anul 2020, editura Litera, traducător: Mihaela Magdalena Dumitru.
Mereu am fost pasionată de istorie și de tot ceea ce ține de trecut. Astfel, am ajuns să descopăr romanul „Ultimul tren spre Londra”, scris de Meg Waite Clayton. Și mi-aș fi dorit să fi continuat la nesfârșit.
Nu e o simplă carte. E o lecție de istorie și, totodată, de viață. Încă de la primele pagini ești prins în poveste și ceea ce m-a surprins este că rămâi cu gândul în anul 1938 mult timp după ce termini romanul. Autoarea are un stil de scriere care te face să citești fără oprire. Personajele sunt bine conturate, reprezentând felurite tipuri de oameni, de la idealist până la nazist.
Acțiunea se desfășoară, în paralel, la Viena, Amsterdam și Londra. Anul 1938 aduce cu sine pericolul unui iminent război, iar Truus Wijsmuller face tot posibilul să treacă ilegal copii evrei în afara Reichului german. Așa „Tanti Truus” ajunge la Viena, unde duce o întreagă luptă cu autoritățile germane, conduse de Adolf Eichmann, un om fără scrupule, care își dorește doar să avanseze în grad.
Tot acum cunoaștem familia Neuman, evrei care dețin o fabrică de ciocolată, pasionați de artă și care cred că legea și bunătatea umană va învinge barbaria naziștilor. Viața lui Stephan Neuman, un adolescent de 17 ani, ce își dorește să devină dramaturg, se năruie sub ochii lui. După ce tatăl este arestat, iar bunurile le sunt luate, nu mai are nicio speranță. Încearcă doar să îi țină în viață pe fratele de cinci ani, Walter, și pe mama suferindă. Dar naziștii sunt pe urmele lui. Iar cea mai bună prietenă a lui, Žofie-Helene, un geniu în matematică, se află într-o situație similară, deși este catolică: părinții ei sunt jurnaliști care se opun regimului hitlerist. Cei doi prieteni încearcă să găsească o cale de scăpare. Singura lor șansă este să prindă trenul spre Londra, pentru care se zbate olandeza Truus și care poate însemna salvarea a sute de copii evrei.
Nu știam prea multe despre Kindertransport, deoarece nu este un subiect prea cunoscut. Mereu am fost interesată de perioada celor două Războaie Mondiale și am încercat să aflu cât mai multe. Toate detaliile din această carte m-au făcut să izbucnesc în lacrimi. Este un roman special, care poate fi citit la orice vârstă.
Evelyn Urucu, Colegiul Național „Traian”, Drobeta Turnu Severin.
aug. 11, 2021 |
Următoarele două cărţi pe care am să vi le prezint fac parte dintr-o triologie, intitulată Cronicile Rosewood, scrisă de o autoare englezoaică, anume Connie Glynn. Prima carte, Prinţesă sub acoperire, este una dintre cărţile mele preferate, din care face parte şi continuarea ei, desigur.
În primul volum este vorba despre o adolescentă orfană, Lottie Pumpkin, o fată îndrăgostită de basme, care visa încă de când era mică să devină o prinţesă. După ani grei de învăţat şi multă muncă, fiind un elev model la şcoala ei, Lottie este admisă la prestigioasa şcoală Rosewood din Anglia. După ce lasă totul în orăşelul ei de provincie, familia (dacă i se poate spune aşa), prietenii, obiceiurile vechi, destinul le aduce pe Lottie şi pe Ellie Wolfson în aceeaşi cameră. Cele două erau una opusul celeilalte: Lottie era o fetiţă drăguţă, cu părul blond şi bucle aurii, deşteaptă şi bună, iar Ellie avea părul negru, tuns rebel, era rea şi obraznică; totuși, în ciuda acestor diferențe, au devenit, în timp, cele mai bune prietene. Şi astfel, Lottie află ca Ellie era, de fapt, prinţesa Maradovei. Cunoscându-i, într-un final, pe părinţii lui Ellie, cei doi o declară pe Lottie substitutul oficial al prinţesei Eleanor Wolfson. Trecând prin multe încercări în rolul său de substitut, regele şi regina îl trimit pe Jamie, partizanul prinţesei, să le protejeze pe ambele de pericole. Ca în majoritatea cărţilor, evident că există şi un „tip rău”, în cazul nostru este „mişcarea Leviathan”, care îi ademenea pe partizanii familiilor decente prin şantaj şi mită împotriva stăpânilor lor. Aici îi vom cunoaște pe Saskia San Martin, partizanul Anastaciei Alcroft LeBlanc, fiica ambasadorului Franţei. Crezând că Lottie era prinţesa adevarată, Saskia o răpeşte. Cu autorul lui Jamie, Lottie scapă şi îşi continuă viaţa ca substitut al lui Ellie.
Este adevărat că această carte are mai mare complexitate, şi în ceea ce privește conţinutul, dar şi ca număr de pagini. Chiar dacă ştiam asta, am ales această provocare şi am reuşit să o finalizez cu bine. Mesajul acestei cărţi este faptul că o prinţesă nu este una dacă are nume sau familie regală, ori că locuieşte în castele şi are rochii cu sclipici; de aici şi speţa pe care i-a spus-o mama lui Lottie înainte să moară: „Voi fi curajoasă, voi fi bună, voi fi de neoprit!”. O prinţesă adevărată are aceste calităţi.
Dacă doriţi să vedeţi cum ajunge Lottie dintr-o fată orfană într-o prinţesă minunată, delectaţi-vă cu această carte în momentele în care sunteţi descurajaţi. -Alexandra Lupaş, clasa a VI-a, Şcoala Gimnazială „Oltea Doamna” Oradea.
Comentarii recente