aug. 12, 2021 |
Dacă ar fi să caut în carte un cuvânt, o idee, un citat, o întorsătură de frază memorabile, cred că ar fi momentul când Robinson își acceptă soarta, că a naufragiat, și chiar e bucuros că trăiește pe o insulă pustie, fără griji. Mi-a plăcut cartea foarte mult, chiar dacă la început am crezut că o să fie plictisitoare, deoarece nu înțelegeam ce era așa interesant la o carte în care cineva doar stă pe o insulă, naufragiat, dar, cu cât citești, povestea devine mai interesantă: până și momentele care par plictisitoare, ca, de exemplu, construirea casei pe insulă sau cum cultiva mâncarea, sunt, de fapt, foarte amuzante.
Povestea spune despre un tânăr, Robinson din York, care vrea să plece pe mare, dar are dificultăți din cauza părinților, care îi spun că nu o să supraviețuiască pe mare, și o să ajungă ca fratele lui, mort (ceea ce nu e deloc improbabil, dacă ne gândim că acțiunea se petrece prin secolul al XVIII-lea). El însă nu ascultă, ci pornește pe mare, dar corabia e atacată de alta, personajul dus în sclavie, nevoit să fugă și, bineînțeles, îmbarcat pe o altă navă, cu destinația Brazilia, unde duce, pentru ceva ani, o viață bună, câștigând bani mulți din recolte. Dar apoi se îmbarcă iarăși, e iar pe mare. Într-o furtună, el naufragiază ca singur supraviețuitor pe o insulă pustie; începe să fie foarte trist și crede că vorbele tatălui său se adeveresc (adică el este pedepsit pentru că a plecat din casa părintească).
Robinson are să petreacă mulți ani acolo: își construiește o casă, apoi încă una, și o numește pe una casa de la țară și pe cealaltă casa de vacanță. Începe să devină bun la meșteșuguri, cultivă legume, face pâine, ține un jurnal, și ține socoteala zilelor, chiar dacă a pierdut una, douaă din numărătoare. Începe apoi, încet-încet, să își accepte soarta, ba chiar devine recunoscător că nu a murit și spune ca trăiește o viață bună, deoarece nu are griji. Învață și un papagal să vorbească, în fiecare an sărbătorește aniversarea naufragierii pe insulă, la 30 septembrie.
După mult timp, 23 de ani mai exact, într-o bună zi, vede o urmă de picior. El, speriat, se baricadează în casa, dar peste puțin timp, după ce dă peste un ospăț de canibal, și nu știe dacă să încerce sau nu să salveze victimele, reușește să elibereze un tânăr pe care îl va numi după ziua în care se întâmplau toate acestea, Vineri. Îl învață engleza, iar Vineri devine ajutor de nădejde pentru Robinson, care e foarte fericit că are o companie, un om, pe lângă animale.
Într-o zi, când canibalii se întorc, el mai salvează două persoane: pe tatăl lui Vineri și un căpitan de corabie eșuată. Este cel mai bun semn că insula nu se află chiar așa în afara tuturor rutelor maritime, precum ar fi crezut Robinson și, la ceva timp, sunt salvați, se repatriază în Anglia și își jură să nu mai călătorească niciodată. În lipsa lui, familia s-a împuținat, dar ferma din Brazilia a prosperat, așa că Robinson revine în lumea civilizată ca om bogat.
aug. 12, 2021 |
„Extraterestrul a dispărut, dar lacrima luată de el de pe fața Manuelei continuă să pâlpâie pe bolta cerească. A devenit probabil o stea.”
Piesa începe cu prezentarea familiei, o bunică și trei copii care vorbesc la telefon cu mama lor, plecată în Italia (la muncă). Copiii au găsit un extraterestru simpatic cu trei ochi, trei mâini (una care arată trecutul, una prezentul și una viitorul) și trei picioare ( unul care merge înainte, unul care stă și unul care merge în spate). El venea de pe planeta Arret, unde nu avea familie și era curios cum e viața pe pământ.
Extraterestrul le-a împlinit o dorință fiecărui copil. Adrian și-a dorit să termine casa pe care au început-o mama și tatăl lor, dar pe care nu au putut-o termina pentru că nu aveau suficienți bani. Eliza și-a dorit un medicament pentru bunica, iar Manuela a cerut un minut cu mama ei din Italia. Extraterestrul le împlinește dorințele și se pregătește de plecare, cerând o amintire pământească de la copii. Prima dorință a fost să primească un nume pământesc, iar copiii votează numele Dănuț. A doua dorință a fost să primească o pijama, pentru că îl făcea să viseze și semăna cu un costum de astronaut. A treia dorință a fost o lacrimă, pentru că ea are o energie gigantică, mai puternică decât orice explozie nucleară din cosmos. Extraterestrul pleacă, cu promisiunea ca se va întoarce peste o mie de ani. În finalul piesei, mama se întoarce acasă. Dincolo de fapte, povestea este despre dorințe și despre a învăța să aștepți, să ai încredere, să perseverezi. Copiilor nu le este ușor cu părinții departe, iar lacrima cred că are o energie gigantică pentru că suferința unui copil este cea mai dureroasă, pentru că un copil nu alege el ce i se întâmplă, ci aleg adulții, ca în aceeastă piesă, în care părinții sunt departe, bunica e bolnavă, iar necazurile multe și tocmai părinții sunt cei care pleacă de acasă, pentru a ajuta cumva. E o situație des întâlnită prin țara noastră și care cred că aduce multe lacrimi, multor copii.
aug. 12, 2021 |
Mi-a plăcut că, deși m-a rănit și aș fi vrut să-l schimb, finalul a fost neașteptat și, față de predicțiile mele de lectură, cu totul surprinzător. Îmi place să mă surprindă o carte, să simt că e vicleană și că mă păcălește, mă duce unde vrea ea. L-am îndrăgit pe Toby, pentru că își regreta faptele și își dădea seama cât de grav a fost războiul. Am simțit empatie pentru el pentru simplul fapt că și el simte vina foarte adânc și nu e ușor să trăiești cu sentimentul vinovăției.
Iată povestea: Annabelle e o fată de 12 ani, din Pennsylvania. Viața ei, destul de liniștită, se împarte între școală și treburile casnice. Ea are grijă de frații ei mai mici, James și Henry, care, cu siguranță, nu sunt cei mai cuminți copii. Lucrurile iau o întorsătură neașteptată când Betty Glengarry se mută la școala Annabellei. Fata fusese trimisă aici de către părinți, cu speranța că își va îndrepta comportamentul. Dorind atenție, își face încă de la început o reputație nu prea bună. Îi domină pe cei mai slabi decât ea și îi agasează. Victima ei principală devine Annabelle. Crezând că fata este bogată, Betty îi cere tot felul de lucruri lui Annabelle, pe care aceasta nu i le poate oferi, dar “egoismul” îl pune pe James în pericol. Betty se împrietenește cu Andy Woodsberry. Împreună îi pun toate planurile în acțiune (cum ar fi aruncatul cu pietre către germani, dar nimerind, de fapt, o fată inocentă). O altă victimă perfectă este Toby, pe care Betty poate da vina cu ușurință. Toby, un fost luptător în primul război mondial, care se împrietenise cu Annabelle… Toby poartă vina faptelor sale din război și este clar traumatizat de ce a văzut. Principala lui preocupare e fototgrafia. Prietenia lor este interesantă: deși sunt mari diferențe între ei și pare că nu au nimic în comun, amândoi au ceva de învățat unul de la altul. Fiecare face tot ce îi stă în putere să îl ajute pe celălalt. După ceva timp, Betty trece la fapte. Ea și Andy plănuiesc cum să îl rănească pe James, răzbunaându-se pe Annabelle. Atunci, cei din familia fetei află despre tot ce se întâmpla chiar sub nasul lor. Șocati, se duc să vorbească cu familia Glengarry. Rapid, toate minciunile și lucrurile „băgate sub preș” ies la iveală, iar Betty alege să fugă de acasă, în loc să se confrunte cu răspunderea pentru propriile fapte. Am asemanat-o cu „Jurnalul lui Anne Frank” pentru că, oricât de diferite sunt cele două protagoniste, împart toate fricile legate de război, împart nevoia de a minți și incapacitatea de a-și exprima deschis emoțiile și de a dezvălui celorlalți mai multe despre ele însele.
Aș recomanda romanul tuturor, dar mai ales celor care au trecut printr-o situație de bullying bazată pe prejudecăți și celor care au depus mult efort pentru a ajuta și a salva pe cineva, dar în final nu au mai putut face nimic, pentru că „finalul fusese deja scris”.
aug. 12, 2021 |
Iată un roman din colecția „Smart” de la Arthur. Mi-a plăcut faptul că, uneori, întâmplările erau relatate din mai multe perspective. Mi-a displăcut numărul relativ mic de pagini (200). Personajul meu preferat este Raymie deoarece, trăind situații similare, pot empatiza cu ea.
Povestea are loc în 1975, în Florida. Tatăl lui Raymie, Clark tocmai ce a fugit de acasă împreună cu dentista sa, abandonându-și familia. După nu prea multă gândire, Raymie decide că, dacă ar câștiga un concurs de Miss, tatăl ei îi va vedea poza în ziar și se va întoarce acasă. Mare greșeală.
Raymie își dă seama că va trebui să impresioneze jurații, așa că alege mânuirea bastonului la proba de „expunere a talentelor”. Mama ei o înscrie la cursuri cu fosta campioană, Ida Nee. Aceasta nu este o profesoara foarte bună, terminând fiecare lecție prin a pleca val-vârtej de frustrare și lăsându-le pe fete singure.
În cursul competiției, întâlnește două fete de vârsta ei, cu care, în alt context, nu ar fi fost niciodată prietenă. Ele sunt Louisiana și Beverly. Fiecare dintre fete vrea să participe la concurs, dar cu scopuri diferite. Louisiana vrea să câștige banii, deoarece se află într-o situație dificilă, locuind cu bunica ei și fiind nevoită să fure mâncare și bani constant. În schimb, ca rezultat al comportamentului abuziv al mamei ei, Beverly dorește să saboteze concursul. Cele trei dezbat constant motivele existenței și vieții lor.
Povestea ne prezintă și multe alte întâmplări, precum încercarea lui Raymie de a face o faptă bună, citind povești bătrânilor de la azil. Ori: salvarea unui câine abandonat și încercarea eșuată de a-l recupera pe Archie (motanul de care Louisiana și bunica ei nu mai puteau să aibă grija). Acestea ajung și la spital, după ce Louisiana aproape se îneacă, și o întâlnesc pe bunica ei, care îl adusese și pe motanul Archie. Pe când erau în spital, Raymie este apelată de către tatăl ei și își dă seamă că nu știe ce să îi spună și că nu asta își dorește, așa că îi închide. Ea renunță la visul ei de a participa la concurs și de a-l aduce înapoi pe tatăl ei.
Acest roman mi se pare asemănător cu seria Percy Jackson, din 2 motive. În primul rând, și acolo găsim prietenii, care în alte circumstanțe nu s-ar fi format (ex Percy și Annabeth). În al doilea rând, și acolo regăsim copii care încearcă să își impresioneze părinții (absenți) pentru a-i „recâștiga” și a le merita iubirea.
aug. 12, 2021 |
„Să ucizi pe cineva e simplu.”
Mi-a plăcut faptul că, uneori, întâmplările erau relatate de Joyce, la persoana I, și, alteori, de un alt narator, la persoana a III-a. Mi-a displăcut că există repetate momente în care cartea te cam plictisește și începi să ai o ușoară dorința să o abandonezi. Nu pot să spun că a fost un personaj care să îmi placă extraordinar de mult dintre cei 4 (Joyce, Ron, Ibrahim ș i Elizabeth), deși Joyce e clar preferata mea.
Romanul are totuși alte merite, pentru care îl recomand cu drag. Am făcut o ilustrație care reprezintă cum mi-am imaginat că ar decurge întâlnirea Clubului Crimelor de Joi (zis și „Opera Japoneză – o discuție”), înainte de a primi detalii de la scriitor. Totul începe când lui Joyce, locatară a unui oraș de lux pentru pensionarii și fostă asistentă, i se adresează o întrebare destul de unică, „Dacă o fată a fost înjunghiată de vreo 4-5 ori sub osul sternului, în cât timp ar muri din pricina hemoragiei?”. Așa află de suspiciunile lui Elizabeth, dar primește și o invitație la Clubul Crimelor de Joi.
Până să faceți afirmații, vă trebuie o mică istorie a acestui club. Momentan, este alcătuit din 4 membrii, o (fostă) asistentă, un (fost) politician, un (fosts) psihiatru și cineva cu o (fostă) profesie confidențială. Mai exact, Joyce, Ron, Ibrahim și Elizabeth, în ordine. Totuși, nu a fost mereu așa, Clubul Crimelor de Joi a fost înființat de Elizabeth și Penny, acum a fost înființat acum mulți ani cu titlul de „Opera Japoneză – O discuție”, pentru a nu exista suspiciuni. La scurt timp după, s-au alăturat Ron și Ibrahim, simțind că două persoane care lucrau zilnic cu tot felul de crime clar nu se întâlneau odată pe săptămână doar pentru a discuta despre Opera Japoneza. Cum cadavrele apar sau sunt redescoperite, clubului i se mai adaugă doi membrii, agenții Donna și Chris, dar și câte un invitat special venit la interogatoriu. După ce află mai multe poveștii și strâng mai multe indicii, tot nu ajunseseră la un răspuns. Într-o zi, fiul lui Ron, Jason Ritchie o invită pe Karen Playfair la o „întâlnire”. După ce își dă seama că Karen nu ar trebui să fie pe listă de suspecți, ei chiar au parte de o întâlnire romantică . Acesta decide să o mai invite pe Karen la o întâlnire, la casa tatălui și aceasta pune indiciile cap la cap. Totul începe să facă sens pentru Karen când vede o poză cu John, soțul lui Penny. Echipa lui Elizabeth merge în vizită la John. El mărturisește că era veterinar și, uneori, eutanasia animale. Într-o zi, a fost chemat la casa unui fermier singuratic și trist și a venit cu o idee. Să îi oprească suferința bătrânului și i-a făcut un ”vaccin antigripal”. Credea că face o faptă bună. La fel și pentru Ian Venham, dar, de data asta, îi părea rău. Voia doar să oprească agitația. Înainte ca John să plece pentru a dormi ultima oara în patul lui, el cere să își mai ia soția în brațe o singură dată. V-ați prins ce face. Și Elizabeth, dar se preface că nu a văzut. Își ia la ravedere de la prietena ei ceea mai bună și îi află unul dintre secrete. Odată, Penny a vrut să facă dreptate singură, cu un pistol. În curând, află și cine i-a ucis pe Gianni și Tony, iar aici se termină povestea. Sincer, până acum, nu am citit niciun roman polițist în care să văd atât de mulți oameni colaborând pentru a rezolva un astfel de caz. În schimb, l-aș putea asemăna cu serialele polițiste de pe netflix (sau piratate de pe alte site-uri), după stilul de povestire.
Aș recomanda-o oricui, dar, mai ales celor care sunt mai timizi și analitici, în același timp, pentru că e o carte care abordează mai multe subiecte despre care cred că le-ar plăcea să citească (analiza comportamentelor oamenilor, dar și crimele, ce par simple, dar nu sunt de fapt deloc așa).
aug. 12, 2021 |
Jurnalul secret al lui Adrian Mole / Sue Townsend ; trad. de Florentina Hojbotă. – Bucureşti: Youngart, 2016
Adrian Mole este un băiat de 13 ani și ¾ pe care nimeni nu îl înțelege. Viața lui nu este tocmai cea mai ușoară. Relația părinților lui este una dificilă, iar cei doi nu îi oferă prea multă atenție lui Adrian. Mama pleacă de acasă, tatăl își pierde locul de muncă, câinele se îmbolnăvește și trebuie dus la veterinar, fata pe care o place se îndrăgostește de altcineva și viața lui Adrian este un calvar. Va reuși Adrian să găsească o soluție pentru aceste probleme?
Cartea aceasta mi-a pus zâmbetul pe buze. Este amuzantă, plină de personaje memorabile. Adrian întruchipează adolescentul, așa cum este el: puțin dramatic, simțindu-se neînțeles, căutându-și un loc în lumea aceasta mare. Nu este de mirare că m-am regăsit adesea în spusele lui.
Deși a fost publicată în 1982, cartea aceasta continuă să fie relevantă, până în ziua de azi. Citind-o, te întrebi adesea: oare este o diferență atât de mare între generația actuală și generația trecută?
O recomand, în special, persoanelor de aceeași vârstă ca mine, dar nu numai. Sunt foarte curioasă de părerea pe care și-o va face o persoană în vârstă citind „Jurnalul secret al lui Adrian Mole” de Sue Townsend.
Recenzie de Oproiu Emilia Teodora, clasa a VIII-a, Școala Gimnazială Drăguțești
Comentarii recente